Menu
De ce nu merge turismul la Roşia Montană?
Vechea aşezare montană cu un trecut care a lăsat în urmă cariere, temple, aşezări şi galerii romane, medievale sau tereziene, este comparabilă, la o scară miniaturizată, cu oraşul minier slovac Banska Stiavnica, sit UNESCO, care primeşte anual 800 de mii de vizitatori.
Respectând proporţiile, Roşia Montană ar putea ajunge să atragă zeci de mii de turişti anual, asta după investiţiile obligatorii (restaurările de galerii şi clădiri şi punerea la punct a infrastructurii turistice). Localitatea se află la doar 135 km de aeroportul din Cluj-Napoca şi la 250 km de autostrada M35 care se conectează la Debrecen cu sistemul rutier european.
Prezent şi viitor utopic
După deceniile de comunism (când s-a dinamitat partea superioară a masivului Cetate, cu cele mai spectaculoase excavaţii aurifere romane din Europa), mina s-a închis, lăsând în urmă sărăcie şi poluare. Sărăcia a fost de altfel o constantă a localităţii dintotdeauna, pentru că minerii au fost exploataţi de către toate regimurile istorice. De aceea, minerii noştri nu au deţinut niciodată palate şi castele şi nici nu au fost bogaţi din moşi-strămoşi. Doar că, după ce statul le-a confiscat în 1948 filoanele şi şteampurile, băgându-i la puşcărie şi transformându-i în cei mai săraci mineri ai Europei, i-a făcut să creadă prin anii 1960-1980 că o duc bine (doar pentru că aveau salarii mai mari decât alţi amărâţi din ţara asta, muncind însă în condiţii cumplite şi fără a avea posibilitatea să-şi cheltuie banii cum doreau).
În anii 1990, statul român s-a aliat cu o companie străină, promiţându-se continuarea exploatării aurifere, dând astfel speranţe foştilor mineri fără alternativă. Nici o secundă nu s-a pus la modul serios problema reconversiei profesionale şi orientarea comunităţii către turism, recalificarea solidă a foştilor mineri şi crearea unui viitor durabil pentru copiii acestora.
Mulţi oameni sunt convinşi că proiectul este rentabil pentru că ar aduce (cică!) la buget suma de 5 miliarde euro. Vă mai amintiţi de miliardele obţinute din vânzările Petrom sau BCR? Unde s-au dus? Exact acolo unde vor merge şi banii de la Roşia Montană! Vor intra parcă în pământ şi nu în drumuri, şcoli şi spitale. Ce anume a ieşit din privatizarea petrolului? Verificaţi preţul la pompă! Iar, dacă vă imaginaţi că exploatarea de aur va aduce bunăstarea roşienilor, duceţi-vă de vizitaţi celelalte localităţi miniere din ţara aceasta...
În toată această ecuaţie, cel mai important rămâne viitorul comunităţii locale. Roşia Montană s-a depopulat masiv, comunitatea scindându-se, ireversibil, în două tabere. Din cele 800 de case din zona de impact, 80 la sută au fost achiziţionate de către RMGC. Declararea Roşiei zonă monoindustrială (altă găselniţă inventată de stat pentru a-i ajuta pe investitorii canadieni şi pentru a tăia şansele localnicilor de a se descurca pe cont propriu) a avut ca efect şi blocarea autorizărilor de structuri turistice. În acest moment, la o populaţie de 2600 locuitori (faţă de 3800 în anul 2002), există doar două pensiuni şi un hostel, cu o capacitate cumulată de vreo 50 locuri de cazare, care sunt toate deschise în regim PFA. Asta într-o zonă cu o istorie, natură şi comori arhitectonice şi arheologice inestimabile!
RMGC plăteşte deja salariile a 500 de oameni, cărora le oferă o alternativă. Palpabilă, dar proastă, cu planuri criminale (nicăieri în Europa nu se exploatează cariere prin dinamitare şi nici nu se umple lacuri cu cianuri în zone intens locuite!), cu urmări incalculabile, care va rade 900 de case, 9 biserici, 10 cimitire şi patru munţi, lăsând în loc nişte replici tip Disneyland pe locul dispărutelor vestigii arheologice. Plus că e o soluţie temporară: sigur i-aţi auzit pe angajaţii companiei cum îşi clamează viitorul propriilor copii. Viitor?! Dar zăcământul urmează să fie epuizat în totalitate în maxim 20 de ani!
Unde este dezvoltarea alternativă?
De partea cealaltă, în anii scurşi din 2002 încoace, ecologiştii şi adepţii dezvoltării alternative au făcut puţine lucruri, în afară de mitinguri şi acţiuni online. S-au accesat ceva fonduri private, publice sau europene pentru proiecte precum „Fânfest”, „Drumul aurului”, „Drumuri verzi în Apuseni” etc., acţiuni cu impact redus, cu excepţia festivalului. Continuă proiectul „Adoptă o casă”, care a dus la începerea restaurării a doar trei case şi a unei biserici. De cealaltă parte, corporaţia s-a angajat să restaureze 35 de case şi trei biserici. Puţin probabil că acestea vor supravieţui exploziilor ce urmează...
În 2006 societatea civilă a realizat studiul „Dezvoltare durabilă alternativă mineritului la Roşia Montană”, care susţinea printre obiectivele pe termen mediu şi lung, „înfiinţarea unor pensiuni turistice tradiţionale”. Pensiuni care nu au mai fost deschise vreodată. De fapt, nici măcar cele două pensiuni deschise deja în comună nu sunt tradiţionale! Ceea ce alungă potenţialii clienţi care, în toţi Apusenii, au o singură pensiune cu specific tradiţional moţesc...
Activiştii antiminerit au cheltuit sume mult mai mici decât Gabriel Resources (care a investit deja 300 de milioane de euro în publicitate, achiziţii funciare, cercetări arheologice, restaurări şi foarte mult lobby). Ei nu au neutralizat apele acide ale minelor, nu au ecologizat haldele de steril şi mai ales, nu au reuşit să atragă zecile de mii de turişti (ceea ce toată lumea s-ar fi aşteptat să facă şi care le-ar fi putut asigura susţinerea locală).
Grupările anticianură sunt foarte active câteva zile pe an, cu ocazia Fânfest. Acest festival dinamic strânge în jur de 5-6 mii de participanţi (recordul a fost de 15 mii), majoritatea backpackers-i, care stau câteva zile la Roşia Montană (în proporţie covârşitoare la cort) şi care consumă de la magazinul sătesc. S-a calculat că ei aduc un profit de 300 mii euro pe an comunităţii (din vânzarea de pălincă, plăcinte şi din taxele de campare, accesul la festival fiind gratuit) şi cu un astfel de turism Roşia nu nu va prospera niciodată, cert.
Comparaţi Fânfest-ul de la Roşia Montană cu deja celebrul festival de jazz de la Gărâna, care are loc într-un sat minuscul (120 locuitori) din fundul munţilor Banatului şi care înseamnă în fiecare an, o medie de 8-10 mii de spectatori (recordul a fost 30 de mii) care plătesc pentru cele trei zile de spectacole, suma de 200 de lei de persoană, la care se adaugă cheltuielile cu cazarea în pensiuni şi case particulare, mâncarea etc.
Cred că situaţia tristă de la Roşia este legată şi de lipsa printre activişti a unor buni finanţişti, care ar fi putut orienta lucrurile într-o direcţie profitabilă pentru comunitate.
În decembrie 2012 în judeţul Alba a avut loc un referendum referitor la repornirea mineritului şi exploatarea de la Roşia. În comună s-au prezentat la urne 66 la sută dintre cetăţenii cu drept de vot, dintre care 78,75 la sută s-au pronunţat în favoarea cianurii, iar 19,44 împotrivă! Sunt cifre care, deşi invalidate, reprezintă dovada că deceniul de campanie agresivă în care canadienii au investit fonduri imense a dat rezultate, mai ales că de cealaltă parte alternativele au fost mult mai abstracte. Pe plan judeţean, au votat 43 la sută dintre cetăţeni, 62 la sută dintre aceştia fiind favorabili mineritului. Pentru că nici în celelalte foste localităţi miniere din Alba nu curge lapte şi miere, iar „strategiile” de stat ori private nu au reuşit înlocuirea mineritului falimentar cu vreo altă activitate economică.
Turismul minier la noi şi la alţii
Turism minier sistematic se practică în România doar în câteva saline deschise publicului: Turda, Praid, Slănic Prahova, Târgu Ocna, Ocnele Mari şi Cacica. Galeriile romane de la Roşia Montană sau Brad nu atrag turiştii prin ceea ce sunt, ci constituie doar puncte scurte de oprire pentru puţinii curioşi aflaţi în tranzit către alte destinaţii.
Peste tot, mai ales prin Transilvania, există un imens patrimoniu minier nevalorificat. În urmă cu câţiva ani, s-a demarat un proiect de valorificare al patrimoniului industrial minier al Maramureşului. Au fost inventariate construcţii monumentale de suprafaţă şi galerii miniere săpate cu dalta şi ciocanul ori prin puterea focului, la Baia Sprie, Băiţa, Cavnic, Băiuţ sau Baia Borşa. Rezultate? După efectuarea de cercetări complexe totul a îngheţat, iar proiectul zace acum prăfuit prin vreun sertar. Mineritul maramureşean, care altădată era industria de bază a judeţului, a fost falimentat, iar minerii fie s-au reconvertit în muncitori forestieri sau în construcţii, fie au emigrat. Guvernele au propus, din vârful buzelor, turismul ca alternativă. Ce a ieşit?
Zonele care azi sunt importante turistic în Maramureş nu au avut niciodată statut minier, ci agricol (văile Izei, Marei sau Cosăului). Dintre toate fostele exploatări maramureşene de minereuri neferoase, doar una a reuşit să se reconvertească total pe turism: Cavnicul, care a reuşit cu bani privaţi şi nu cu fonduri publice. Acolo funcţionează azi o staţiune de ski, care oferă puţine alternative pentru perioada estivală, ceea ce reduce gradul de ocupare şi profit.
În restul Europei, lucrurile stau incomparabil mai bine. La Las Medulas, în Spania, mine romane aurifere mult mai puţin spectaculoase ca cele de la Roşia, au fost incluse în patrimoniul UNESCO. În Marea Britanie, Eden Project din Cornwall, a convertit o carieră de argilă într-o adevărată Grădină a Raiului care primeşte un milion de vizitatori anual! Iar mina de sare de la Wieliczka din Polonia, patrimoniu UNESCO, primeşte 1,2 milioane de vizitatori pe an care aduc încasări de 15 milioane de euro numai din vânzarea de bilete!
Prosperitate prin turism rural de calitate
Dacă din punct de vedere strict minier, lucrurile nu stau grozav, din punctul de vedere al turismului rural Roşia Montană ar avea câteva exemple autohtone de succes demne de urmat. În primul rând ne referim la două sate tot din Munţii Apuseni.
Rimetea (AB), cu o populaţie de 1100 locuitori, are deschise 48 de pensiuni şi primea în anul 2008 un număr de 14 mii turişti străini (majoritatea maghiari) în afară de români. Cei din Roşia privesc spre Rimetea ca spre o fostă aşezare minerească, dar adevărul este că nu micile galerii de extracţie a fierului aduc acolo turiştii, ci cu totul alte lucruri: odată este peisajul majestuos, cu Piatra Secuiului dominând orizontul. Apoi este arhitectura fermecătoare a satului, cu casele restaurate în totalitate (primăria sectorului V din Budapesta a finanţat lucrările ce au fost primit premiul „Europa nostra”), cu indicatoare, curăţenie exemplară etc. Şi, nu în ultimul rând, oamenii din Rimetea trag în aceeaşi direcţie, fiind angajaţi cu toţii, într-un fel sau altul, în industria ospitalităţii.
Un alt exemplu de urmat este satul Sâncraiu (CJ), de lângă Huedin. Acolo, cei 1200 de locuitori trăiesc exclusiv din agroturism (sunt deschise vreo 45 de pensiuni), deşi nu au aproape nimic spectaculos de arătat, cu excepţia bisericii şi a gospodăriilor arătoase şi curate!
Cea mai reuşită dovadă despre cum se poate face turismul rural în România este însă la Viscri (BV). Acolo, la o populaţie de 420 locuitori, anul trecut funcţionau 16 case de primire care ofereau cazare celor 14 mii de turişti străini (fără a-i calcula pe cei români). Practic, la Viscri numărul vizitatorilor creşte cu o mie în fiecare an, datorită managementului performant, a prezenţei în sat a extraordinarei familii Fernolend, a încăpăţânării cu care sătenii conservă arhitectura săsească (întreg satul este patrimoniu UNESCO, fiind interzise termopanele...), a existenţei bisericii fortificate, dar şi a publicităţii făcute de prinţul Charles...
Am mai putea aminti aici şi capitala neîncoronată a turismului rural românesc, zona Bran-Moeciu (BV) care cumulează vreo 15 mii de locuitori şi unde se află peste 400 de spaţii de cazare. Conform cifrelor din 2008, acolo s-au cazat 35 de mii de turişti, dar de fapt numărul real al acestora a fost şi este cu mult mai mare...
Alternativa geoparcului
Soluţii pentru a face turism viabil la Roşia Montană sunt. Mai întâi ar trebui oprit definitiv proiectul minier. Apoi ar trebui restaurate şi puse în valoare o parte a celor 7 km de galerii romane cioplite cu dalta şi ciocanul şi a celor cca 130 km de galerii medievale şi tereziene de acolo. Ar fi nevoie de milioane de euro (disponibili prin fonduri europene) pentru ecologizări, restaurări de case şi pentru valorificarea masivelor Cetate, Cârnic, Ţarina, Jig, Văidoaia şi Orlea (ultimele trei au avut şansa să rămână neatinse din anul 1948, de la naţionalizare). Armăturile de lemn romane ce susţin şi azi galeriile la Orlea, scara romană din lemn de la Păru Carpeni şi adevăratul labirint cu zeci de etaje, un adevărat palat subteran ca în ”Stăpânul Inelelor” de la Cârnic, trebuie puse în valoare. Ca paranteză, la Victoria&Albert Museum din Londra, în marea expoziţie de minerale provenite din toate colţurile Pământului, la sectorul „aur nativ”, mostrele de la Roşia Montană strălucesc de departe...
La Roşia Montană trebuie gândit strategic, zonal. Localitatea nu este o insulă înconjurată de mări pustii, ci este o comunitate vie, din mijlocul Apusenilor, care are de jur împrejur atracţii turistice, începând de la peşteri şi chei calcaroase, până la sate unde se practică agricultură arhaică, meşteşuguri populare şi rămăşiţe de arhitectură tradiţională.
Comuna face parte din Patrulaterul Aurifer. Exploatări romane ori medievale au fost conservate şi la Brad, Săcărâmb, Almaşul Mare, Caraci-Ţebea, Bucium-Corabia (unde sunt şi urmele unui mare lac artificial roman), Băiţa sau Zlatna. La Ruda-Barza de la Brad, de exemplu, o galerie numită „Treptele romane” străpunge sterilul extrem de dur pe o lungime de 180 m, pentru a atinge filonul aurifer pe care-l urmează pe o lungime de peste 900 m.
Toate aceste minunăţii ar putea fi puse în valoare şi exploatate, printr-un plan de management bine pus la punct care ar putea să-i facă pe localnici să uite definitiv mineritul.
Posibil că Roşia Montană este azi condamnată la moarte, atât din cauza valorii imensului zăcământ şi a metodelor folosite de RMGC, cât şi din cauza neputinţei sau neşansei celor care au luptat în aceşti ani pentru viitorul alternativ al acesteia. Dar, poate încă nu este prea târziu pentru alte foste comunităţi miniere dintre cele enumerate mai sus, locuri unde se trăieşte la fel de greu şi asupra cărora planează aceeaşi ameninţare: deschiderea temporară a mineritului pe bază de cianuri, prin cariere imense ce vor rade munţii din loc, până la epuizarea totală a zăcămintelor (ceea ce nu s-a reuşit vreme de trei mii de ani!), lăsând apoi în urmă steril, cianuri, eşec economic şi moarte...
Deja, la Certej s-a dat undă verde pentru o exploatare de acelaşi tip ca şi cea de la Roşia Montană, care va lăsa în urmă un lac de cianuri. Chiar la Certej, acolo unde un lac identic a inundat localitatea în urma ruperii barajului în anul 1971, provocând decesul a 89 de persoane şi rănirea altor 76! Ce repede uită oamenii...Alte mari proiecte aurifere de acelaşi fel sunt în curs de aprobare pentru zăcămintele Rovina-Crişcior şi Băiţa-Crăciuneşti...
Dacă am trăi într-o ţară normală, întreaga regiune a munţilor Metaliferi ar fi pusă sub protecţie, pentru a se putea dezvolta frumos şi durabil, prin alternativa turismului. Patrulaterul aurifer ar fi declarat geoparc, cu toate consecinţele ce incumbă din aşa ceva, geoparc care ar putea apoi fi clasificat de UNESCO. Aceasta, în cazul în care ar exista fonduri şi mai ales voinţă politică pentru aşa ceva.
Unii cred că simpla prezenţă pe listele patrimoniului mondial UNESCO aduce beneficii. De fapt, organizaţia nu asigură nici un fel de fonduri pentru restaurări şi întreţineri, nici nu aduce turişti. Toate acestea trebuie rezolvate de către beneficiari. Priviţi la România: dacă Viscri, Saschiz şi Biertan prosperă (cu bisericile lor UNESCO), nu la fel de bine merg lucrurile la Valea Viilor şi Câlnic, deşi fac parte din acelaşi grup de monumente protejate! La fel este şi în Bucovina: este bine de aşezările Voroneţ, Humor, Suceviţa ori Moldoviţa, dar mai puţin bine de Arbore sau Pătrăuţi. Iar faptul că cetăţile dacice din munţii Orăştiei sunt parte a patrimoniului mondial, nu aduce aproape nici un fel de profit satelor din jur...
Deci, obiectivul de a include Roşia Montană sau Patrulaterul Aurifer pe listele UNESCO nu este suficient, ci trebuie să fie doar un început. Oare aud asta ONG-urile? Dar statul român, dacă este cumva interesat?
Soluţii ar fi, dar mi-e teamă că politicienii noştri, în stilul lor caracteristic, nu vor respinge definitiv proiectul RMGC (şi nici celelalte exploatări similare) ci vor lăsa totul în coadă de peşte, în aşteptarea unei alte conjuncturi favorabile pentru ei şi prietenii lor. Conjunctură care s-ar putea să vină peste un deceniu, ori să nu mai apară niciodată, blocând însă astfel alternativa de dezvoltare ecoturistică a Patrulaterului Aurifer.
Oare n-ar fi mai bine ca localnicii să-şi ia propria soartă în mâini şi să încerce cu forţe proprii să-şi asigure independenţa financiară, fără a mai fi manipulaţi de Gabriel Resources ori de către cine ştie cine?
©2013, Teofil Ivanciuc
(publicat pe contributors.ro)
Respectând proporţiile, Roşia Montană ar putea ajunge să atragă zeci de mii de turişti anual, asta după investiţiile obligatorii (restaurările de galerii şi clădiri şi punerea la punct a infrastructurii turistice). Localitatea se află la doar 135 km de aeroportul din Cluj-Napoca şi la 250 km de autostrada M35 care se conectează la Debrecen cu sistemul rutier european.
Prezent şi viitor utopic
După deceniile de comunism (când s-a dinamitat partea superioară a masivului Cetate, cu cele mai spectaculoase excavaţii aurifere romane din Europa), mina s-a închis, lăsând în urmă sărăcie şi poluare. Sărăcia a fost de altfel o constantă a localităţii dintotdeauna, pentru că minerii au fost exploataţi de către toate regimurile istorice. De aceea, minerii noştri nu au deţinut niciodată palate şi castele şi nici nu au fost bogaţi din moşi-strămoşi. Doar că, după ce statul le-a confiscat în 1948 filoanele şi şteampurile, băgându-i la puşcărie şi transformându-i în cei mai săraci mineri ai Europei, i-a făcut să creadă prin anii 1960-1980 că o duc bine (doar pentru că aveau salarii mai mari decât alţi amărâţi din ţara asta, muncind însă în condiţii cumplite şi fără a avea posibilitatea să-şi cheltuie banii cum doreau).
În anii 1990, statul român s-a aliat cu o companie străină, promiţându-se continuarea exploatării aurifere, dând astfel speranţe foştilor mineri fără alternativă. Nici o secundă nu s-a pus la modul serios problema reconversiei profesionale şi orientarea comunităţii către turism, recalificarea solidă a foştilor mineri şi crearea unui viitor durabil pentru copiii acestora.
Mulţi oameni sunt convinşi că proiectul este rentabil pentru că ar aduce (cică!) la buget suma de 5 miliarde euro. Vă mai amintiţi de miliardele obţinute din vânzările Petrom sau BCR? Unde s-au dus? Exact acolo unde vor merge şi banii de la Roşia Montană! Vor intra parcă în pământ şi nu în drumuri, şcoli şi spitale. Ce anume a ieşit din privatizarea petrolului? Verificaţi preţul la pompă! Iar, dacă vă imaginaţi că exploatarea de aur va aduce bunăstarea roşienilor, duceţi-vă de vizitaţi celelalte localităţi miniere din ţara aceasta...
În toată această ecuaţie, cel mai important rămâne viitorul comunităţii locale. Roşia Montană s-a depopulat masiv, comunitatea scindându-se, ireversibil, în două tabere. Din cele 800 de case din zona de impact, 80 la sută au fost achiziţionate de către RMGC. Declararea Roşiei zonă monoindustrială (altă găselniţă inventată de stat pentru a-i ajuta pe investitorii canadieni şi pentru a tăia şansele localnicilor de a se descurca pe cont propriu) a avut ca efect şi blocarea autorizărilor de structuri turistice. În acest moment, la o populaţie de 2600 locuitori (faţă de 3800 în anul 2002), există doar două pensiuni şi un hostel, cu o capacitate cumulată de vreo 50 locuri de cazare, care sunt toate deschise în regim PFA. Asta într-o zonă cu o istorie, natură şi comori arhitectonice şi arheologice inestimabile!
RMGC plăteşte deja salariile a 500 de oameni, cărora le oferă o alternativă. Palpabilă, dar proastă, cu planuri criminale (nicăieri în Europa nu se exploatează cariere prin dinamitare şi nici nu se umple lacuri cu cianuri în zone intens locuite!), cu urmări incalculabile, care va rade 900 de case, 9 biserici, 10 cimitire şi patru munţi, lăsând în loc nişte replici tip Disneyland pe locul dispărutelor vestigii arheologice. Plus că e o soluţie temporară: sigur i-aţi auzit pe angajaţii companiei cum îşi clamează viitorul propriilor copii. Viitor?! Dar zăcământul urmează să fie epuizat în totalitate în maxim 20 de ani!
Unde este dezvoltarea alternativă?
De partea cealaltă, în anii scurşi din 2002 încoace, ecologiştii şi adepţii dezvoltării alternative au făcut puţine lucruri, în afară de mitinguri şi acţiuni online. S-au accesat ceva fonduri private, publice sau europene pentru proiecte precum „Fânfest”, „Drumul aurului”, „Drumuri verzi în Apuseni” etc., acţiuni cu impact redus, cu excepţia festivalului. Continuă proiectul „Adoptă o casă”, care a dus la începerea restaurării a doar trei case şi a unei biserici. De cealaltă parte, corporaţia s-a angajat să restaureze 35 de case şi trei biserici. Puţin probabil că acestea vor supravieţui exploziilor ce urmează...
În 2006 societatea civilă a realizat studiul „Dezvoltare durabilă alternativă mineritului la Roşia Montană”, care susţinea printre obiectivele pe termen mediu şi lung, „înfiinţarea unor pensiuni turistice tradiţionale”. Pensiuni care nu au mai fost deschise vreodată. De fapt, nici măcar cele două pensiuni deschise deja în comună nu sunt tradiţionale! Ceea ce alungă potenţialii clienţi care, în toţi Apusenii, au o singură pensiune cu specific tradiţional moţesc...
Activiştii antiminerit au cheltuit sume mult mai mici decât Gabriel Resources (care a investit deja 300 de milioane de euro în publicitate, achiziţii funciare, cercetări arheologice, restaurări şi foarte mult lobby). Ei nu au neutralizat apele acide ale minelor, nu au ecologizat haldele de steril şi mai ales, nu au reuşit să atragă zecile de mii de turişti (ceea ce toată lumea s-ar fi aşteptat să facă şi care le-ar fi putut asigura susţinerea locală).
Grupările anticianură sunt foarte active câteva zile pe an, cu ocazia Fânfest. Acest festival dinamic strânge în jur de 5-6 mii de participanţi (recordul a fost de 15 mii), majoritatea backpackers-i, care stau câteva zile la Roşia Montană (în proporţie covârşitoare la cort) şi care consumă de la magazinul sătesc. S-a calculat că ei aduc un profit de 300 mii euro pe an comunităţii (din vânzarea de pălincă, plăcinte şi din taxele de campare, accesul la festival fiind gratuit) şi cu un astfel de turism Roşia nu nu va prospera niciodată, cert.
Comparaţi Fânfest-ul de la Roşia Montană cu deja celebrul festival de jazz de la Gărâna, care are loc într-un sat minuscul (120 locuitori) din fundul munţilor Banatului şi care înseamnă în fiecare an, o medie de 8-10 mii de spectatori (recordul a fost 30 de mii) care plătesc pentru cele trei zile de spectacole, suma de 200 de lei de persoană, la care se adaugă cheltuielile cu cazarea în pensiuni şi case particulare, mâncarea etc.
Cred că situaţia tristă de la Roşia este legată şi de lipsa printre activişti a unor buni finanţişti, care ar fi putut orienta lucrurile într-o direcţie profitabilă pentru comunitate.
În decembrie 2012 în judeţul Alba a avut loc un referendum referitor la repornirea mineritului şi exploatarea de la Roşia. În comună s-au prezentat la urne 66 la sută dintre cetăţenii cu drept de vot, dintre care 78,75 la sută s-au pronunţat în favoarea cianurii, iar 19,44 împotrivă! Sunt cifre care, deşi invalidate, reprezintă dovada că deceniul de campanie agresivă în care canadienii au investit fonduri imense a dat rezultate, mai ales că de cealaltă parte alternativele au fost mult mai abstracte. Pe plan judeţean, au votat 43 la sută dintre cetăţeni, 62 la sută dintre aceştia fiind favorabili mineritului. Pentru că nici în celelalte foste localităţi miniere din Alba nu curge lapte şi miere, iar „strategiile” de stat ori private nu au reuşit înlocuirea mineritului falimentar cu vreo altă activitate economică.
Turismul minier la noi şi la alţii
Turism minier sistematic se practică în România doar în câteva saline deschise publicului: Turda, Praid, Slănic Prahova, Târgu Ocna, Ocnele Mari şi Cacica. Galeriile romane de la Roşia Montană sau Brad nu atrag turiştii prin ceea ce sunt, ci constituie doar puncte scurte de oprire pentru puţinii curioşi aflaţi în tranzit către alte destinaţii.
Peste tot, mai ales prin Transilvania, există un imens patrimoniu minier nevalorificat. În urmă cu câţiva ani, s-a demarat un proiect de valorificare al patrimoniului industrial minier al Maramureşului. Au fost inventariate construcţii monumentale de suprafaţă şi galerii miniere săpate cu dalta şi ciocanul ori prin puterea focului, la Baia Sprie, Băiţa, Cavnic, Băiuţ sau Baia Borşa. Rezultate? După efectuarea de cercetări complexe totul a îngheţat, iar proiectul zace acum prăfuit prin vreun sertar. Mineritul maramureşean, care altădată era industria de bază a judeţului, a fost falimentat, iar minerii fie s-au reconvertit în muncitori forestieri sau în construcţii, fie au emigrat. Guvernele au propus, din vârful buzelor, turismul ca alternativă. Ce a ieşit?
Zonele care azi sunt importante turistic în Maramureş nu au avut niciodată statut minier, ci agricol (văile Izei, Marei sau Cosăului). Dintre toate fostele exploatări maramureşene de minereuri neferoase, doar una a reuşit să se reconvertească total pe turism: Cavnicul, care a reuşit cu bani privaţi şi nu cu fonduri publice. Acolo funcţionează azi o staţiune de ski, care oferă puţine alternative pentru perioada estivală, ceea ce reduce gradul de ocupare şi profit.
În restul Europei, lucrurile stau incomparabil mai bine. La Las Medulas, în Spania, mine romane aurifere mult mai puţin spectaculoase ca cele de la Roşia, au fost incluse în patrimoniul UNESCO. În Marea Britanie, Eden Project din Cornwall, a convertit o carieră de argilă într-o adevărată Grădină a Raiului care primeşte un milion de vizitatori anual! Iar mina de sare de la Wieliczka din Polonia, patrimoniu UNESCO, primeşte 1,2 milioane de vizitatori pe an care aduc încasări de 15 milioane de euro numai din vânzarea de bilete!
Prosperitate prin turism rural de calitate
Dacă din punct de vedere strict minier, lucrurile nu stau grozav, din punctul de vedere al turismului rural Roşia Montană ar avea câteva exemple autohtone de succes demne de urmat. În primul rând ne referim la două sate tot din Munţii Apuseni.
Rimetea (AB), cu o populaţie de 1100 locuitori, are deschise 48 de pensiuni şi primea în anul 2008 un număr de 14 mii turişti străini (majoritatea maghiari) în afară de români. Cei din Roşia privesc spre Rimetea ca spre o fostă aşezare minerească, dar adevărul este că nu micile galerii de extracţie a fierului aduc acolo turiştii, ci cu totul alte lucruri: odată este peisajul majestuos, cu Piatra Secuiului dominând orizontul. Apoi este arhitectura fermecătoare a satului, cu casele restaurate în totalitate (primăria sectorului V din Budapesta a finanţat lucrările ce au fost primit premiul „Europa nostra”), cu indicatoare, curăţenie exemplară etc. Şi, nu în ultimul rând, oamenii din Rimetea trag în aceeaşi direcţie, fiind angajaţi cu toţii, într-un fel sau altul, în industria ospitalităţii.
Un alt exemplu de urmat este satul Sâncraiu (CJ), de lângă Huedin. Acolo, cei 1200 de locuitori trăiesc exclusiv din agroturism (sunt deschise vreo 45 de pensiuni), deşi nu au aproape nimic spectaculos de arătat, cu excepţia bisericii şi a gospodăriilor arătoase şi curate!
Cea mai reuşită dovadă despre cum se poate face turismul rural în România este însă la Viscri (BV). Acolo, la o populaţie de 420 locuitori, anul trecut funcţionau 16 case de primire care ofereau cazare celor 14 mii de turişti străini (fără a-i calcula pe cei români). Practic, la Viscri numărul vizitatorilor creşte cu o mie în fiecare an, datorită managementului performant, a prezenţei în sat a extraordinarei familii Fernolend, a încăpăţânării cu care sătenii conservă arhitectura săsească (întreg satul este patrimoniu UNESCO, fiind interzise termopanele...), a existenţei bisericii fortificate, dar şi a publicităţii făcute de prinţul Charles...
Am mai putea aminti aici şi capitala neîncoronată a turismului rural românesc, zona Bran-Moeciu (BV) care cumulează vreo 15 mii de locuitori şi unde se află peste 400 de spaţii de cazare. Conform cifrelor din 2008, acolo s-au cazat 35 de mii de turişti, dar de fapt numărul real al acestora a fost şi este cu mult mai mare...
Alternativa geoparcului
Soluţii pentru a face turism viabil la Roşia Montană sunt. Mai întâi ar trebui oprit definitiv proiectul minier. Apoi ar trebui restaurate şi puse în valoare o parte a celor 7 km de galerii romane cioplite cu dalta şi ciocanul şi a celor cca 130 km de galerii medievale şi tereziene de acolo. Ar fi nevoie de milioane de euro (disponibili prin fonduri europene) pentru ecologizări, restaurări de case şi pentru valorificarea masivelor Cetate, Cârnic, Ţarina, Jig, Văidoaia şi Orlea (ultimele trei au avut şansa să rămână neatinse din anul 1948, de la naţionalizare). Armăturile de lemn romane ce susţin şi azi galeriile la Orlea, scara romană din lemn de la Păru Carpeni şi adevăratul labirint cu zeci de etaje, un adevărat palat subteran ca în ”Stăpânul Inelelor” de la Cârnic, trebuie puse în valoare. Ca paranteză, la Victoria&Albert Museum din Londra, în marea expoziţie de minerale provenite din toate colţurile Pământului, la sectorul „aur nativ”, mostrele de la Roşia Montană strălucesc de departe...
La Roşia Montană trebuie gândit strategic, zonal. Localitatea nu este o insulă înconjurată de mări pustii, ci este o comunitate vie, din mijlocul Apusenilor, care are de jur împrejur atracţii turistice, începând de la peşteri şi chei calcaroase, până la sate unde se practică agricultură arhaică, meşteşuguri populare şi rămăşiţe de arhitectură tradiţională.
Comuna face parte din Patrulaterul Aurifer. Exploatări romane ori medievale au fost conservate şi la Brad, Săcărâmb, Almaşul Mare, Caraci-Ţebea, Bucium-Corabia (unde sunt şi urmele unui mare lac artificial roman), Băiţa sau Zlatna. La Ruda-Barza de la Brad, de exemplu, o galerie numită „Treptele romane” străpunge sterilul extrem de dur pe o lungime de 180 m, pentru a atinge filonul aurifer pe care-l urmează pe o lungime de peste 900 m.
Toate aceste minunăţii ar putea fi puse în valoare şi exploatate, printr-un plan de management bine pus la punct care ar putea să-i facă pe localnici să uite definitiv mineritul.
Posibil că Roşia Montană este azi condamnată la moarte, atât din cauza valorii imensului zăcământ şi a metodelor folosite de RMGC, cât şi din cauza neputinţei sau neşansei celor care au luptat în aceşti ani pentru viitorul alternativ al acesteia. Dar, poate încă nu este prea târziu pentru alte foste comunităţi miniere dintre cele enumerate mai sus, locuri unde se trăieşte la fel de greu şi asupra cărora planează aceeaşi ameninţare: deschiderea temporară a mineritului pe bază de cianuri, prin cariere imense ce vor rade munţii din loc, până la epuizarea totală a zăcămintelor (ceea ce nu s-a reuşit vreme de trei mii de ani!), lăsând apoi în urmă steril, cianuri, eşec economic şi moarte...
Deja, la Certej s-a dat undă verde pentru o exploatare de acelaşi tip ca şi cea de la Roşia Montană, care va lăsa în urmă un lac de cianuri. Chiar la Certej, acolo unde un lac identic a inundat localitatea în urma ruperii barajului în anul 1971, provocând decesul a 89 de persoane şi rănirea altor 76! Ce repede uită oamenii...Alte mari proiecte aurifere de acelaşi fel sunt în curs de aprobare pentru zăcămintele Rovina-Crişcior şi Băiţa-Crăciuneşti...
Dacă am trăi într-o ţară normală, întreaga regiune a munţilor Metaliferi ar fi pusă sub protecţie, pentru a se putea dezvolta frumos şi durabil, prin alternativa turismului. Patrulaterul aurifer ar fi declarat geoparc, cu toate consecinţele ce incumbă din aşa ceva, geoparc care ar putea apoi fi clasificat de UNESCO. Aceasta, în cazul în care ar exista fonduri şi mai ales voinţă politică pentru aşa ceva.
Unii cred că simpla prezenţă pe listele patrimoniului mondial UNESCO aduce beneficii. De fapt, organizaţia nu asigură nici un fel de fonduri pentru restaurări şi întreţineri, nici nu aduce turişti. Toate acestea trebuie rezolvate de către beneficiari. Priviţi la România: dacă Viscri, Saschiz şi Biertan prosperă (cu bisericile lor UNESCO), nu la fel de bine merg lucrurile la Valea Viilor şi Câlnic, deşi fac parte din acelaşi grup de monumente protejate! La fel este şi în Bucovina: este bine de aşezările Voroneţ, Humor, Suceviţa ori Moldoviţa, dar mai puţin bine de Arbore sau Pătrăuţi. Iar faptul că cetăţile dacice din munţii Orăştiei sunt parte a patrimoniului mondial, nu aduce aproape nici un fel de profit satelor din jur...
Deci, obiectivul de a include Roşia Montană sau Patrulaterul Aurifer pe listele UNESCO nu este suficient, ci trebuie să fie doar un început. Oare aud asta ONG-urile? Dar statul român, dacă este cumva interesat?
Soluţii ar fi, dar mi-e teamă că politicienii noştri, în stilul lor caracteristic, nu vor respinge definitiv proiectul RMGC (şi nici celelalte exploatări similare) ci vor lăsa totul în coadă de peşte, în aşteptarea unei alte conjuncturi favorabile pentru ei şi prietenii lor. Conjunctură care s-ar putea să vină peste un deceniu, ori să nu mai apară niciodată, blocând însă astfel alternativa de dezvoltare ecoturistică a Patrulaterului Aurifer.
Oare n-ar fi mai bine ca localnicii să-şi ia propria soartă în mâini şi să încerce cu forţe proprii să-şi asigure independenţa financiară, fără a mai fi manipulaţi de Gabriel Resources ori de către cine ştie cine?
©2013, Teofil Ivanciuc
(publicat pe contributors.ro)