Prima atestare a Sighetului
Cea mai controversata parte a istoriei Sighetului este chiar prima atestare a acestuia.
Conform lui Alexandru Filipascu, aceasta ar fi avut loc la 1346 (el revenind apoi si propunand 1329). Ioan Mihalyi de Apsa a considerat toata viata ca orasul a fost atestat prima data la 1329 (conform unui act din acel an, in care sunt amintite orasele regale Campulung, Hust, Teceu si Visc, dar nicidecum Sighetul!).
Szilagyi Istvan, mare iubitor de ani indepartati (nu degeaba el a inventat anul 1050, ca propunere pentru infiintarea bisericii reformate sighetene), a scos data de atestare a orasului ca fiind 1326 (data pe care n-a avut totusi curajul s-o introduca in scrierile sale, ci doar in enciclopedia Pallas, si acolo nu ca venind direct de la sine (Pallas Nagy Lexicon, vol XII, p. 301, Budapesta 1896). El se baza pe un presupus act, care ar fi fost vazut de el si de catre dr. Csanky Deszo, si care ar fi disparut de la arhiva Teceu inca in 1896. Chiar presupunand ca acest act ar fi fost real, asta nu inseamna ca a fost si original. Intreaga istoriografie maghiara este plina de acte false, care apar inclusiv in Maramures (presupusa diploma teutonica invocata de Filipascu, atribuita anului 1215, si dovedita ca falsa).
Apoi, la 1334 apar primele menţiuni clare şi indubitabile ale oraşului: un „Benedictus Plebanus de Dygnet”, prezent pe listele decimelor papale, cu un impozit de 24 groşi, într-un document dublat de încă unul din acelaşi an, unde oraşul apare sub numele Zyget („Monumenta Vaticana Hungariae”, series I, tomus I, Budapest, 1980, paginile 330 şi 355).
In 1335 are loc o nouă atestare a oraşului, în aceleaşi decime papale, sub numele Ziget, care are de achitat 48 de groşi, deci dublu faţă de anul precedent („Monumenta”, pag. 371).
La 11 iulie 1346 este menţionat din nou acelaşi Benedict „rector ecclesiae Sancti Emerici de Zygeth”. şi „vicarius in Maramorisio”. Sighetul era deja, la acea dată, vicariat catolic, subordonat episcopiei de Eger, în urma obligării lui Benedict de a jura credinţă şi supunere episcopului, sub ameninţarea încarcerării şi a confiscării averii. Garant al supunerii acestuia, este preotul Georgius din Visk, care jură că îl va supraveghea pe vicar. În anii următori, vicariatul se mută la Hust.
In 1349 Ioan, fiul lui Iuga, voievodul românilor din Maramureş se adresează din Sighet (Zigeth) regelui Ludovic. Oraşul era deja reşedinţă a comitatului şi loc de adunare al cnezilor.
In fine, la 19 februarie 1352, privilegiile orăşeneşti acordate în 1329 de către Carol Robert celor patru aşezări de „oaspeţi regali” din Maramureş (Visc, Hust, Teceu, Câmplung) se extind şi asupra Sighetului, prin diploma dată de Ludovic I, regele Ungariei.
Revenind la presupusa prima atestare (preluata recent de Mihai Dancus, dar nu si de istorii romani sau maghiari, si nici de cele doua Academii de Stiinte), continuam nitel contraargumentarea acesteia: daca ar fi existat un act din 1326, acesta ar fi putut fi pastrat in afara copiei de la Teceu (actele cancelariei maghiare erau emise in trei exemplare) si la arhivele de la Lelesz sau Eger, si la Budapesta. Or, nicaieri, acest act nu apare, nici macar ca trimitere indirecta. Apoi, istoricii care au studiat trecutul Maramuresului, si care au scris carti pe aceasta tema inca din secolul XVIII, ar fi putut foarte usor da de "actul de la Teceu", si sa-l mentioneze ca atare. Dar ei n-au facut-o. In fine, Ioan Mihalyi de Apsa, care a fost preocupat de istorie inca de prin 1865, ar fi dat de aceasta diploma (care se afla in arhivele oficiale, si nu in maini private) si ar fi publicat-o.
Trei argumente grele.
Vizavi de mobilul anuntarii anului 1326 ca prima atestare a Sighetului, acesta e clar: Szilagyi se simtea jignit in sentimentele sale de patriot local, ca orasele precum Campulungul (1329) sau Viscul (1272) erau mult mai vechi ca Sighetul. Asta ca sa nu mai vorbim de Baia Mare (1329), Satu Mare (anul 900!) sau Bistrita (1264) , toate amintite mult mai devreme.
Alte atestari istorice nefondate, fara nici un fel de baza reala, sunt cele privitoare la Cuhea (anul 996), Costiui (anul 600!), Berbesti (1200), Valeni (1206), Bocicoi (1170) sau Giulesti (inainte de 1200). Din fericire, azi acestea nu mai sunt considerate reale aproape de nimeni.
Un caz mai aparte este Bucurestiul, a carui prima atestare oficiala este doar la 1459, desi exista doua acte de secol XIV (1368 respectiv 1397) care mentioneaza "Cetatea Dambovitei" in acea regiune. Cu toate ca marii istorici Nicolae Iorga si Constantin C. Giurescu au considerat ca prima atestare a Capitalei este cea de la 1368, istoricii de azi nu sunt de acord, deoarece Cetatea Dambovitei ar fi putut fi altundeva.
Si in acest timp sighetenii continua sa creada intr-un act care nu exista!
Autor: Teofil IVANCIUC
Datări greşite la Ieud
Cine a fost mai întâi, oul sau găina, adică Ieudul sau biserica din Deal?
Ieudul deţine supremaţia în domeniul datărilor istorice false, imprecise sau greşite. Întrebări:
1.Ce a fost mai la început, satul Ieud (atestat la 1365), sau Biserica Balcului (Ieud-Deal) amintită cică la 1364? Este şcoala din Ieud atestată în 1364? 2. Mănăstirea de aici e de secol XI? 3. Codicele de la Ieud a fost scris cumva la 1391?
Nimic din cele de mai sus nu este adevărat, deşi aceste “datări” sunt vehiculate peste tot. Să vedem însă ce spune istoria şi de unde au plecat mistificările.
1. Satul, biserica şi şcoala
Primul act care aminteşte satul Ieud este cel emis la 2 februarie 1365, prin care regele Ludovic cel Mare îi dăruieşte voievodului Balc un număr de nouă sate de pe Iza superioară şi Vişeu, printre care şi villa Jood (satul Ieud). Atât. În acest act nu se menţionează nici o biserică, preot, mănăstire, şcoală sau altceva în afara numelui satului. Pentru cei suspicioşi, informăm că următoarele acte în care este menţionat Ieudul sunt emise în 1373 respectiv 1384, din nou fără a se menţiona vreo biserică, şcoală etc.
Abia în anul 1451 la Ieud este menţionat un diac Iuga, în timp ce primul preot apare în documentele păstrate la anul 1579.
În ce priveşte şcoala din Ieud, aceasta apare menţionată prima dată abia în anul 1788!
Şi atunci, de unde provine mistificarea? De la Tit Bud şi Alexandru Filipaşcu.
Tit Bud, în lucrarea „Date istorice despre protopopiatele, parochiile şi mănăstirile române din Maramureş din timpurile vechi până în anul 1911” (Gherla, 1911, pag. 47) menţionează anul 1364 ca an al înfiinţării bisericii. După el s-a luat Alexandru Filipaşcu, care a „inventat” în plus şi anul înfiinţării şcolii de aici.
În prima sa carte, “Istoria Maramureşului” (apărută la Bucureşti în 1940), Filipaşcu scrie că biserica Ieud-Deal a fost atestată în anul 1360 ! (asta la pagina 24), pentru ca mai la vale, la pagina 39, să scrie că biserica Ieudului datează din anul 1411!
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, acelaşi Filipaşcu (la pagina 18 din cartea “Le Maramureş”, apărută la Sibiu în 1944) spune că biserica Ieud-Deal a fost construită în 1364, tot atunci înfiinţându-se acolo şi o şcoală! Pentru a fi mai credibil, autorul face o trimitere fantezistă la “Diplomele” lui Ioan Mihalyi de Apşa pagina 93, deşi acolo nu este vorba nici despre Ieud, nici despre vreo biserică!
Ceea ce frapează este inconsecvenţa lui Filipaşcu, care menţionând de trei ori biserica Ieud-Deal, i-a atribuit de fiecare dată un alt an de înfiinţare.
Informaţia a fost preluată apoi de Istoria Academiei RPR (volumul II, Bucureşti, 1961), care la pagina 688 scrie despre şcoala din Ieud, întemeiată la 1364, dar la pagina 738 proclamă că datările timpurii propuse pentru bisericile din Bănişor şi Ieud sunt inacceptabile!
Ce să mai înţelegi de aici?!
Ulterior, o pleiadă de autori profesionişti sau amatori, au preluat anul 1364 ca fiind cel al edificării bisericii Ieud-Deal şi al şcolii de aici. Dintre aceştia, îi menţionăm doar pe academicianul Ştefan Pascu, pe Ioan M. Bota, Terezia B. Tătaru, Mihai Dăncuş sau Nuţu Roşca, ultimii patru, foarte prolifici, continuând să difuzeze peste tot aceste informaţii total nefondate. Pentru a ilustra ignoranţa unora, exemplificăm cu un citat din Nuţu Roşca („Onomastică din Valea Izei”, Cluj Napoca, 2004, pagina 89): „Dar oricum, diferenţa de timp dintre cele două date, 1364 şi 2 februarie 1365 (n.n., referitor la atestarea bisericii din Ieud-Deal) poate fi considerată fără însemnătate”! Probabil că domnului Roşca îi este indiferent faptul dacă trăieşte în 2008 sau în 2007. Sau, de ce nu, în 2009? Săraca Clio!
Pe de altă parte, istorici prudenţi, solizi şi deţinători ai unui serios discernământ critic (Radu Popa, Alexandru Baboş, Marius Diaconescu etc.), nici nu vor să audă de asemenea „aberaţii”.
Biserica de lemn din Dealul Ieudului a fost supusă cercetărilor dendrocronologice, în anii 1996-1997, de către Alexandru Baboş de la Universitatea Lund-Suedia, şi Olafur Eggertsson de la Institutul Islandez pentru Cercetări Forestiere, stabilindu-se data exactă a tăierii lemnului din care aceasta a fost construită. Ei bine, data construcţiei se încadrează în intervalul 1610-1621, ceea ce înseamnă că, în Maramureşul istoric, Ieud-Deal este abia a şasea ca vechime (topul vechimii reale a acestora va fi publicat într-un alt articol).
Conform aceloraşi datări, biserica a fost reparată cu lemn secţionat în anul 1760. Aceasta o spune ştiinţa, şi încă una imbatabilă.
Dendrocronologia, cea care a dus la datarea precisă a bisericii Ieud-Deal (şi a multor altora), mult mai precisă decât datările cu C14 sau Cesiu radioactiv, este ştiinţa care se ocupă cu studiul inelelor anuale de creştere ale masei lemnoase. Se poate astfel afla în ce perioadă a trăit un arbore, şi când exact anume a fost tăiat acesta, comparând o secţiune microscopică transversală cu secţiunea de referinţă pentru o anumită zonă. Pentru Europa de Est, avem secţiuni de referinţă care pornesc de pe la anul 1200, astfel că orice construcţie sau obiect din lemn masiv, poate fi datat cu precizie de maxim un an.
Cât despre scuzele unora (de fapt biserica Ieud a fost reconstruită pe locul uneia mai vechi etc.), afirmăm doar că unu: explicaţiile amatoristice nu ţin loc de istorie. Doi: orice datare trebuie probată ştiinţific. Trei: reconstrucţia timpurie a bisericii Ieud-Deal poate fi, până la proba contrarie, valabilă pentru oricare altă biserică din lumea asta.
Concluzionând, biserica Ieud-Deal a fost construită în anii 1610-1621 şi nu în 1364 (1360 sau 1411, după Filipaşcu), în timp ce şcoala din sat, atribuită tot anului 1364, apare prima dată în documentele anului 1788.
-În ce priveşte formula „cea mai veche biserică de lemn din ţară”, atât de des folosită de unii pseudoistorici contemporani nouă, îi informăm pe această cale că cea mai veche biserică de pe teritoriul românesc, atât din punct de vedere al tradiţiei cât şi al vechimii dovedite, este biserica de lemn din Volovăţ-Putna (jud. Suceava). Aceasta, supranumită „biserica lui Dragoş Vodă” (fiind o presupusă ctitorie a sa) se spune că a fost construită în anul 1353.
În anii 2002-2003, Alexandru Baboş şi Hans Linderson de la Universitatea Lund-Suedia, au prelevat şi datat precis 16 probe de lemn de la biserică. Conform datelor obţinute dendrocronologic, biserica Volovăţ a fost construită cu lemn tăiat în anii 1345-1346!
Aşa că, până la noi descoperiri în acest sens, supremaţia merge în Bucovina.
-Referitor la expresia „cea mai veche biserică de lemn din Europa” (sau chiar din lume!), care este des vehiculată atunci când se vorbeşte despre Ieud-Deal, trebuie să se ştie: în Anglia (Greensted) există o biserică de lemn datată între anii 1063-1108 (reconstruită pe locul unei alte biserici de lemn ridicată la sfârşitul anilor 600 (!), iar în Norvegia, biserica Urnes a fost ridicată după anul 1130, multe altele din această ţară fiind ridicate înainte de 1400 (la fel ca în Suedia, unde cea mai veche-Granhult, a fost construită în 1220).
2. Vechimea mănăstirii
Tot Tit Bud, în lucrarea amintită mai sus, scria la 1911 că „mănăstirea Ieudului este mai veche cu 200 de ani decât biserica”, deci de pe la 1164 (!). După el, alţi scribi plini de fantezie au plusat suplimentar, datând chipurile mănăstirea în secolul XI, fără nici cea mai mică bază ştiinţifică.
Pentru a lămuri această problemă, reputatul arheolog Radu Popa a întreprins în 1965 cercetări la mănăstirea Ieudului (situată în locul Crucişoare, nu departe de biserica Ieud-Deal, care este inaccesibilă săpătorilor, datorită cimitirului activ de aici).
Ei bine, săpăturile arheologice au relevat doar existenţa unui modest lăcaş mănăstiresc de
secol XVIII, care a şi fost distrus în anul 1787, suprapus peste vestigii din epoca bronzului.
3. Şi o vorbă despre Codice
Codicele, Codexul, Manuscrisul sau Zbornicul de la Ieud, este o altă piesă cu care se mândresc ieudenii în particular, şi maramureşenii în general. Această scriere (24 de file de manuscris românesc, introduse într-un volum miscelaneu ce conţine 211 pagini) a fost atribuit (de un singur cercetător) anilor 1391-1392. Ulterior, unii „exegeţi” locali (precum Grigore Man (în „Biserici de lemn din Maramureş”, Baia Mare, 2005) au declarat că este vorba despre „cea mai veche pravilă scrisă în limba română”, fără a şti nici măcar ce conţine textul. Conform DEX, pravila înseamnă „lege, dispoziţie, regulament sau hotărâre (cu caracter civil sau bisericesc)”. Or, acele pagini de manuscris românesc din Codice conţin de fapt „Legenda Duminecii”, „Tâlcul Evangheliei din Dumineca Paştelui” şi „Învăţătura despre Sfânta Cuminecătură”. Pravila despre care vorbesc aceştia sunt de fapt două: o pravilă slavonă în manuscris, şi o alta românească (tipărită de Coresi), prezente într-adevăr în Codice, dar nu ca manuscrise româneşti!
Codicele de la Ieud a fost descoperit în podul bisericii Ieud-Deal în anul 1921, ajungând ulterior în Biblioteca Academiei. Ce spun exegeţii despre vechimea acestuia?
I. Bianu l-a datat în anii 1560-1580, informaţie preluată şi de „Istoria Literaturii Române” editată de către Academia Română. A. Rosetti şi P.P. Panaitescu, prudenţi şi precişi, l-au atribuit, corect, secolului XVII. Apoi, Mirela Teodorescu şi Ioan Gheţie au scos prima şi până acum singura carte dedicată acestui Codice, intitulată „Manuscrisul de la Ieud” (Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1977). Ei au datat hârtia pe care a fost copiat manuscrisul, ca fiind produsă în anii 1621-1626, la moara poloneză de la Mniszek. Alţii, precum Aurel Socolan, au extins datarea hârtiei în intervalul maxim 1610-1640.
Pe de altă parte, D. Şerbu, într-o comunicare ţinută în 1974 la Academie, a afirmat că manuscrisul ieudean a fost copiat în anii 1391-1392!
Această afirmaţie hazardată, se baza pe anii 6000 respectiv 6900 de la Hristos, scrişi pe fila 170 din Codice. Dacă anul 6900 ar corespunde intervalului 1391-1392, anul 6000 are ca şi corespondent anul 491 d.Cr! Pentru a nu cădea în derizoriu, Şerbu a omis această dată, preferând să o adopte pe cea de-a doua, care părea ceva mai credibilă.
În afara lui Şerbu, doar câţiva cercetători clujeni şi locali (Ioan M. Bota, Mihai Dăncuş etc.) au îndrăznit să preia această datare care nu corespunde nici din punct de vedere al hârtiei, al grafiei, al lexicului sau formei, cu vechimea reală a manuscrisului. Nu întâmplător, fără nici cea mai mică urmă de teoria conspiraţiei, se consideră că prima scriere românească datată precis este scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (anul 1521) şi nu vreo scriere maramureşeană.
Asta pentru că Manuscrisul de la Ieud a fost scris în prima jumătate a secolului XVII, cel mai probabil între anii 1610-1640.
Notă: Informaţiile privind datările dendrocronologice provin din lucrarea „Tracing a sacred building tradition. Wooden churches, carpenters and founders in Maramureş until the turn of the 18th century”, apărută la Editura Universităţii Lund, Suedia, în 2004 şi scrisă de Alexandru Baboş, căruia ţinem să îi mulţumim.
Autor: Teofil IVANCIUC
Republica Autonomă Valea Porcului
Nu cerem de la nimeni, nimic şi nici nu voim a da nimănui nimic! - extras din actul de constituire a "Republicii Valea Porcului", redactat de preotul Iuliu Ardelean
Valea Porcului (azi Valea Stejarului) este unul dintre cele mai pitoreşti sate ale Maramureşului. Situat într-o fundătură la 5 kilometri de Vadu Izei (12 kilometri de Sighet), cu casele suite pe "podereie" (mici platouri artificiale) săpate în coastele dealurilor, cu oameni dârji şi independenţi, satul cu pricina este greu accesibil. Drumul până în Valea Stejarului nu este asfaltat, iar gropile se succed lanţ.
În anii 1930-1940, sătenii aveau o vorbă privitoare la starea căii de acces: "d-apoi că drumu-i rău că aşe o rămas obiceiu din bătrani. Anume l-o lăsat de haram, ca să nu ne poată vizita pe uşor domnii. Şi noi păstram acest obicei, că nu-i rău." Înainte de cel de-al doilea război mondial, Valea Porcului deţinea recordul Maramureşului la numărul de analfabeţi: 86,5 %!
Ion Munteanu (născut în 1898) se confesa în urma cu 20 de ani: "Pă aici, căsâle erau acoperite cu paie, cu păreţi de lemn belit un ptic de coajă. În tinereţa me o fo 60-70 de fumuri (amu-s păste 200). Să ara cu plugu de lemn, numa scula era de ser. I să zâce Valea Porcului păntru că erau turme de porci care mâncau jir de fag şi ghindă de stejar. Erau păduri surde pă aici, cu goruni cât cinci oamini de groşi, de nime nu te-auze când intrai în iele."
Dar localnicii nu erau chiar atât de rupţi de lume, măcar prin prisma faptului că „stejărenii” au aflat de la învăţătorul Teodor Mihnea, unul dintre pionierii civilizaţiei scrisului pe acele meleaguri (cel care a alfabetizat parte din copiii satului, din 1864 şi până în 1908), că forma de conducere cea mai bună nu este regatul, ci republica!
Asa că, în zilele tulburi ale Unirii din 1918, străbunii actualilor săteni şi-au declarat satul... Republică independentă! Din puţinele izvoare existente, rezultă că acţiunea s-a petrecut pe la sfârşitul anului 1918 (noiembrie să fi fost?) şi a durat până prin ianuarie 1919.
Ocupaţia ucraineană
Pentru a înţelege contextul deciziei sătenilor, precizăm că în primul război mondial Maramureşul a fost ocupat de armata ţaristă, apoi de cea germană şi din nou de cea austro-ungară. În urma armistiţiului din 2 noiembrie 1918, armata austro-ungară s-a desfiinţat şi timp de două luni, peste Maramureş n-a mai domnit nimeni (a fost un soi de "interregnum").
În acele împrejurări, pe 22 noiembrie s-a constituit la Sighet Sfatul Naţional Român, iar în 1 Decembrie 1918, reprezentanţii delegaţi ai Sfatului au votat, la Alba Iulia, Unirea cu România.
În preajma Crăciunului, ce se ţinea pe rit vechi, la 6 ianuarie 1919, Maramureşul a fost ocupat de miliţii paramilitare ucrainene conduse de locotenent-colonelul Vorobeţ, care au încercat să anexeze regiunea românească la Republica Comunistă Ucraineană.
Dar, pe 16 ianuarie, a intrat în Maramureş Regimentul 16 Infanterie Roman care, o zi mai târziu, a zdrobit trupele ucrainene în lupta de la Cămara- Sighet.
Luptele (cu ucrainenii dar şi cu maghiarii care voiau o republică comunistă cu capitala la Budapesta, care să includă şi Maramureşul) au durat, cu întreruperi, până în luna mai 1919 (atacuri ucrainene s-au mai înregistrat pe 23-25 februarie şi 30 martie, iar atacuri maghiare sunt consemnate pe 12 aprilie, 18 aprilie, 1-2 mai etc.), provocând morţi şi răniţi din ambele tabere.
La nimeni, nimic!
În acele grele vremuri, ce s-au gândit cei din Valea Stejarului? Degeaba ţineau drumul impracticabil, că armata oricum ajungea până la ei. Din satul lor, aflat în găoacea dealurilor împădurite, au aflat că sighetenii s-au unit cu România, şi că ucrainenii au ocupat inclusiv satul vecin (Vadu Izei), aducând cu ei republica...
Şi atunci s-au pus bătrânii satului barbă în barbă, cu "învăţătoriul" în frunte, şi au gândit actul de independenţă.
Actul de constituire al "Republicii Valea Porcului" proclama independenţa totală sub forma următoare: "Nu cerem de la nimeni, nimic şi nici nu voim a da nimănui nimic!". S-a scris opisul şi s-a semnat protocolul, care a fost încredinţat spre păstrare preotului paroh Iuliu Ardelean (apud Mihai Marina).
Aflându-se până la Sighet cu ce anume se îndeletnicesc „stejărenii”, înspre "secesioniştii" din Vale a fost trimis repejor un pluton al armatei române, militarii restabilind rapid şi fără probleme ordinea.
Acel protocol memorabil, literă unică în istoria Maramureşului şi a ţării, a dispărut ulterior, cercetările noastre neconducând până acum la nici un rezultat.
Din informaţiile pe care am reuşit să le adunăm, acţiunea „stejărenilor” n-ar fi fost chiar singulară. Tot în anul 1919, maghiarii din Vişeu de Sus s-au declarat parte a Republicii Ungare a Sfaturilor (condusă de Bela Kun), stat bolşevico-comunist.
Dar şi acolo a fost îndreptată armata Maiestăţii Sale Ferdinand I, aducându-i grabnic, fără utilizarea violenţei, pe "rătăciţi" la calea Regatului României Mari.
Deasemenea, la mijlocul anului 1946, la un an după încheierea crizei maramureşene (când regiunea a fost alipită abuziv, între ianuarie-aprilie 1945, Ucrainei Sovietice, în timpul ocupaţiei Armatei Roşii, datorită manevrelor prefectului de atunci, Ivan Odoviciuc), comunele Poienile de sub Munte, Repedea şi Rona de Sus, se considerau încă parte a teritoriului sovieto-ucrainean, provocând numeroase necazuri administraţiei româneşti.
Din nefericire, nici un cercetător nu s-a aplecat asupra episoadelor Valea Stejarului şi Vişeu de Sus. Autorii monografiilor celor două localităţi (Ioan Hotea-„Valea Stejarului”-două volume, respectiv colectiv de autori condus de Ioan Sabău-„Întrerâuri-ghid turistic şi monografic despre Vişeu de Sus”) nu pomenesc o vorbă despre aceste episoade. În schimb, evenimentele din 1945-1946, sunt bine documentate şi prezentate într-o carte dedicată acelor ani, scrisă de dr. Ilie Ghergheş: „Maramureşul între Diktatul de la Viena şi Conferinţa de Pace de la Paris (30 august 1940-10 februarie 1947)”.
Autor: Teofil IVANCIUC
Cetatea Hust
Fără îndoială, când ne referim la Maramureşul medieval, trebuie să observăm că „perla Coroanei” a fost cetatea Hustului, situată la 50 km de Sighet în aval pe Tisa (azi în Ucraina), castel, temniţă şi bastion de apărare, renumită până departe în marile capitale europene.
Începuturile cetăţii se pierd în negura vremurilor. Legenda spune că însuşi regele hunilor, Atilla, ar fi fost îngropat undeva pe acolo, într-un sicriu de aur. Se spune că cetatea ar fi fost construită în anii 1090-1091 de către regele maghiar Ladislau, mai întâi din lemn iar ulterior de piatră. Aceasta ar fi fost distrusă de tătari la 1242, şi reconstruită în 1271. Unii istorici consideră că Hustul ar fi aparţinut Principatului Galicia-Volhynia din 1281 până în 1321, când a fost preluată iar de maghiari.
În privinţa numelui, am găsit o teorie interesantă într-o carte rară: „Ungrisches Magazin ober Bentrage” apărută la Pressburg în 1783, care descrie amănunţit Maramureşul pe 46 de pagini, (şi care nu ştim să fi fost ultilizată până acum de istoricii noştri).
Astfel, numele cetăţii (Huszt în maghiară, Hvszt în latină), ar fi un acronim compus din iniţialele celorlalte oraşe maramureşene ale Coroanei (Câmpulung-Hoszumező, Visc-Visk, Sighet-Szigeth şi Teceu-Técső), ca în figura de mai jos.
File de istorie
Documentele păstrate amintesc pentru prima dată oraşul Hust în anul 1329, iar cetatea, abia la 1351. Istoricii prudenţi atribuie construcţia inexpugnabilei cetăţi regelui Ludovic I cel Mare, care a ridicat-o prin 1349-1350, în scopul apărării frontului nord-estic al Ungariei, şi pentru a adăposti în caz de război, nobilii din comitatele Maramureş, Bereg şi Ung.
În timpul războiului ţărănesc condus de Gheorghe Doja (1514) magnaţii din regiune se refugiază în cetatea pe care răsculaţii n-o atacă.
La 1530, regele ungar Ioan Zápolya arendează domeniul Hust lui Tomas Nádassy. Acesta îl pune castelan pe Crisfofor Kávassy care-l reţine în cetate pe gravorul Nicolae (ce execută acolo opere de artă-printre care pictarea capelei, şi poate confecţionează bani falşi-cum va fi dovedit mai târziu, în timpul şederii sale în cetatea Muncaci).
În septembrie 1555, regina Ungariei, Isabela dă ordin să se asedieze cetatea fidelă habsburgilor. Garnizoana rezistă un an şi jumătate, până la 20 ianuarie 1557, când se predă datorită foametei. La acel moment, Hustul se mai baza doar pe 12 apărători buni de luptă.
La 1593, principele Sigismund Báthory poposeşte aici, iar în 1594, o armată din 40.000 de tătari atacă cetatea condusă de Gáspar Kornis care rezistă. Apoi, acesta dă daruri bogate hanului, pentru a scăpa de asediu. În 1599, an trupele imperiale conduse de Gyorgyi Basta cuceresc cetatea.
În 1605, fostul căpitan al lui Mihai Viteazu - Aga Leka, restituie cetatea habsburgilor, fără a primi însă recompensa sperată. În acelaşi an, răsculaţii conduşi de viitorii principi Ştefan Bocskay şi Gabriel Bethlen, ocupă şi jefuiesc Hustul.
În 1607, ex-principele Ştefan Bocskai lasă prin testament domeniul cetăţii lui Valentin Drugeth de Homonna, însă Stările Transilvaniei solicită retrocedarea Hustului către principat. În 1608, principele Gabriel Báthory răscumpără de la Valentin de Homonna Hustul şi Cămara de sare a Maramureşului, pentru 30.000 de florini. În 1611, cancelarul János Imreffy propune răscumpărarea cetăţii. Acum castelan era Iosif Bornemisza, familiar al moştenitorului lui Valentin, Ştefan de Homonna, credincios habsburgilor.
În anul 1612, un număr de 71 de orăşeni din Teceu, Sighet, Hust, Visc şi Câmpulung, sunt înnobilaţi de principele Gabriel Báthory, fiind însă obligaţi să apere Hustul în caz de război.
La 1615, armata imperială habsburgică ocupă cetatea pe care o cedează apoi principelui transilvan, Gabriel Bethlen. În 1636, principele Gheorghe Rákóczi I îl atacă la Hust pe comitele maramureşean Ştefan Bethlen dar acesta rezistă. În 1657, principele Gheorghe Rákóczi II îşi adăposteşte aici familia, în acelaşi an cetatea fiind atacată de poloni.
În 1659, cetatea este din nou atacată de tătari, apoi, în 1661-1662, de către turcii lui Ali Paşa care sunt respinşi sub ziduri. În suita lui Ali se afla şi cunoscutul cronicar Evlia Celebi care descrie Hustul astfel: „castelul este situat pe vârful muntelui Hossana, are ziduri groase şi puternice, iar turnurile sale ating cerul”.
În 1701, ex-principele Mihail Apaffi II vinde împăratului habsburg Leopold I, pentru suma de 175.000 de florini, cetatea Hust, domeniul Bocicoi şi minele de sare maramureşene.
În lunile martie-aprilie 1706, Dieta Transilvaniei se ţine la Hust. Pe 13 iunie 1707, un număr de 341 nobili semnează în cetate actul de independenţă al Ardealului şi Partiumului, şi detronarea habsburgilor.
La 1 septembrie 1717, o ceată de 10.000 de tătari, încearcă să se strecoare noaptea pe sub cetate pentru a intra în Maramureş. Aceştia sunt atacaţi de garnizoana Hust şi de cetele conduse de Moise Codrea şi Sigismund Stoica, câţiva tătari fiind ucişi şi unii robi eliberaţi
Pe 3 iulie 1768, un trăznet provoacă explozia pulberăriei, care distruge cetatea Hust.
În 1777, aceasta este definitiv părăsită şi demantelată (pietrele demolate slujind la construirea bisericii romano-catolice din oraşul de la poale), tunurile şi maşinile de luptă salvate fiind mutate în cetatea Kosice (Slovacia de azi). În 1788, o puternică furtună cu fulgere şi vânturi năpraznice a pus la pământ ceea ce a mai rămas din castel.
Şi aşa s-a sfârşit, după peste 400 de ani, povestea celui mai important castel-cetate maramureşean.
Românii şi Hustul
La 1392, voievozii Maramureşului Balc şi Drag, primesc în dar cetatea de la rege, pe care o păstrează până prin 1404. În acest an, se aminteşte deja domeniul cetăţii Hust, care deţinea sate precum Cuhea, Sălişte sau Vişeu, care în fapt erau însă patronate de cnezi români.
Pe vremea lui Iancu de Hunedoara, între anii 1445-1449 castelan de Hust este un apropiat al voievodului transilvan, Ioan Cândeş de Râu de Mori. Acesta construieşte capela de piatră din cetate. Dintre datoriile maramureşenilor faţă de Hust, se menţionează cea a nobilului Simion Mariş de Bocicoel, care dă prin 1455-1458 câte 25 de berbeci anual domeniului. Înainte de 1469, spătarul moldovean Filip Pop, în campania sa de pustiire a Maramureşului, atacă şi Hustul, incendiind probabil doar oraşul.
În septembrie 1586, fostul domn muntean Petru Cercel este întemniţat în cetate, de unde evadează un an mai târziu, pe 30 august 1587, coborând pe geam cu ajutorul unei funii confecţionate din haine şi aşternuturi.
În 1600, însuşi voievodul Mihai Viteazul cere împăratului habsburgic cetăţile Hust şi Chioar.
Între anii 1604-1607 averile renumitei mănăstiri Peri, sunt proprietatea domeniului Hust.
În anii 1658-1659, fostul domn moldovean Gheorghe Ştefan şi cronicarul Miron Costin, poposesc la Hust. În 1668, căpitanul cetăţii, Ştefan Frater cumpără cu 1.000 florini averile mănăstirii Peri.
La 17 august 1703, Hustul este cucerit de curuţii conduşi de nobilul maramureşean Emeric de Iloşva, care intră travestit în cetate, răzvrăteşte garnizoana împotriva castelanului Eithner pe care îl împuşcă, deschizând porţile pentru revoluţionari. Astfel, omul lui Rákóczi, nobilul maramureşean Gheorghe de Dolha, ajunge castelan. Legenda spune că nu mult înainte de acest eveniment, Pintea Viteazu a asediat cetatea, bombardând-o cu tunuri confecţionate din lemn de cireş ferecate cu cercuri de fier.
Pe 15 martie 1705, la Hust este întemniţat episcopul de Maramureş Iosif Stoica ( care este deţinut acolo câţiva ani).
Cum arăta fortăreaţa
Situat pe un pinten stâncos de origine vulcanică, înalt de 331 metri (Dealul Cetăţii), Hustul avea două incinte fortificate şi nouă turnuri şi bastioane, fiind întins pe o suprafaţă de circa 12.000 mp.
De la început, castelul a fost centrat în jurul a două curţi, exterioară şi interioară. Acesta avea poarta exterioară la sud-est şi o altă poartă, interioară, la nord-vest. Fiecare poartă era întărită cu două turnuri. În afara zidurilor exterioare, se aflat un şanţ sec, traversat de un singur pod suspendat, cel care ducea la poarta exterioară.
La est, fortificaţia era întărită de un turn triunghiular, iar la vest şi nord de bastioane. Turnul triunghiular de est era folosit ca loc de antrenament pentru artilerişti, acolo aflându-se cel mai puternic tun al Hustului.
Între anii 1530-1590, cetatea a suferit multiple întăriri şi adaosuri. Partea sudică a fortificaţiei, denumită Ferdinand, a fost încheiată la 1550. Aici s-a ridicat un turn cilindric cu trei etaje: primul era folosit ca şi depozit de pulbere, al doilea ca şi capelă, iar ultimul ca arsenal.
În curtea exterioară (de jos) erau situate toate clădirile administrative, magaziile, cazărmile, închisoarea, biserica cetăţii, cazematele şi cisternele pentru apă. În curtea interioară (superioară) se aflau apartamentele de locuit ale comandanţilor şi proprietarilor castelului şi o fântînă adâncă de 160 metri (!). Turnul Paznicului, pătrat, proteja partea nordică a fortificaţiei. Castelul a avut numeroase pasaje subterane, care acum sunt acoperite cu moloz şi pământ.
Azi, tot ce se mai poate vedea din cetatea Hust sunt rămăşiţele celor două porţi, ruinele turnului pulberăriei şi cele ale bastioanelor şi zidurilor ce înconjurau cândva castelul.
Autor: Teofil IVANCIUC
Francisc Nistor-in memoriam
Domnul Francisc Nistor
Pentru că există voci care-l contestă susţinut pe Francisc Nistor, am decis să scriu câteva rânduri despre acesta, ataşând şi unul dintre multele interviuri pe care acesta le-a dat de-a lungul vremii. 1908-1997.
Etnograf, fotograf, montaniard, arheolog, profesor şi cel mai vechi custode onorific din ţară (al Rezervaţiei Pietrosu Rodnei, cu începere din 1934), acesta s-a născut la 5 decembrie 1908, decedând pe 31 octombrie 1997, trăind întreaga viaţă la Sighetu Marmaţiei (cu excepţia a două perioade).
S-a născut într-o familie cu 13 fraţi (tatăl era curator la biserica românească din Sighet), absolvind Liceul „Dragoş Vodă” din oraş. Apoi a studiat ştiinţele juridice la Cernăuţi, devenind funcţionar la Prefectura Maramureş. În timpul râzboiului a lucrat ca fotograf şi în comerţ, iar pe 23 august 1944 a fost arestat şi depus la penitenciarul Sighet, primind apoi domiciliu forţat, dar a scăpat fugind (a stat ascuns cu întreaga familie în pădurile de pe valea Ronişoarei până la 18 octombrie 1944). În 1945 a fost delegat al Consiliului Naţional Român din Maramureş, aducând în mai multe rânduri ajutoare de la Bucureşti, pentru populaţia înfometată. Din 1945 şi până în 1954 a fost profesor de sport la liceul „Dragoş Vodă”, unde a pus în aplicare un priect ambiţios de realizare a unei baze sportive moderne.
Încă în anii 1930 a început să cocheteze cu etnografia, devenind colaborator al profesorului Dimitrie Gusti-directorul Institutului Social Român. Nistor a fost cel care a salvat biserica de lemn din Dragomireşti de la distrugere, ajutând la mutarea acesteia în Muzeul Satului din Bucureşti. În 1954 a pus bazele primului muzeu postbelic cu colecţii eterogene din Sighet. A reînfiinţat Muzeul etnografic, nucleul Muzeului Maramureşului de azi. Francisc Nistor a achiziţionat prin lungi şi chinuitoare campanii de cercetare prin satele regiunii cele mai valoroase obiecte prezente azi în colecţia etnografică. Pe văile Izei, Marei şi Cosăului a rămas cunoscut până azi ca „Feri Bacsi”, devenind un personaj de legendă.
A fost iubit în egală măsură de arheologi, istorici de artă, etnologi folcorişti (unii dintre ei academicieni- mărturie stând cuvintele elogioase scrise de aceştia la adresa sa) şi de oamenii simpli.
A deschis şi porţile arheologiei în Maramureş, aducându-i aici pe marii cercetători Radu Popa, Kurt Horedt, Alexandru Vulpe şi Hadrian Daicoviciu. Cercetările sale au dus la descoperirea primei aşezări dacice din Maramureş (Onceşti), a aşezării fortificate de pe Solovan, a siturilor arheologice medievale de la Sarasău şi Bogdan Vodă, descoperind şi o serie de inestimabile tezaure de bronz pe care apoi le-a donat muzeului maramureşean.
A pus temelia staţiunilor Borşa şi Izvoare. A colindat toţi munţii din ţară. A înfiinţat prima şcoală de schi din Maramureş. A pus bazele turismului din Maramureş, marcând cu clubul pe care l-a condus 125 km de trasee montane în premieră, şi deschizând 6 cabane. I se datorează în parte şi recolonizarea cu capre negre a Munţilor Rodnei.
Recunoştinţa oraşului faţă de Nistor s-a manifestat abia în 1995, când i-a fost decernat titlul de Cetăţean de Onoare.
L-am cunoscut, şi mi-a îndrumat paşii în direcţia arheologiei şi a cercetării trecutului Maramureşului. Pentru mine şi pentru mulţi bătrâni din satele regiunii, Domnul Nistor trăieşte şi azi.
A publicat următoarele lucrări:
Ornamentaţii în lemn. Sculptură şi arhitectură populară din zona etnografică Maramureş (foto Fr. Nistor, text M. Braga), Casa Creaţiei Populare a judeţului Maramureş, Baia Mare, 1969.
Măştile populare şi jocurile cu măşti din Maramureş (foto F. Nistor, text: M. Dăncuş şi N. Timiş), Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă, Baia Mare, 1973.
Maramureş (fotografii de I. Pop, F. Nistor, I. Nădişan, V. Mihiş, text N. Timiş), Asociaţia folcloriştilor şi etnografilor din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1974.
Creaţii şi creatori populari din zona etnografică Maramureş (foto F. Nistor, texte : L. Sârbu, D. Pop, G. Drăgan), Casa Regională a Creaţiei Populare, Baia Mare, 1976.
Poarta maramureşeană (text şi foto F. Nistor), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976.
Maramureş (fotografii de I. Pop, F. Nistor, I. Nădişan, text N. Timiş), Baia Mare 1979.
Arta lemnului în Maramureş (prefaţă de Mihai Pop, foto F. Nistor), Asociaţia folcloriştilor şi etnografilor din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1980. “Francisc Nistor a cercetat ani îndelungaţi, cu pasiune, acest domeniu al culturii maramureşene. Admirându-i obiectele în care s-a concretizat artistic, el a făcut la Sighetu Marmaţiei unul dintre cele mai frumoase, mai bune muzee de artă populară. Acest album o carte de învăţătură în care cei de azi care nu cunosc Maramureşul şi cei de mâine care nu vor mai apuca arta lemnului în amploarea ei, să-şi dea seama de puterea şi subtilitatea cu care maramureşeanul a ştiut să valorifice funcţional lemnul”, scria în prefaţă acad. Mihai Pop.
Iarna maramureşeană (text şi foto F. Nistor, prefaţă de T. Utan), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981.
Plaiuri maramureşene (text şi foto F. Nistor şi S. Nistor, cuvânt înainte de Vasile Drăguţ), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985.
Împreună cu academicianul Al. Vulpe, a publicat trei articole ştiinţifice în anuarul „Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie”, editat de Academia Română:
Bronzuri inedite din Maramureş în colecţia prof. Francisc Nistor din Sighetul Marmaţiei, Fr. Nistor şi Al. Vulpe, SCIVA, Tom 20, nr. 2, Editura Academiei, Bucureşti, 1969.
Depozitul de brăţări de bronz de la Vadul-Izei, Fr. Nistor şi Al. Vulpe, SCIVA, Tom 21, nr. 4, Editura Academiei, Bucureşti, 1970.
Depozitul de bronzuri de la Crăciuneşti (Maramureş), Fr. Nistor şi Al. Vulpe, SCIVA, tom 25, nr. 1, Editura Academiei, Bucureşti, 1974.
Interviu din lucrarea „Ani de drumeţie” de V. Borda şi N. Simion, apărută la Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976:
FRANCISC NISTOR
Directorul Muzeului de etnografie al Maramureşului. Secretarul secţiei a VII-a Maramureş a Turing Clubului României. Vechi custode onorific pentru ocrotirea monumentelor naturii. Arheolog amator.
„MARAMUREŞ, ŢARA VECHE, CU OAMENI FĂRĂ PĂRECHE"
„Sus pe vîrful muntelui, la curţile dorului", era îndemnul ce îl adresaţi foarte des auditorului în conferinţele de popularizare a turismului. Am înţeles din aceasta că iubiţi poezia şi vedeţi legătura ei cu turismul.
— Versurile acestea, extrase dintr-o poezie populară, le-am ales ca deviză pentru că erau parcă izvorîte din inima mea şi exprimau credinţa mea cea mai puternică.
— Atunci. Dar acum ?
— Nu mi-am pierdut credinţa aceasta niciodată, ci, dimpotrivă, am sporit-o prin muzeul căruia m-am dedicat cu toată fiinţa. Muzeul maramureşan a devenit acum pasiunea mea cea mai mare şi-mi acaparează tot timpul, însă sufletul meu tînjeste după munte, după pădure, după zăpezile de sus.
— După munţii Maramureşului ?
— După toţi, după munte în general, pentru că nu există masiv din ţara asta pe care să nu fi pus piciorul, şi nu o dată. Pînă în 1975 nu fusesem în Parîng şi în Deltă, dar în această primăvară n-am rezistat ispitei şi m-am dus. Am impresii foarte puternice; m-a şocat Delta cu peisajul ei tulburător, cu vietăţile de acolo, însă la Gutin, pe Ţibleş, mă simt cu adevărat fericit, ca omul care se întoarce acasă, după o lungă peregrinare prin lume.
— Cum aţi descoperit muntele ? Sînteţi orăşean. Aveau sighetanii pasiunea excursiilor ?
— „Fiind băiet, păduri cutreeram", cum spunea Eminescu. Am început ca mai toţi copiii şi ca toţi sighetenii, dealtfel, cu dealul Solovanu, cu „muntele" Solovanu, cum îi zicem noi, deşi are în jur de numai 600 metri. Apoi, pe măsură ce creşteam, mă îndepărtam tot mai mult de casă, şi pînă la munte nu-i departe. Companie aveam pe cei 13 fraţi: 11 băieţi şi 2 fete, plus copiii din cartier, însă minunea s-a produs într-o zi, cînd am văzut pentru prima dată nişte schiuri. A venit cu ele din armată fratele meu mai mare, Ludovic, frate geamăn cu Vasile. Aveam vreo 6—7 ani, dar nu mă lăsam pînă nu mi le dădea şi mie, cu riscul unor burduşeli.
— Erau atît de rare schiurile atunci prin acele locuri ?
— Da, chiar foarte rare. Închipuiţi-vă doar că în 1934, cînd s-a înfiinţat prima secţie a Turing Clubului la Sighetu Marmaţiei, în tot oraşul existau doar 20 de perechi de schiuri.
— După cîte ştim, aţi înfiinţat prima şcoală de schi din Maramureş — un an după înfiinţarea secţiei, iarna, cînd activitatea turistică trena.
— Oamenii nu cunoşteau bucuriile schiului şi doar puţini maramureşeni practicau acest sport. Scopul şcolii, cum v-am spus, era însă altul: atragerea tineretului în rîndurile noastre, prin dezvăluirea frumuseţilor iernii şi a plăcerilor pe care aceasta le poate oferi. Acest scop a fost atins, deoarece s-au înscris foarte mulţi elevi, tineri şi chiar mai vîrstnici, care au devenit prin aceasta şi membri ai asociaţiei noastre, în acelaşi timp. Şcoala a deschis ochii tuturor asupra marilor posibilităţi pentru practicarea sporturilor albe în munţii noştri. Acum toată lumea ştie că centrul turistic de la Borşa este un loc ideal pentru sporturi de iarnă, cu condiţii naturale de relief şi climă excepţionale. Borşa are cea mai mare trambulină naturală din Europa, o pîrtie olimpică pe buza muntelui de la l 660 m altitudine, care coboară 2 840 m, cu o diferenţă de nivel de 840 m — pîrtie tipică pentru concursuri mari. Munţii Rodnei oferă, de asemenea, avantajul unic de a coborî cu schiurile de la 2 200 m. Aici precipitaţiile sînt abundente, iar orientarea permite să se schieze şi în luna mai. Acum aceste lucruri se cunosc în general, dar pe atunci eram numai cîţiva care le ştiam. Pentru a-i convinge şi pe alţii trebuia să le arătăm cele mai bune trasee, pe care nici noi nu prea le cunoşteam.
— Şi atunci ?
— Atunci plecam noi mai înainte pe presupusele trasee, le jalonam şi apoi duceam grupul. Iar cercetările noastre nu erau lipsite de peripeţii.
— Şi chiar de pericole, probabil, gîndindu-ne la cîte surprize ascunde zăpadă şi cît de nestatornică este vremea la munte.
— Erau. Într-adevăr, explorările noastre foarte periculoase, deşi eram oarecum antrenaţi. Noi am început călătoriile pe schiuri încă din 1933. În februarie 1933 am urcat, împreună cu profesorii Traian Bilţu-Dăncuş şi Bodnar Florenţiu, pentru prima dată cu schiurile masivul Pop Ivan — 1940 m. Apoi alte masive, încît devenisem experţi în a ne orienta, după aspectul zăpezii, în ocolirea obstacolelor, chiar şi noaptea. Cei doi prieteni de care am vorbit mi-au devenit ulterior colaboratori apropiaţi în cadrul secţiei noastre a Turing Clubului. Dar, atunci, la început, cel mai pasionat de această muncă era profesorul doctor Iacob Dermer, de la Liceul..Dragoş Vodă" din Sighet. El era iniţiatorul tuturor excursiilor şcolare. Mi-a fost şi mie profesor şi cred că şi lui îi datorez o bună parte din cunoştinţele mele despre Maramureş şi din pasiunea pentru cunoaştere. Cartea lui, „Istoria Maramureşului", o răsfoiesc şi astăzi cu mare plăcere. Am amintit de cartea aceasta deoarece ea a stimulat foarte mult dorinţa concetăţenilor noştri de a cunoaşte Maramureşul şi, implicit, i-a atras în rîndul asociaţiei care organiza asemenea acţiuni.
— Se înţelege, din ce spuneţi, că la data apariţiei acestei cărţi asociaţia maramureşeană de turism era deja constituită.
— Da, cartea a apărut în 1936, iar secţia din Maramureş a Turing Clubului României s-a înfiinţat în 1934, oficial la 2 iulie. Dr. Ioan Mihalyi, dr. Ilie Mari ş, Florentin Mihalyi, Lazăr Alexandru au constituit nucleul secţiei noastre turistice, pictorul Traian Bilţu Dăncuş a fost ales preşedinte al secţiei a VII-a Maramureş a Turing Clubului României. Vicepreşedinte era ing. Butuc, iar eu secretar.
— Cîţi membri număra secţia la constituire ?
— 40. Acest număr a fost înregistrat şi la centrala Turing Clubului, cu sediul în Bucureşti, care a luat act de înfiinţarea secţiei noastre.
— Deci, pe primul plan al noii secţii se impunea atragerea de noi membri.
— Exact ! În numai un an numărul lor creşte la 73 şi apoi se dublează în anul următor. Inexistenţa oricăror preocupări pentru turism ne-a determinat ca, încă de la început, să concentrăm atenţia în două direcţii: prima, organizarea secţiei şi atragerea de noi membri, iar a doua, marcarea potecilor şi amenajarea de adăposturi în viitorul nostru teren de acţiune.
— Fondurile băneşti cum le obţineaţi ? Tot prin contribuţii voluntare şi serate dansante, conferinţe, ca în alte părţi ?
— Altă soluţie nu era. Aşa am strîns 11.000 de lei, din care 7 000 am şi cheltuit pentru marcarea a circa 16 km de trasee, pe materiale. Aşa că pentru casele de adăpost ne mai rămăsese foarte puţin.
—Şi?
— A început „sfînta milogeală" pe la autorităţile municipale, la Uzina electrică a oraşului, la alte instituţii. Grosul l-am pus, bineînţeles, din buzunarele noastre şi astfel am reuşit ca, tot după planurile noastre, să construim în 1936 casa de adăpost de la Prislop.
— Vorbeaţi de primele trasee marcate. Care au fost acestea şi cine le-a făcut !
— Cele mai multe le-am marcat eu împreună cu Szollosy Tiberiu. Iată cîteva: Valea Vişeului, Pop Ivan — Copilaş, Lutoasa, Valea Botizului, pe Waser, circa 80 km. Apoi Sighet, Piatra Ţiganului, Tătar, Izvoare, circa 44 de km. Profesorul Bilţiu-Dăncuş a marcat trasee mai scurte: Crăceşti—Gutîi, Crăceşti—Izvorul lui Pintea—Drumul Măriuţei—Gutîi; Crăceşti—Izvoare. Acolo unde se ridică acum o adevărată staţiune climaterică, la Izvoare, nu era nimic, ci doar un loc plăcut pe care noi l-am descoperit. În sfîrşit, aceasta n-a fost prima noastră descoperire şi nici primul pilon la viitoarea staţiune.
— Între, care şi Borşa, unde acum, pe lîngă cabana existentă, s-au mai ridicat două hoteluri moderne, cu restaurante, parkinguri ş.a.m.d.
— O menţiune: cabana de care vorbiţi, care este un complex mare, este de dată recentă şi nu mai păstrează nimic din vechiul nostru refugiu. El începe să fie construit în 1942, dar războiul face ca lucrarea să fie abandonată şi abia în 1949 complexul de cabane de aici este refăcut şi dat în folosinţă în forma în care se vede şi acum.
— De fapt, din cauza războiului se întrerup lucrările şi la cabana de pe Prislop, adevărata cabană care s-a inaugurat în 1939, la 20 august, dar dată în folosinţă parţial şi pe care apoi tot vicisitudinile războiului o distrug.
— Spre regretul nostru, trebuie să spun că tot atunci este distrus şi refugiul pe care l-am făcut la Iezerul Mare, pe Pietrosul Mare, la l 910 m altitudine
— În acest loc şi acum se resimte lipsa unui refugiu, ca dealtfel şi pe Ineu.
— Şi chiar în covata glaciară a Gărgălăului, ori pe cumpăna apei între Izvorul Cailor şi Gărgălău, locuri frecventate mult de turişti, ca dealtfel şi la Prislop, unde ar trebui refăcut şi vechiul drum care ar permite automobiliştilor să urce cu maşina pînă la o altitudine de 2 000 m.
— Şi o mai bună legătură între Maramureş şi Moldova !
— De fapt aceasta a fost şi ideea de la care am pornit iniţial în construirea cabanei ,,Prislopul". Pe aici, pe la Borşa, treceau spre Vatra Dornei „butinarii", 6—7 000 de oameni anual. Ei descoperiseră drumul cel mai bun şi cel mai drept între cele două provincii româneşti. Tot aici este cel mai bun punct de plecare spre Ineu — 4 ceasuri, şi spre Rodna — 3 ceasuri. La fel am gîndit şi la amplasarea celorlalte refugii şi cabane pe care le-am înălţat în această zonă: alegerea unor locuri pitoreşti şi interesante, dar care să fie în calea drumeţilor sau la capătul călătoriei lor.
— Putem demonstra, cred, foarte bine afirmaţia dumneavoastră fie şi numai înşirînd locurile de popas care s-au amenajat în timpul în care v-aţi aflat printre conducătorii filialei.
— Nu sînt prea multe, dar la stadiul la care se afla atunci mişcarea turistică erau suficiente. Adăugăm deci, la cele de care am vorbit, cabanele de sub poalele Ţibleşului, de la Izvoarele şi de pe Valea Cizlei.
— Edificator pentru activitatea pe care aţi desfăşurat-o în acest domeniu ar fi să socotim cîţi ani v-aţi ocupat direct de turism şi în ce calitate ?
— În primii ani de la înfiinţare eram secretar, funcţie preluată de Ion Coman, fostul director al Uzinei electrice, cînd eu am fost ales preşedinte al secţiei, în 1938. Mi-am îndeplinit atribuţiile pînă la începerea războiului, cînd am fost concentrat. În timpul războiului, bineînţeles, activitatea turistică s-a dezorganizat şi s-a întrerupt. A fost reluată după 1944, cînd s-a înfiinţat Oficiul Naţional de Turism, iar eu am fost numit preşedintele Oficiului local. La începutul anului 1948, cînd oficiul s-a transformat în organizaţia ,,Turismul popular", am trecut pe vechea funcţie de secretar. Abia în acel moment am primit fonduri şi am început amenajarea unor baze turistice, între care şi cea de la Gura Fîntînii-Borşa care arsese în timpul războiului.
Am apucat să o văd în picioare în 1949. Apoi în acel an am fost solicitat să lucrez în învăţămînt, unde era mare nevoie de oameni. Am acceptat noua muncă, deţinînd în continuare şi funcţia de secretar, pînă în 1954. În acest din urmă an situaţia din învăţămînt s-a mai îmbunătăţit, iar filiala noastră, vechea secţie a VII-a de turism, s-a contopit cu cea de la Baia Mare. Pentru mine a fost o mare uşurare, deoarece puteam în sfîrşit să mă ocup de crearea muzeului maramureşan.
— Era o însărcinare specială sau o idee a dumneavoastră ?
— Şi una şi alta... Am fost desemnat cu această muncă, însă, în urma stăruinţelor mele. Era o veche dorinţă care mă acapara cu totul, pe măsură ce cunoşteam mai bine Maramureşul şi valorile sale etnografice. Colindam zilnic cu bicicleta 80—100 de km în căutarea unor obiective interesante, făceam cercetări căutînd să descopăr ce era mai valoros şi deschideam cu plăcere pungă mea săracă pentru achiziţionarea lor. Aveam o raniţă specială cu care nu mă întorceam niciodată goală. Şi aşa, zi de zi, ani de-a rîndul, mi-am alcătuit o colecţie frumuşică.
— Colecţie care, trebuie sa spunem, a stat la baza muzeului înfiinţat în 1954. Era încă sărac şi numai cu două secţii — istorie şi etnografic. Iar din lipsa unor exponate reprezentative, valoroase, era neconcludent. Acesta a fost şi motivul pentru care el nu s-a inaugurat oficial decît în 1957 la l martie ?
— Desigur. În 1954 am găsit înţelegerea autorităţilor, care mi-au acordat fonduri şi sprijin pentru înjghebarea unui muzeu adevărat. De atunci totul a fost mai uşor.
— Aţi recunoscut şi dumneavoastră că ideea creării acestui muzeu era mai veche.
— Ideea de muzeu în Sighetu Marmaţiei nu-mi aparţine. Este mai veche. În anul 1878, dintr-o iniţiativă locală, ia fiinţă un mic muzeu, cu secţii de istorie şi istorie naturală. În anul următor acest muzeu este transferat liceului reformat din localitate, constituind un preţios sprijin în predarea lecţiilor.
În anul 1921 Gheorghe Vornicu, fost profesor la „Şcoala Normală", începe organizarea unui muzeu etnografic, care se inaugurează în anul 1926, cu ocazia Congresului profesorilor de geografie din România, desfăşurat în Sighetu Marmaţiei sub 'Conducerea savantului Simion Mehedinţi. Muzeul realizat de Gheorghe Vornicu cuprindea patru secţii: păcurărit (păstorit), obiecte casnice, industria casnică şi secţia bisericească. Profesorul Vornicu şi-a propus ca acest muzeu să fie „păstrător al tezaurului sufletesc al poporului român din Maramureş, informator şi educator artistic al publicului vizitator".
Vitregia soartei, şi în primul rînd cele două mari războaie, au făcut ca aceste instituţii conturate şi profilate ştiinţific să dispară. Obiectele, în marea lor majoritate, s-au pierdut, reuşind să se salveze doar cîteva piese de valoare, care au intrat în patrimoniul unor mari muzee din ţară şi din străinătate.
După cel de-al doilea război mondial, restabilindu-se climatul cultural şi datorită politicii juste de culturalizare a maselor şi de păstrare a tezaurului cultural naţional, se creează condiţii pentru reînfiinţarea unui muzeu în Sighetu Marmaţiei. Astfel, în anul 1954, se dă o decizie de înfiinţare a muzeului maramureşan, care preconiza secţii de istorie şi etnografie.
— Care a funcţionat aşa pînă în 1967, nu ?
— Exact. În anul 1967 am primit noi spaţii şi l-am închis pentru reorganizare. Abia în anul 1971 am putut să redeschidem expoziţia de bază a secţiei etnografice, organizată pe baze noi, cu o concepţie modernă de expunere a obiectelor şi cu întregul material structurat pe principalele categorii ale culturii populare materiale. Totodată, s-a trecut la organizarea ştiinţifică a depozitelor muzeului, a laboratoarelor, la evidenţa ştiinţifică, la crearea sectorului documentar etc...
Începînd din anul 1968, l august, se organizează şi secţia de ştiinţele naturii, care îşi propune prezentarea faunei şi florei de pe cuprinsul depresiunii intracarpatice a Maramureşului.
— Acum muzeul se prezintă în faţa marelui public amplu, bogat.
— Da. Acum are expoziţia de bază a secţiei etnografice, care prezintă principalele categorii ale culturii populare: ocupaţiile, meşteşuguri şi industrii ţărăneşti, mobilierul ţărănesc, arhitectura populară, textilele de interior, portul popular şi ceramica. O expoziţie specială de măşti vine să completeze expoziţia de bază. Colecţii valoroase de icoane pe lemn şi pe sticlă îşi aşteaptă rîndul să fie expuse în cadrul unor expoziţii speciale. Aşa cum este organizat în faza actuală, muzeul nostru are ca preocupări principale cercetarea şi dezvoltarea patrimoniului, conservarea acestuia şi, desigur, valorificarea lui, care se realizează prin expoziţii de bază sau prin expoziţii speciale cu caracter temporar, cu expoziţii itinerante, cu publicaţii etc., toate acestea vizînd educarea tinerelor generaţii, a publicului în general, dezvoltarea sentimentelor de dragoste faţă de trecut, faţă de tot ce au făcut strămoşii noştri, educaţia estetică a maselor şi, bineînţeles, cultivarea sentimentelor patriotice.
— Bogăţia culturii populare materiale şi spirituale maramureşene va obligă în continuare la cercetări şi investigare. Dealtfel, eforturile dumneavoastră se îndreaptă acum spre prezentarea arhitecturii populare în cadrul unui muzeu în aer liber. Credem că realizarea acestui grandios obiectiv va completa armonios expoziţia pavilionară existentă, va reuşi să ofere publicului vizitator din ţară şi din străinătate o imagine a acestei extraordinare civilizaţii populare.
— Faptul că în zona etnografică Maramureş se mai păstrează arta populară nealterată considerăm că se datorează unui foarte puternic şi bine înrădăcinat fond străvechi. Dealtfel, iconografia pe lemn, pictura murală a bisericilor maramureşene, arhitectura în special, la care putem adăuga arta textilelor, portul popular şi ceramica, sînt elementele unei arte străvechi care s-a perpetuat, s-a transmis cu pioşenie şi dragoste din generaţie în generaţie pînă în zilele noastre. La o analiză mai atentă a acestor categorii ale artei şi culturii populare maramureşene vom observa un specific, o amprentă locală care o individualizează, dar în acelaşi timp se încadrează armonios în spiritualitatea românească. Dacă am încerca să definim, evident succint, specificul local al artei populare maramureşene, trebuie să subliniem monumentalitatea arhitecturii, sobrietatea ţesăturilor vechi în motivele decorative şi în cromatică, sensibilitatea deosebită în decorarea mobilierului ţărănesc şi ingeniozitatea în diferite tehnici, meşteşuguri şi industrii populare. Toate acestea reflectă simţul estetic deosebit al ţăranului maramureşean, simţul deosebit al proporţiilor şi al culorii. Trebuie spus că muzeul nostru s-a făcut cunoscut pe plan naţional şi internaţional prin sine, prin valoarea obiectelor pe care le adăposteşte, prin aceste comori nepreţuite, rezultat al trecerii lor prin filtrul sufletesc al nenumăratelor generaţii.
— Manifestările folclorice de mare amploare, ca Festivalul de datini şi obiceiuri laice de iarnă care se desfăşoară la Sighetu Marmaţiei, „Hora la Prislop", cu participarea a trei judeţe limitrofe: Bislriţa-Năsăud, Suceava şi Maramureş, sărbătoarea de primăvară „Tânjaua" de pe Mara, precum şi grandioasa arhitectură a bisericilor de lemn de pe văile Izei, Horei şi Cosăului, „Cimitirul vesel" din Săpînţa sînt doar cîteva dintre comorile care atrag turiştii români şi străini. Sigur, toate acestea petrecîndu-se în Maramureş, muzeul etnografic are un rol important în organizarea lor, în menţinerea autenticităţii lor şi în achiziţionarea la aceste ocazii a unor obiecte noi. Cum va preocupaţi de aceasta ?
— Avem o funcţie dublă, ca să spun aşa. Adică de organizare a acestor manifestări şi de conservare a vechilor tradiţii aşa cum ni s-au transmis ele din moşi strămoşi. Veghind asupra păstrării adevăratelor valori etnografice şi folclorice, ne este lesne sa depistăm şi exponatele autentice, acele piese cu care putem întregi patrimoniul existent. Muzeul maramureşan, aşa ne place să-l denumim, avînd în vedere numele mai vechi al acestei instituţii, nu este altceva deocamdată decît Muzeul etnografic al Maramureşului. Zicem deocamdată, deoarece este conturată deja o secţie de ştiinţele naturii şi în curs de organizare, o secţie de istorie. În felul acesta, muzeul nostru va reuşi să prezinte publicului civilizaţia, cultura populaţiei din Maramureş. Istoric, într-o perspectivă diacronică, vizînd şi condiţiile de mediu natural-geografic care au facilitat dezvoltarea acestei civilizaţii în Depresiunea Maramureşului.
— Deci investigaţiile continuă pentru completarea colecţiilor muzeului, în aşa fel încît el sa poată fi oglindă cît mai fidelă a Maramureşului.
— Este firesc. Dar pentru a înfăţişa cît mai complet întreaga gamă de preocupări a locuitorilor săi, bogata industrie populară, arta ţărănească şi în general aspectele etnografice specifice, originale, ne-am îndreptat atenţia şi asupra altor lucrări care nu pot fi expuse într-o clădire. Este vorba de case. de gospodăriile ţărăneşti cele mai vechi, de uneltele de muncă la pădure şi la munte, păstrate din cele mai vechi timpuri şi pe care ne străduim să le concentrăm într-un muzeu în aer liber.
— Pe Dealul Florilor, la poalele Gutinului, într-o margine de pădure.
— L-aţi văzut, aşadar. V-a plăcut ?
— Mai încape vorbă ! Cine trece prin Sighet sau urmează frumoasa Vale a Izei, nu poate să nu se oprească şi în acest loc de mare interes şi importanţă pentru cunoaşterea regiunii. Se observă însă că este incomplet, mai ales după acele locuri rămase libere între gospodării, care-ţi spun că mai lipseşte ceva...
— Mai trebuie multe şi de aceea sînt mereu pe drumuri. Deocamdată avem cîteva case, o bisericuţă, o moară, porţi, dar bineînţeles că sînt insuficiente pentru a înfăţişa satul maramureşan. Deci căutăm, căutăm mereu, ne organizăm şi alergăm după meşteri, materiale, scule. Dintr-un sat în altul, din Sighet la Baia Mare, de la Baia la Bucureşti s.a.m.d. Nu e chiar aşa de uşor să faci un muzeu atît de complex, cum e acesta al meu, al nostru adică...
— De ce v-aţi corectat ? Toată lumea ştie că dumneavoastră sînteţi sufletul lui şi că datorită insistenţelor şi „alergăturilor" dumneavoastră s-a putut face ceea ce se vede astăzi. Avem convingerea că nu din vanitate aţi spus al meu, ci pentru că sînteţi foarte mult legat de el.
— Nu, nu din vanitate. Vă rog să mă credeţi că prin el trăiesc şi dacă nu vi se pare exagerat, aş spune că pentru el trăiesc. Am depăşit vîrsta de pensionare, dar n-am să intru în pensie pînă nu văd muzeul pus pe picioare, complet, aşa cum trebuie să fie pentru a reprezenta cu adevărat Maramureşul. În natură mi-a fost viaţa, dar am înţeles că acum, cînd totul se transformă, avem o mare obligaţie morală: să păstrăm tezaurul artistic al moşilor şi strămoşilor noştri. Trebuie sa arătăm generaţiilor viitoare cine au fost ei şi cine am fost noi, care sînt rădăcinile noastre şi cum am evoluat, de ce sîntem în stare. Se spune că omul cu cît trăieşte mai mult cu atît face mai mult pentru alţii. Eu zic, cu cît faci mai mult pentru alţii, cu atît trăieşti mai mult.
— Şi dumneavoastră aţi făcut într-adevăr multe. Noi vrem să amintim, de pildă, preocupările dumneavoastră arheologice, descoperirile pe care le-aţi făcut în acest domeniu.
— Nu este un alt domeniu al preocupărilor mele, după cum s-ar părea. Ele se leagă, se împletesc şi duc spre un singur fir — istoria Maramureşului, care îmi este atît de dragă.
— Dar cum aţi ajuns să treceţi efectiv la cercetări arheologice ? Ce v-a îndemnat ?
— Am pornit înapoi pe firul istoriei. Am urmărit în sens invers evoluţia obiectelor etnografice pe care le-am descoperit şi pe care ani de zile le-am studiat, m-am inspirat şi din „diplomele maramureşene'', din alte documente vechi pe oare le-am cercetat şi după toponimie.
— Şi aşa aţi descoperit prima aşezare dacică din Maramureş, cetatea de la Onceşti. Cerem scuze, dar denumirea nu ne sugerează nimic.
— Nu vedeţi legătura cu toponimia ? E normal, pentru că nu ştiţi că ea se află pe dealul „Cetăţuia", cum îi ziceau localnicii, şi tocmai această denumire m-a făcut să mă gîndesc că nu degeaba i se spune aşa din moşi strămoşi. Şi în 1963 am săpat şi am scos la iveală încă o dovadă a existenţei dacilor liberi pe aceste meleaguri.
— Descoperiri pentru care v-a felicitat chiar Hadrian Daicoviciu, după cum am citit în revista „Studii şi cercetări maramureşene..."
— Ceea ce, trebuie să recunosc, mi-a făcut mare plăcere şi m-a încurajat să continui. Am săpat apoi pe Dealul Cetăţii de aici din Sighet şi am scos la lumină o aşezare fortificată din perioada tîrzie a bronzului. Aşa m-am îndrăgostit un timp de bronzuri. Am publicat chiar împreună cu Alexandru Vulpe un studiu despre bronzurile din Maramureş, dar aşa cum îmi preciza Hadrian Daicoviciu, cu care discutam adesea despre săpăturile mele arheologice, m-am întors la etnografie, la muzeul meu pe care, de fapt, nu l-am trădat niciodată.
— Sînteţi cel mai vechi custode onorific pentru ocrotirea monumentelor naturii, din 1934. Şi acum sînteţi membru al Comisiei judeţene. Cum va-ţi cîştigat acest titlu ?
— Luptînd o viaţă întreagă pentru ocrotirea naturii, a monumentelor sale, a tot ce a creat ea mai frumos. Am amenajat chiar un colţ de ocrotirea naturii în cadrul muzeului, încă din 1955.
— Cineva din comisie, de la Baia Mare, ne spunea că în parte şi dumneavoastră vi se datorează recolonizarea Maramureşului cu capre negre.
— Am întocmit în 1948 nişte planuri grozave cu un inginer din Bucureşti, de la Ministerul Industriei Forestiere, li spunea Gheorghe Raţiu. Vroiam să aducem din nou capre negre în Munţii Rodnei, unde au fost şi acum au dispărut. Căutăm cauzele. El a făcut o imprudenţă. A plecat în martie, cînd zăpada e înşelătoare, singur pe Pietrosul Mare. L-a prins o lavină şi a dispărut. L-am căutat cu disperare zile şi nopţi în şir. L-am găsit de-abia în iunie...
Da, acum sînt capre negre în Munţii Rodnei. Trebuie să reţinem acest nume: Gheorghe Raţiu.
— Am văzut la dumneavoastră foarte multe fotografii — peisaje, oameni, case, detalii arhitectonice — de care va slujiţi în realizarea „operei" dumneavoastră, aşa cum v-aţi exprimat odată. Singur le-aţi făcut?
— Da. Este un meşteşug pe care l-am învăţat de tînăr şi pe care, după părerea mea, trebuie să şi-l însuşească toţi cei care vor, într-un fel sau altul să facă turism. Nu numai că-ţi imortalizezi impresiile, dar constituie oricînd un argument în orice demonstraţie. Pentru mine imaginile fotografice sînt documente, schiţe şi planuri de lucru în reconstruirea peisajului etnografic al Maramureşului. Acum, cu un asemenea teanc de fotografii, am reuşit să conving diverse foruri de resort pentru reconstituirea celei mai vechi case din Maramureş şi cred că din ţară.
— Ce vă face să credeţi acest lucru ?
— Clădirea în sine, aşa cum s-a păstrat ea de-a lungul vremii în comuna Berbeşti. În plus, are o grindă, de aceeaşi vîrstă cu restul lemnăriei şi din aceeaşi esenţă cu acelasi fel de cioplitură, pe care scrie „EDIFICAVIT FILIUS VOLFIENSIS — 1704". O veţi vedea în muzeul în aer liber.
— Deci toate planurile dumneavoastră de viitor converg într-un singur punct, muzeul. Sau ne înşelăm ?
— Nu va înşelaţi. Acesta este crezul meu şi, aşa cum v-am mai spus, nu voi avea linişte pînă nu-l văd realizat cum l-am gîndit, aşa cum trebuie să fie un asemenea lăcaş de cultură.
Vreau să-mi fac datoria !