O părere critică despre presupusa atestare a Sighetului la anul 1308
Teofil Ivanciuc
La dezbaterea „Aşezarea fortificată din perioada Bronzului Târziu de la Sighetu Marmaţiei” care a avut loc în municipiul cu acelaşi nume, pe 16 decembrie 2011, dr. Carol Kacsó a anunţat că, după datele sale, preluate de la Gy. Györffy, prima datare a oraşului ar putea fi, sub denumirea de Soget, încă în anul 1308.
Referitor la originea informaţiei, dr. Kacsó mi-a comunicat următoarele: „După Gy. Györffy, prima menţionare probabilă a numelui localităţii apare, sub forma Soget, în înşiruirea din 1308 a râurilor din regiunea Tisei pe care se transporta sarea, respectiv a oraşelor de aici”.
Pentru că domnia sa nu mi-a oferit sursa bibliografică primară, am reverificat ediţiile de izvoare arpadiene, pentru a vedea dacă există cumva vreo diplomă care mi-a scăpat. Ei bine, până în acest moment, nu se cunoaşte nici un act publicat despre oraşele maramureşene ale anului 1308. Am trecut apoi la cronicile medievale referitoare la Maramureş, identificând sursa informaţiei.
Părerea lui Györffy, preluată de C. Kacsó, provine din „Descriptio Europae Orientalis”, a Geografului Anonim, lucrare terminată pe la 1308. Această lucrare a fost descoperită în 1913 în Biblioteca Naţională Paris de către Dr. O. Gorka (care o editează sub titlul „Anonymi descriptio Europae orientalis.Imperium Constantinopolitanum, Albania, Serbia, Bulgaria, Ruthenia, Ungaria, Polonia, Bohemia. Anno MCCCVIII exarata”, Cracovia, 1916). Despre autor se ştie doar că era călugăr dominican sau franciscan, francez de origine, şi că a trăit ceva timp ca misionar în Serbia.
În textul de la 1308 avem două pasaje care ne interesează, primul sunând astfel:
„Acest regat (Ungaria, n.n.) are provincii şi ducate mari, dintre care prima este Posonium, a doua Trenciniu, a treia Zips, a patra Cumgolibso, a cincea Hunga, a şasea Malamors, a şaptea Sylac, a opta partea Transilvană, a noua Siculi, a zecea Sicuriste, a unsprezecea Zeurivenses, a douăsprezecea Sirinia, a treisprezecea Marcia, a patrusprezecea Simpronium, a cincisprezecea Crovacia, a şasesprezecea Dalmaţia. Căci aceste provincii sunt cât nişte regate în mărime, şi de aceea regatul Ungariei este unul dintre cele mai mari regate din lume.“
Care sunt aceste provincii ? Azi cam toată lumea este de acord că Hunga e comitatul Ung, iar Malamors e Maramureş, Sylac-ul fiind Sălaj. Deci, pentru cei care nu ştiau, avem aici o menţiune a Maramureşului din anul 1308.
Al doilea pasaj din Descriere zice aşa: „Şi partea transilvană este udată de foarte mari fluvii navigabile, pe care este dusă sarea în corăbii mari, în tot regatul, şi în alte regate vecine şi anume Vysic, Thecu, Thalabint, Thiscia, Soget, Purut, Lapis, Sconus, Aragas, Morus, Bistrice.“
Primele cinci nume, apar în copiile de mai târzii ale cronicii şi în alte variante: Vysic este transcris în textele mai tardive ca Viaic, Visie şi Vesk, Thecu apare ca Teohu, Thalabint e copiat mai apoi Calabine, iar Soget este grafiat în copiile ulterioare sub forma Sogec.
Despre ce fluvii este oare vorba? Pentru G. Popa-Lisseanu („Descrierea Europei Orientale”, Bucureşti, 1934), acestea sunt râurile Vişeu, Taras (nu îl dă ca sigur), Talabor, Tisa, Siret, Prut, Lăpuş, Someş, Arieş, Mureş şi Bistriţa.
Pentru Györffy însă, primele cinci topice (Vysic, Thecu, Thalabint, Thiscia, Soget) ar semnifica oraşele Visk, Teceu, apoi râurile Talabor şi Tisa, iar Soget (Sogec) ar fi chiar Sighetul nostru. Deci, după el, este vorba despre două râuri şi trei oraşe ale coloniştilor regali din Maramureş.
Personal, cunosc textul Descrierii de ceva vreme, dar consider că nici Györffy şi nici Lisseanu n-au dreptate, şi că, din „lista celor cinci“, doar despre Thiscia putem afirma fără dubii că este Tisa de azi. Nu resping complet ideea că Talaborul (Thalabint) şi Tarasul (Thecu) ar putea intra şi ele pe o listă secundară a probabilităţilor (geografia timpurie a sării din Maramureş includea aceste două cursuri de apă). Mă abţin când este vorba de Vysic (resping posibilitatea ca Vişeul să fie pe listă) şi presupun o asociere Soget- Someş (sau Siret). Mai consider că Anonimul a înşirat doar o serie de râuri, fără a le amesteca cu localităţile importante, pe care le înşiră dealtfel, parţial, mai încolo.
Aici avem pare-se, încă o confirmare că, pe atunci o parte a Moldovei ţinea de Ungaria (deci marca de apărare condusă la un moment dat de Dragoş era deja înfiinţată la 1308), pentru că în afara misterioaselor râuri Soget şi Purut (ce zice-se că ar fi Siretul şi Prutul), Geograful include pe lista de oraşe şi Baia, exact aşa, Baia! Dar, tot el, consideră că teritoriul României de azi se numea Ruthenia.
Sarea intracarpatică în circuitul economic maghiar
La începutul secolului XIV, Maramureşul era încă în curs de cucerire, deci exploatarea sării era abia la faza de început, în timp ce Cămările Sării de pe Someş şi Mureş, aprovizionau Ungaria încă din secolul XI. Pare cel puţin ciudat ca Anonimul să aleagă dintr-un total de 11 toponime, 5 din Maramureş! Şi dacă era vorba să amestece nume de oraşe şi râuri, atunci ar fi putut să introducă acolo nu orăşelele maramureşene abia înfiinţate, ci Dejul şi Partoş - Alba Iulia, cu importante porturi ale sării, marile saline Ocna Dej, Turda, Ocna Mureş, Ocna Sibiului, Praid, Sic, Cojocna, Ocniţa etc., vămile sării Sălacea, Vadu Criş, Cheud sau de ce nu, marele port fluvial al sării maghiare - Szolnok (despre niciunul însă nu suflă o vorbă).
Privilegiile iniţiale ale oraşelor regale maramureşene nu menţionează deloc sarea, Cămara Sării din Maramureş este atestată abia la 1351, Portul Sării de la Câmpulung la 1456 iar Sighetul devine oraş al sării doar din secolul XV. Sau, crede cineva că a existat în Maramureş vreun râu numit Sighet (Soget sau Sogec)? În acest caz foarte puţin plauzibil, ar trebui să fie vorba fie de râul Rona, fie de Mara sau Iza, or, tustrele sunt denumiri foarte vechi, ce s-au păstrat nealterate de-a lungul secolelor. E adevărat, începând din vremea lui Matei Corvin, sarea maramureşeană devine arhicunoscută în Regatul Ungariei, dar asta se petrece mult timp după Anonim.
Pe de altă parte, râurile pe care se transporta sarea transilvană înainte de anul 1308 erau Tisa, Mureşul, Oltul, Someşul, Târnava, Arieşul, Crasna, Barcăul, Crişul ( A. Madgearu - „Salt trade and warfare in early medieval Transylvania” în „Ephemeris Napocensis”, XI, 2001 şi C. Măluţan- „Drumurile sării in nord-vestul Transilvaniei medievale”, în „Acta Musei Porolissensis”, VIII,1984).
Deasemenea, pasajul din Analele de la Fulda (datat în anul 892), în care regele francilor i-a cerut hanului bulgar să nu îngăduie vânzarea sării transilvane în Moravia, pare mult mai credibil să se refere la sarea de pe Mureş sau la cea de pe Someş, decât la cea din Maramureş, cum susţin unii.
Despre ce anume vorbeşte concret Geograful Anonim? Îi las pe cei specializaţi în geografia istorică să desluşească misterul. În încheiere îmi exprim speranţa că cei ce doresc să intre în acest demers nu se vor pripi şi se vor documenta temeinic în prealabil (s-au tras învăţăminte din eşecurile şi controversele în identificarea numelor ţinuturilor aflate în păstorirea stavropighiei Peri). Sunt convins că cei ce se vor implica în interpretare, cunosc tratatele de geografie istorică editate la Budapesta: „Az Árpád-kori Magyarország történeti földrajza”, I-IV, 1963-1998, de Gy.Györffy, şi „Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában”, I-V, 1890-1913, a lui D. Csánki.
Cu toţii ştim că fără înţelegerea maghiarei şi a latinei, fără cunoaşterea izvoarelor antemohaciene editate în Ungaria, fără stăpânirea temeinică a istoriei Regatului Ungariei, precum şi a toponimiei medievale, istoriei mineritului salifer şi celor mai vechi izvoare cartografice, demersul de interpretare a misteriosului text al Geografului Anonim, n-are şanse din punct de vedere ştiinţific.
În ce mă priveşte, consider discuţia în continuare deschisă dar, continui să îmi menţin afirmaţia că prima atestare certă a Sighetului datează din luna mai a anului 1326, aşa cum am mai spus-o.
Cuvinte cheie: Sighetu Marmaţiei, Maramureş, arheologie, paleoliticul mijlociu, paleoliticul superior, musterian, aurignacian, gravettian, epigravettian, neolitic, calcolitic, Coţofeni, epoca bronzului, Suciu de Sus, Gava, Hallstatt-ul mijlociu, La Tene, celţi, daci, monede, aur, argint, drahme, depozite bronzuri, tezaure aur, evul mediu timpuriu, cercei de tâmplă, fortificaţie, cetate, Cămara Sării, Portul Sării.
Din istoria închisorii Sighet până în anul 1948
©Teofil Ivanciuc
Cred că ar fi interesant de cunoscut şi istoria închisorii înainte de 1948, care este şi ea bogată în evenimente istorice, unele de interes strict local, altele cu implicaţii chiar pe plan internaţional.
Prima execuţie
Primul caz când închisoarea sigheteană intră în atenţia opiniei publice are loc în 1900, la doar trei ani de la inaugurarea instituţiei (ce a avut loc în 1897, pentru marcarea mileniului de administraţie maghiară în spaţiul intracarpatic). În acel an a avut loc un atac pe Dealul Hera asupra unui poştalion plin cu bani, vizitiul şi paznicul transportului fiind ucişi. În urma anchetei s-a descoperit că autorul a fost Ioan Mihalca din Petrova, care, spunea el, a fost instigat de către evreul Abraham Hus din aceeaşi localitate, ambii fiind arestaţi şi închişi la Sighet. A urmat un proces, amândoi au fost condamnaţi la moarte, apoi Mihalca a fost graţiat de împăratul Franz Josef I, pedeapsa fiindu-i comutată în închisoare pe viaţă, în timp ce evreul, deşi nu s-a putut dovedi că ar fi stat la originea atacului, a pierdut apelul.
Mii de evrei au protestat împotriva condamnării acestuia, cazul a ajuns cunoscut până la Budapesta, de unde a venit special un reporter ce a publicat apoi un articol pe această temă, iar în final, Hus a fost executat prin spânzurare, în curtea închisorii. Se pare că el a fost primul evreu spânzurat în Imperiul Austro-Ungar.
Sfântul din Carpaţi
În 1904, Tribunalul comitatului Maramureş judecă, în cadrul „primului proces de la Sighet”, 22 de ţărani din satul Iza (azi Ucraina subcarpatică), condamnându-i pe trei dintre aceştia (Ioakim Vakarov, Vasilij Lazar şi Vasilij Kamen) la câte 14 luni de temniţă şi amenzi de mii de coroane, pentru că 1902 au cerut preot ortodox, lepădându-se de greco-catolicism şi făcându-se astfel vinovaţi de „agitaţie religioasă potrivnică intereselor de stat”!
În 1913, la Sighet au fost încarceraţi un grup de 94 de femei şi bărbaţi ucraineni, cu vârstele cuprinse între 17 şi 64 de ani, acuzaţi (într-un proces politic celebru în epocă) de către guvernul austro-ungar, de trădare de stat (!) pentru că au trecut la ortodoxie. Grupul era condus de către călugărul Aleksei Kabaliuk, născut în satul Frasin (azi Yasinia din Maramureşul de nord), convertit la ortodoxie la Muntele Athos.
Cazul, „al doilea proces de la Sighet”, a făcut valuri în întreaga Europă, de partea acuzaţilor poziţionându-se 16 avocaţi maghiari, sârbi, slovaci şi evrei; printre observatorii veniţi la Sighet cu acest prilej aflându-se şi contele Vladimir Bobrinsky, deputat în Duma ţaristă şi membru al Sinodului rus. Au avut loc intervenţii în favoarea învinuiţilor în parlamentul austriac, iar cercurile democratice din toată Europa au luat poziţie.
Cu toate acestea, în martie 1914, 33 dintre acuzaţi, dintre care patru feţe bisericeşti, au fost condamnaţi la un total de 37 de ani de închisoare şi 6800 de coroane amendă. Kabaliuk a primit cea mai grea pedeapsă - 4 ani şi 6 luni de temniţă plus 1000 de coroane amendă. Ca semn al recunoaşterii, imediat după sentinţă, acesta a primit de la ţarul Rusiei, Nicolae al II-lea, o cruce pectorală de aur.
Kabaliuc şi ceilalţi întemniţaţi au rămas în închisoarea din Sighet până la finele anului 1918, când au fost eliberaţi. Ulterior, călugărul a devenit egumen al mănăstirii Iza (lângă Hust) şi o voce de prim rang a bisericii ortodoxe ucrainene. În 2001 el a fost canonizat sub numele de Sfântul cuvios Alexie Carpatinul, devenind primul sfânt al bisericii ortodoxe din Ucraina subcarpatică şi primul sfânt care a trecut prin temniţa sigheteană.
În 2010 a fost canonizat episcopul romano-catolic de Oradea, Fericitul Szilárd Bogdánffy, care a trecut în anii ’50 prin penitenciarul Sighet, sfârşindu-şi viaţa în temniţa din Aiud. În acest moment, procesul de beatificare a şapte episcopi greco-catolici români este în curs, şase dintre ei trecând prin grozăvia de la Sighet: cardinalul Iuliu Hossu şi episcopii Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, şi Tit Liviu Chinezu- ultimii trei decedând aici şi fiind înhumaţi în Cimitirul Săracilor. Aceeaşi soartă a avut-o şi episcopul Anton Durcovici, întemniţat şi mort la Sighet, al cărui proces de beatificare este de asemenea în lucru.
Eliberatorii Poloniei
În timpul primului război mondial, închisoarea sigheteană a avut regim militar, acolo fiind încarceraţi şi soldaţi (sau chiar spioni) ruşi.
La începutul lui 1918, mai multe unităţi din cadrul Legiunii Poloneze (parte a armatei austro-ungare) au refuzat să se mai supună ordinelor imperiale, încercând să treacă de partea ruşilor, pentru a-şi elibera astfel patria cu ajutorul noului aliat. Parte a acestora au fost prinşi şi internaţi (în februarie 1918) în închisoarea din Sighet unde, în luna mai, Curtea Marţială a început procesul de înaltă trădare contra a 89 de ofiţeri, 240 de soldaţi şi 3 asistente medicale, toţi dezertori polonezi. Procesul a fost bine mediatizat în imperiu, deputaţii polonezi de la Viena protestând vehement.
La 29 septembrie, imediat după capitularea Bulgariei, ultimul împărat austro-ungar, Karl I, a ordonat întreruperea acţiunii, polonezii ce riscau pedeapsa capitală fiind eliberaţi din temniţă pe 10 octombrie 1918. Ei au constituit apoi nucleul armatei de eliberare poloneze.
Printre aceştia s-au aflat nume proeminente, precum Józef Panaś (politician, scriitor, ucis apoi de sovietici la Katyn), generalul Włodzimierz Zagórski (şeful Statului Major al Legiunii Poloneze, spion, aviator) sau generalul Roman Górecki (ulterior ministru polonez al Industriei şi Comerţului, guvernator al Băncii Naţionale).
Incendiul de la Borşa
La 4 iulie 1930, un puternic incendiu s-a soldat cu distrugerea întregului centru al Borşei, în total 128 de case evreieşti, 4 sinagogi, farmacia şi poşta. Ca urmare, jandarmii au arestat şi închis (pe 20 iulie) în penitenciarul Sighet un grup de 11 legionari, acuzaţi că ar fi provocat incendiul din convingeri rasiste. Printre ei, lideri importanţi ai mişcării, precum preotul ortodox Ion Dumitrescu-Borşa, secretar general al Mişcării Legionare, preotul unit Andrei Berinde, Constantin Dănilă şi Constantin Dumitrescu-Zăpadă.
La finele lui octombrie, la Sighet mai rămăseseră închişi doar cei doi preoţi (între timp fuseseră vizitaţi aici de către liderii legiunii, Corneliu Zelea Codreanu şi Ioan Moţa, care au fost alungaţi rapid din oraş de către poliţia ce se temea de tulburări).
Ei au fost transferaţi la Satu Mare, unde a avut loc un proces politic răsunător, care a durat două săptămâni. Au participat zeci de avocaţi de partea ambelor tabere (legionari contra comunitatea evreiască). Borşa a trimis 250 de martori români respectiv 100 de martori evrei, medicul evreu al comunei a recunoscut că focul a pornit din neglijenţă de la casa sa, aşa că, în prezenţa ziariştilor români şi străini, legionarii au fost achitaţi, cu excepţia lui Dănilă ce a fost amendat cu 5000 lei, Consiliul de Miniştri emiţând chiar şi un comunicat oficial în acest sens, pentru liniştirea spiritelor.
Anii tulburi ai războiului
În perioada 1940-1944, cea a ocupaţiei maghiare a Maramureşului, mai mulţi lideri români au fost încarceraţi în închisoarea Sighet. Dintre aceştia îl amintim pe preotul Ion Dunca-Joldea din Ieud (închis în martie 1941, care va mai trece ulterior, după 1945, prin aceeaşi puşcărie, dar închis de data asta de către conaţionalii săi, tot pentru vini închipuite) sau pe viitorul diplomat, avocatul Gheorghe Tite.
Între anii 1942-1944, Tribunalul Militar extraordinar maghiar arestează circa 170 de maramureşeni bănuiţi de colaborare cu forţele anti-maghiare, o parte a acestora fiind condamnaţi la moarte şi executaţi prin spânzurare în închisoarea Sighet (de pe această listă sinistră îi menţionăm pe Vasile Onişa din Iapa, 12 ţărani din Săpânţa etc). În total, în anii 1940-1944, în Sighet au avut loc circa 120 de execuţii, mai ales de partizani sau de susţinători ai acestora.
În noaptea de 23/24 august 1944, un număr de 22 de fruntaşi ai românilor din Maramureş sunt arestaţi şi apoi întemniţaţi pentru perioade mai scurte sau mai lungi în penitenciar: fostul prefect dr. Petre Mihalyi, protopopul Titus Berinde, preotul Gavril Godja, avocaţii Gheorghe Iusco, dr. Ioan de Kovats, dr. Gheorghe Bota, Gheorghe Oros-secretar al primăriei, fostul viceprimar dr. Grigore Bota, profesorii Ioan Bilţiu- Dăncuş, Iuliu Epure cu soţia, şeful poliţiei Laslo Paul Lupuţiu, dr. Eugen Salcă, Gheorghe Sfăţ (preşedinte PSD Sighet), Ştefan Nistor, Vasile Nistor, înv. Ştefan Bota, Francisc Nistor (viitor director al Muzeului Maramureşului), Vasile Ştef, Ioan Tite, Radu Vasile, Mihai Tăutu. Scăparea lor a sosit odată cu armatele sovietice, după jumătatea lunii octombrie.
Pe 5 martie 1945, în urma luptei de la Vad dintre maramureşenii pro-România conduşi de G. Ştrifundă şi secesioniştii ucraineni de sub comanda lui I. Odoviciuc, un mare număr de maramureşeni cad în mâinile ucrainenilor, fiind închişi în penitenciar, de unde sunt eliberaţi de administraţia românească la 10 aprilie (printre ei, din nou, se aflau dr. Petre Mihalyi, dr. Eugen Salcă, Iuliu Epure, Laslo Paul Lupuţiu, Gheorghe Oros, preotul Darie Vlad, învăţătorii Gheorghe Chira şi Gheorghe Roman etc.). Dintre aceştia, profesorul Epure (director al Liceului „Dragoş Vodă” şi membru al Consiliului Naţional Român din Maramureş) a avut cea mai tristă soartă: torturat de către poliţia politică, se sinucide în închisoarea Sighet (conform „Memoriilor” comunistului Francisc Pop).
În timpul administraţiei militare sovietice, penitenciarul a găzduit numeroşi dezertori şi delincvenţi din Armata Roşie. După încheierea ostilităţilor militare, închisoarea Sighet ajunge să găzduiască primul lot de criminali de război fascişti, înainte de judecarea lor de către Tribunalul Poporului. În anii 1945-1946, locul a fost utilizat ca lagăr de triaj pentru repatrierea atât a prizonierilor români, unguri sau sârbi eliberaţi din U.R.S.S., cât şi a sovieticilor şi ucrainenilor sosiţi dinspre vestul Europei.
Începând din 1947, au început să fie întemniţaţi aici localnicii care se opuneau noului regim: agricultori ce nu-şi puteau preda cotele obligatorii, fruntaşi ai partidelor politice antebelice etc.
În august 1948, aici a fost încarcerat primul lot important de tineri maramureşeni anticomunişti conduşi de Aurel Vişovan, de aici încolo lucrurile fiind mult mai bine cunoscute.
Or fi existat evadări din penitenciar sau nu? Ştim despre fuga unei mari părţi a celor arestaţi de secesioniştii ucraineni în martie 1945, cu complicitatea unor paznici.
Singura evadare cunoscută în perioada comunistă a avut loc în 1964, când trei deţinuţi au reuşit să coboare direct în stradă cu ajutorul unei frânghii improvizate. Unul a fost împuşcat în picior şi capturat pe loc, ceilalţi doi fiind prinşi după câteva zile în munţi.
Închei acest modest demers de periegheză istorică, în speranţa că s-a reuşit înşiruirea succintă a unei mici părţi a evenimentelor notabile din perioada 1900-1948 petrecute în temniţa sigheteană, în aşteptarea momentului când cineva va scrie istoricul complet al tristei instituţii.
Bibliografie selectivă:
Gh. I. Bodea- „Maramureşul în perioada octombrie 1944-mai 1945”, în „Maramureş. Vatră de istorie milenară”, IV, Cluj-Napoca, 1998. „I. Dumitrescu- Borşa- „Cal troian intra muros. Memorii legionare”, Bucureşti, 2000. I. Gherheş- „Maramureşul între Dictatul de la Viena şi Conferinţa de Pace de la Paris”, Baia Mare, 2002. P. R. Magocsi, I. I. Pop- „Encyclopedia of Rusyn History and Culture”, Toronto, 2002. W. Milewska, J. T. Nowak, M. Zientara- „Legiony Polskie. 1914-1918”, Kraków, 1998. I. J. Popescu- „O istorie a evreilor din Sighet”, Sighet, 2009. T. Ivanciuc- „Sighetul Marmaţiei: ghid cultural-turistic”, Sighet, 2007.
© Teofil Ivanciuc
Aici închei deocamdată seria de articole destinate începuturilor oraşului, nu înainte însă de a explica motivaţia acestui demers. Atunci când deschizi internetul în căutarea unor informaţii despre istoria Sighetului, descoperi aceleaşi stereotipii: prima atestare e la 1326 (dar fără existenţa actului demonstrativ!), numele oraşului ar veni de la "traco-dacicul zeget", iar biserica reformată ar fi fost construită în anii 1050-1150. Pentru că toate cele trei informaţii conţin lacune şi erori, am conceput câteva articole destinate spaţiului online (variantele cu aparat critic vor fi publicate pe suport clasic), pentru a oferi oportunitatea tuturor celor interesaţi de a descoperi o altă faţetă a lucrurilor.
Acest ultim material se referă la biserica reformată, în jurul căreia planează o serie de afirmaţii controversate, ce încă n-au fost elucidate pe deplin.
Conform unora, biserica ar fi fost la origine un templu închinat zeului Zalmoxe, ar fi fost zidită între anii 1050-1150, ar fi fost ridicată de către teutoni, a fost iniţial ortodoxă sau românească, picturile ar fi fost realizate în stilul bizantin şi se mai spune că era de-a dreptul imensă pentru acele vremuri, sau chiar că a fost o ctitorie a lui Dragoş Vodă!
Ce este verificabil şi plauzibil din toate aceste afirmaţii, azi, când se pune accent pe cercetările pluridisciplinare şi abandonarea tradiţiei istorice în favoarea istoriografiei critice (chiar atunci când, d.p.d.v. sentimental, este greu de acceptat una ca asta)?
Cercetătorii tributari tradiţiei istoriografice
Totul a început pe la mijlocul secolului XIX când, în urma cutremurului ce a zguduit Sighetul în 1844, au ieşit la iveală vechile fresce ale bisericii reformate din oraş, semnalate iniţial de prof. J. Lugossy, suscitând astfel pentru prima dată interesul vizavi de vechimea acesteia.
Biserica a suferit multe distrugeri urmate de refaceri de-a lungul secolelor. După incendiul din 10-12 august 1859, care a provocat prăbuşirea acoperişului, s-a decis demolarea şi reconstruirea lăcaşului, doar turnul supravieţuind până azi, ca singură mărturie a evului mediu sighetean.
În urma dezastrelor s-au copiat frescele scoase la iveală, cele două seturi de desene precum şi planul vechii biserici , alături de câteva imagini de epocă, constituind cele mai sigure mărturii pentru datarea şi apartenenţa stilistică a lăcaşului.Primul care a scris despre biserică a fost I.Henszlmann care, fără să viziteze locul, scrie în 1847 că navele şi turnul datează din secolul XII, corul - din primele decenii ale sec. XIV, la fel ca şi pictura Sf. Gheorghe descoperită acolo, celelalte picturi fiind de sec. XV: Sf. Ecaterina, Ierusalimul ceresc, precum şi inscripţia datată 1485: „Damianus cum amica suo furmosa Maria pulchra sponsa Incarnationis Domini MCCCCLXXXV". După vizita sa la Sighet (în 1864), Henszlmann o datează „dacă nu în sec. XIII, măcar în sec. XIV". Tot el revine în 1865, spunând că navele sunt de la finele sec. XIII - prima jumătate a sec. XIV. El crede că în acea vreme s-a demolat corul şi s-a edificat turnul ale cărui capiteluri de portal seamănă cu cele ale capelei Sf. Mihail din Košice (datată în prima jumătate a sec. XIV şi care a influenţat puternic arhitectura gotică ulterioară din Slovacia, Ungaria şi Transilvania).
Pe de altă parte, I. Szilágyi (într-un articol din 1850, revenind ulterior) atribuie părţile cele mai vechi anilor 1050-1150, corul- la 1250, sacristia la 1320, fresca Sf. Gheorghe pe la 1250-1260, iar scenele din ciclul Sf. Ecaterina în ultima parte a sec. XIII. Dar nici el nu văzuse biserica la momentul cutremurului din 1844, ci abia un an mai târziu, când se mută la Sighet, dar când frescele erau deja tencuite, iar zidurile reparate. Tot el susţine că biserica a fost ridicată de adepţii cultului oriental, „pe locul unei construcţii înalte şi lungi, adică a unui templu ridicat de Zamolxis în secolul IV î.Ch."
A urmat A. Ipolyi (în 1860) care crede că biserica este parte romanică, parte gotică de sec. XIV şi XV, picturile fiind atât de sec. XIV cât şi mai târzii.
F. Rómer se ocupă pe larg în 1874 de frescele lăcaşului, publicând planul acestuia precum şi copiile picturilor, convingând definitiv că nu avem de a face cu stilul bizantin ci cu un gotic cu urme de tranziţie de la romanic: arcuri frânte deasupra pilaştrilor navei de mijloc, absidă poligonală, fără cupolă etc. „Pictura nu este bizantină ci gotică" spune acesta. Rómer numără 18 scene şi figuri pe care le atribuie aceluiaşi maestru (noi am numărat 20, ce par a fi lucrate de doi artişti diferiţi, culorile galben şi roşii-brune fiind dominante. După el, frescele seamănă bine ca aranjament şi concepţie cu cele din Feketeardó (azi Csornotisziv în Ucraina, cu o biserică de sec. XIII şi fresce de sec. XIV) şi Szőlősardó (pe graniţa ungaro-slovacă, cu o biserică de sec. XIV-XV).
I. Mihalyi de Apşa afirmă în 1900: „Ştefan Szilagyi, directorul, arată că beserica s-a zidit fără sacristiă, pune tempul zidirei în secolul XII şi constată că beserica la început a fost zidită şi decorată pentru serviciul divin după ritul grecesc". Tot el susţine fundarea oraşelor Visk, Teceu şi Hust de către teutoni, iar paternitatea stilului gotic o atribuie goţilor migratori de sec. IV (!), ceea ce face inutil orice comentariu. Mihalyi nu ştia că diploma teutonă din 1213 referitoare la Maramureş era un fals ce a fost demontat în 1902 (v. J. Karácsonyi- „A hamis, hibás keltű és keltezet- len oklevelek jegyzéke 1400-ig.").
Tot Mihalyi este cel care republică diploma din 1346 (referitoare la „Ecclesiae de Zygeth") , dar o menţiune a preotului de Sighet (şi implicit a unei biserici acolo, fără să putem şti precis dacă este vorba despre biserica noastră, deşi se poate presupune şi asta) o avem încă în 1326 (parohul Ioan de Sighet), apoi la 1334, 1335 (listele decimelor papale), iar în 1352 apare şi prima menţiune a hramului lăcaşului: „ecclesie Sancti Emerici confesoris de Ziget", hram pe care biserica îl va purta până la Reformă.
După I.Dermer şi I. Marin (1933) biserica a fost zidită între anii 1050-1100 ca biserică ortodoxă. A. Filipaşcu (1940) crede că „teutonii care au locuit în Maramureş (după el între anii 1211-1224, neştiind că diploma teutonă e falsă, n.n.) au zidit biserica de la Sighet în stil bizantin şi decorată cu picturi orientale, unde preoţi români uniţi cu Roma oficiau după ritul slavonesc. Este inexplicabil motivul pentru care românii ar fi clădit o biserică de proporţii uriaşe într-un stil neîntrebuinţat de ei şi care nu era nici barem reşedinţa unui voievod". Tot el susţine că undeva înainte de 1352 "Ludovic desfiinţează serviciul răsăritean catolic de la biserica din Sighet, pe care o cedează coloniştilor săi romano-catolici". Bineînţeles, pentru nici una din afirmaţiile de mai sus nu există probe! Apoi, I. Kovács datează (în 1942) biserica din Sighet în sec. XI-XII.
În 1945, C. Petranu face o retrospectivă a cercetărilor, susţinând că la jumătatea sec. XIX „istoria artei din Ungaria îşi trăia anii copilăriei", şi că de atunci studiul şi cronologia monumentelor au evoluat mult. „Din cauză că în Transilvania şi Maramureş toate stilurile au întârzieri mari", el datează biserica din Sighet în prima jumătate a sec. XIV (presupunând o primă fază din lemn). „Pictura nu pare orientală, nici unul din autorii competenţi nu a afirmat aceasta, nici că biserica a fost zidită în stil bizantin". El o consideră monument apusean zidit de meşteri străini, probabil germani, deşi crede că lăcaşul n-a avut iniţial sacristie şi că a fost iniţial românesc, „părere pe care o susţin şi Kubinyi-Vahot în 1854" specifică el, contrazicându-se astfel vizavi de anii copilăriei istoriei artei din Ungaria acelor vremuri!
După război, I. D. Ştefănescu vede la Sighet o „catedrală reformată în stil gotic german", de sec. XII, cu bolţile în stil gotic primitiv foarte apropiat de stilul romanic.
M. Marina crede că „nepoţii lui Balk au construit biserica de piatră din Sighet pe care specialiştii străini sunt unanimi în a o recunoaşte ca fiind zidită în secolul al XIV-lea pentru cultul ortodox, deci pentru români". Despre ce unanimitate vorbeşte acesta, nu putem şti… T.B. Tătaru susţine construirea bisericii în sec. XI, dar nu ca lăcaş ortodox, ci „catolic de rit oriental"!
M. Dăncuş are grijă să amintească (în mai multe lucrări ale sale) de datarea de sec. XI a „bisericii de rit oriental-bizantin" şi de „cercetările efectuate pe structura zidurilor originare şi a picturilor în frescă", fiind posibil ca biserica să fi fost „un templu dacic preluat apoi de creştinii răsăriteni şi apoi de cei apuseni catolici". Şi alţi autori din România sau Ungaria (precum Z. Bagyinszki şi S. Tatár), cred că lăcaşul datează din anii 1050-1150, ultimii văzând la acesta un stil romanic, „corul şi turnul fiind construite în stil gotic în sec. XIV - XV".
Adepţii istoriografiei critice
Un număr substanţial de istorici, istorici de artă şi arheologi (V.Vătăşianu, R. Popa, V. Drăguţ, M. Diaconescu, A. Baboş, A.A. Rusu etc., cărora li se raliază şi subsemnatul) au abandonat tradiţia şi, prin comparaţie cu alte monumente asemănătoare precum şi cunoscând datările recalibrate ale monumentelor medievale central şi est-europene susţin însă că biserica de la Sighet datează din sec. XIV (cele mai vechi părţi ale construcţiei) respectiv XV (picturile lăcaşului).
R. Popa e tranşant: „Datarea bisericii în sec. XI - XII sau XIII sunt simple fantezii. Ceea ce se păstrează la Sighet din monumentul vechi (turnul de vest cu portalul şi un ancadrament de fereastră) sunt cel mai devreme de la mijlocul sec. XIV".
V. Drăguţ susţine apartenenţa la stilul gotic târziu pentru biserica sigheteană. „Stilistic, picturile ar fi putut să aparţină începutului veacului XV, dar ele consună şi cu manifestările goticului târziu, de exemplu cu fragmentele din corul bisericii din Deal de la Sighişoara, care datează din 1483" spune el.
M. Diaconescu observă pertinent: „Data construcţiei este discutabilă şi probabil doar cercetările arheologice ar putea să o stabilească. Datarea lansată de istoriografia maghiară - sec. XI - XII, este exagerată. Afirmaţia că a fost iniţial ortotoxă şi dăruită în 1352 coloniştilor de către regele Ludovic este gratuită".
A. Baboş e şi el prudent: „Cea mai mare biserică (din Maramureşul medieval, n.n.) a fost cea din Sighet, având o structură bazilicală cu navă centrală pe pilaştri şi nave laterale. Fără cercetări arheologice nu o putem data precis, dar navele şi turnul par a fi terminate în prima jumătate a secolului XIV". Tot el prezintă şi planul lăcaşului de la
1846, în care sacristia pare perfect ţesută pe nava nordică.
Subsemnatul am afirmat că singura parte a bisericii vechi rămasă în picioare până azi este o porţiune, de 15 m înălţime, a turnului vestic, cu trei ancadramente ornate gotic. „Aceste ornamente (portalul este aproape identic cu cele ale bisericilor din Băgaciu şi Aţel) şi planul primar, pot plasa originile bisericii în perioada 1300-1380. Scenele pictate se înscriu tipologic în stilul goticului evoluat, posibil de după 1468".
Bineînţeles, au mai fost mulţi alţii ce au scris despre biserică, pe care nu-i mai enumerăm aici, şi care au datat-o fiecare în funcţie de informaţiile deţinute.
Concluzii
1. Datarea bisericii: ceea ce s-a păstrat până la demolarea din 1859 pare a se încadra în prima jumătate a sec. XIV, cel mai jos putându-se coborî ca stil pe la finele sec. XIII (în anii când se pare că oraşul este înfiinţat de colonişti). Nu avem nici o dovadă referitoare la atestarea mai timpurie a zidirii, câtă vreme lipsesc dovezile arheologice (cercetările lui R. Popa din 1983 au fost încheiate prematur şi nu au dus la rezultate concludente, găsindu-se doar ceramică de la cumpăna sec. XIII - XIV şi fereastra sigilată a criptei, a cărei intrare situată în stânga corului fusese zidită în 1931).
Datarea în anii 1050-1150 nu se bazează pe nimic (Szilágyi nu era istoric de artă dar, de ar fi trăit azi, atât el cât şi Mihalyi, ar fi propus cu certitudine o altă datare), despre templul getic nu are rost să vorbim (templele dacice erau sanctuare circulare sau patrulatere, pe structură de stâlpi) şi apoi mai avem datări extrem de coborâte în Maramureş, care nu s-au confirmat în vreun fel. Astfel, într-un act din anul 1744, biserica din Bocicoi e datată în 1084, cea din Lunca la 1122, iar cea din Giuleşti la 1162. Asta nu înseamnă că aceste datări trebuie considerate (fără probe arheologice) ca fiind veridice...
Turnul pare din prima jumătate a sec. XIV, portalul acestuia, pe lângă similitudinile cu portalurile de la Băgaciu, Aţel, Turda, Tg. Mureş sau Košice, pare o variantă simplificată a aceluia din Baia Mare, care ar data din al doilea sfert al sec. XIV, şi care are analogii în zona Spiš din Slovacia.
Bineînţeles, dedesubt s-ar putea afla un lăcaş mai vechi din lemn (precum la Streisângeorgiu, Cuhea etc.) sau chiar structura de piatră a unei alte biserici, eventual ridicate într-un alt stil. Dar acestea rămân deocamdată simple supoziţii şi speculaţii.
Despre biserica sigheteană ctitorie a lui Dragoş Vodă (izvorâtă din imaginaţia unora) nu are rost să comentăm...Conform ultimelor documente recent scoase la iveală, Dragoş Vodă nici măcar n-a fost din Bedeu, demolându-se astfel toată istoriografia referitoare la acesta! Dar despre istoria lui Dragoş, voi vorbi altădată...
2. Stilul construcţiei este de tip bazilical simplu, fără transept, cu trei nave despărţite de câte doi stâlpi rectangulari, în stil gotic timpuriu cu urme de tranziţie de la romanic: arcurile frânte de deasupra pilaştrilor navei de mijloc, absida poligonală rezemată pe contraforţi, ferestrele ogivale şi lipsa cupolei hotărând aceasta. Turnul era la vest, având un portal ogivat cu croşete şi frunziş iar deasupra o fereastră biforă, la ultimul nivel medieval găsindu-se o rozasă trilobată.
Cel mai vechi element pare a fi arcul triumfal în plin cintru dintre nava centrală şi cor, care duce cu gândul la finele romanicului, databil în Transilvania pe la 1270-80. Tot romanice ca origine par ferestrele navei centrale, de dimensiuni mici faţă de masa zidăriei, şi care în unele desene de epocă par a fi boltite simplu, în timp ce în alte gravuri apar ca fiind ogivale, la fel ca şi bolta de la parterul turnului. Cu toate acestea, dacă privim celelalte biserici vechi din Maramureş, bunăoară biserica din Giuleşti, în stil romanic, cu absida semicirculară, dar care pare a fi construită abia pe la 1300, datarea nu mai poate fi precizată ferm. Celelalte biserici (Cuhea, Câmpulung, Hust, Sarasău şi Remeţi), cu abside poligonale, par a data în sec. XIV - XV, cu excepţia Viskului şi poate a Teceului, unde existau biserici la finele sec. XIII.
Se prea poate ca arcul de triumf de la Sighet să fi fost transformat în timp, la fel şi ferestrele navei, renunţându-se la ogive în favoarea bolţilor în plin cintru, fapt ce s-ar fi putut întâmpla atât în urma reparaţiilor din 1633 (când bolţile gotice au fost înlocuite cu un tavan casetat), cât şi ulterior invaziei tătarilor de la 1717 sau refacerilor din anii 1768-1775, ceea ce ar anula desigur posibila apartenenţă la stilul de tranziţie romanic-gotic.
Oricum, nu se cunoaşte nici măcar un singur element care să poată fi atribuit stilului bizantin sau „oriental", şi nici o lucrare ştiinţifică recentă de istoria artei nu atribuie bisericii sighetene stilul romanic.
3. Dimensiunile lăcaşului sunt mari dar nicidecum imense. Biserica medievală (nu cea de azi, ci cea demolată în 1859!) a avut aproximativ 36 m lungime pe 19 m lăţime. Spre comparaţie, bisericile din Câmpulung, Cuhea şi Hust au avut fiecare 23 pe 11 m, dar biserica din Baia Mare (din care n-a mai rămas decât turnul Ştefan) a avut 51 m lungime pe 20 m lăţime. Deci, biserica sigheteană a fost o biserică nici prea mare, nici prea mică, putând găzdui câteva sute de enoriaşi, deşi nu se poate compara cu marile biserici medievale lungi de 60 metri (din Oradea-Cetate, Sebeş, Vladimirescu, Sibiu, Cluj-reformată), 70 m (Cluj-Sf. Mihail), sau chiar de peste 80 m: Alba Iulia şi Braşov-Biserica Neagră...
4. Apartenenţa religioasă iniţială este insolvabilă momentan. Dacă acceptăm că sacristia a fost adăugată ulterior înseamnă că lăcaşul a fost ortodox, iar dacă aceasta a existat de la bun început, ar însemna că acesta a fost iniţial catolic. Inexistenţa sacristiei n-a fost probată în vreun fel (decât de afirmaţiile neverificabile ale lui Szilágyi). Dacă biserica n-a avut iniţial sacristie, nu se poate demonstra decât prin săpături arheologice care să certifice că fundaţiile acesteia n-au fost perfect ţesute cu cele ale navei.
Mai există câteva scenarii posibile. Cum am arătat în „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului", e posibil ca oraşul să fi fost distrus sau ocupat de românii maramureşeni între anii 1326 - 1334. În al doilea caz, ne putem imagina că biserica ar fi putut fi preluată de aceştia, chiar pentru foarte scurt timp, pentru nevoile lor de cult, ceea ce ar fi dus la anularea (sau de ce nu, demolarea) sacristiei invocată cu atâta obstinaţie. Apoi ştim de mai multe atacuri asupra Sighetului comise de către moldovenii aliaţi uneori cu maramureşenii (petrecute înainte de 1406, 1472 şi 1504), sacristia (unde se ţinea tezaurul bisericii) putând cădea pradă flăcărilor sau demolării. Mai puţin plauzibilă pare a fi demontarea sacristiei chiar de către reformaţii care au preluat biserica pe la 1540, pentru că pe peretele estic al acesteia, desenul din 1846 surprinde o rozasă trilobată, tipic gotică, ce nu putea fi construită după jumătatea sec. XVI.
Însă axa est-vest invocată uneori nu are relevanţă, pentru că există multe lăcaşuri catolice orientate astfel, iar afirmaţia lui Filipaşcu despre confiscarea de către rege a bisericii româneşti unde oficiau preoţi uniţi cu Roma (!) n-are nici un fel de acoperire.
5. Frescele lăcaşului le avem păstrate în două serii de copii şi vorbesc de la sine. Acestea nu sunt bizantine sau orientale, ci catolice şi de stil gotic. Se aseamănă cu multe alte fresce medievale din Transilvania, Ungaria, Ucraina de vest sau Slovacia, şi se datează probabil în două perioade- începutul respectiv finalul sec. XV, încadrându-se stilistic în goticul evoluat, cu unele elemente prerenascentiste perceptibile în faza doua.
În final, afirm că şi eu aş fi fost încântat ca biserica reformată să fi fost printre cele mai vechi din ţară, o uriaşă zidire bizantină mai ceva ca mănăstirea Bizere sau prima bazilică din Alba Regală... Dar, ne aflăm în mileniul III, când studiile comparate de istoria artei coroborate cu descoperirile arheologice au evoluat atât de mult, încât pare perimat să perpetuăm la nesfârşit erori şi exagerări ale istoriografiei trecutului.
Sintetizând, biserica reformată pe care o cunoaştem (ne referim la cea demolată în 1859 din care a rămas doar turnul vestic) este de stil gotic cu mici elemente de trecere de la romanic, poate fi datată cel mai probabil la începutul secolului XIV (cu rezervele faţă de elementele ce par romanice), iar frescele acesteia sunt de stil gotic, databile în două etape ale secolului XV. Nu există dovezi că biserica a fost românească, că ar fi fost zidită fie de teutoni, fie în secolele XI - XII, sau că s-ar fi ridicat pe ruinele unui templu dacic. Dealtfel, conform Listei Monumentelor Istorice, biserica reformată e a fost zidită în sec. XIV - XV.
P.S. Plăcut surprins de substanţialul interes manifestat de către cititori pentru materialele precedente, am constatat, previzibil, că „ştergerea" dacilor din lista posibilelor surse ale originii numelui oraşului a deranjat (v. „Sighet: nume dacic, slav sau maghiar?" pe acest site). Şi eu aş fi dorit ca pe Solovan să fi existat o cetate dacică impunătoare, care să fi dat numele urbei, dar din nefericire, repet, nu cunoaştem nici o aşezare dacică pe teritoriul urbei, iar fortificaţia hallstattiană e cam modestă (3 hectare) în comparaţie cu marile cetăţi de la Corneşti (180 ha), Sântana (78 ha), Ciceu (30 ha) etc.
Probe privind existenţa dacilor în diferite locuri din Maramureş au fost scoase la iveală de arheologi şi acceptate ca atare de multe sinteze de istorie străine (ucrainene, slovace, cehe, poloneze, britanice etc). Şi în Ungaria au apărut rapoarte ştiinţifice privind dacii maramureşeni (de exemplu în „A Nyíregyházi Jósa András Múzeum évkönyve", 37-38, Nyíregyháza, 1997).
Referitor la urmele materiale lăsate de aceştia, trebuie să ştim că structuri dacice de tip palisadă au fost descoperite în Maramureşul nordic la Solotvino, Biserica Albă şi Apşa de Jos, deci, acolo unde au existat, urmele lor sunt scoase la iveală.
Bibliografie selectivă
I.Henszlmann (în „Akadémiai Értesítö", VII, 2, 1847; „Archaeologiai Közlemények", 1864; „Oesterreichisches Wochenschrift", VI, 1865), I. Szilágyi (în „Akadémiai Értesítö", X, 1850 şi „A szigeti ó-templom és egyház története", 1862), A. Ipolyi („A deákmonostori XIII. századi román basilika",1860), F. Rómer („Régi falképek Magyarországon", 1874), I. Mihalyi de Apşa („Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV", 1900), I.Dermer, I. Marin („Maramureşul românesc", 1933), A. Filipaşcu („Istoria Maramureşului", 1940), I. Kovács („Magyar református templomok", II, 1942), C. Petranu (în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională", X, 1945), I. D. Ştefănescu („Arta veche a Maramureşului", 1968), M. Marina ( „Maramureşeni: portrete şi medalioane", 1998), T.B. Tătaru („Maramureş-Mândria şi durerea noastră", I, 2001), M. Dăncuş („Cât îi Maramureşu’,nu-i oraş ca Sighetu’", 2006), G. Cristea, M. Dăncuş („Maramureş. Un muzeu viu în centrul Europei", 2000), Z. Bagyinszki, S. Tatár („Erdélyi templomok", 2011), R. Popa („Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea", 1970), V. Drăguţ („Arta gotică în România", 1979), M. Diaconescu (în „Satu Mare. Studii şi comunicări", XV-XVI, 1999), A. Baboş („Tracing a Sacred Building Tradition", 2004), T. Ivanciuc („Sighetul Marmaţiei: ghid cultural-turistic", 2007).
Motto:
„Explicarea originii cuvintelor, ca şi interpretarea viselor, se face după cum îl taie capul pe fiecare” (Sfântul Augustin)
Sighet: nume dacic, slav sau maghiar?
© Teofil Ivanciuc
La finele anilor ’80, participând la cercetările ce au dus la identificarea primelor aşezări paleolitice din Maramureş, am descoperit galeţi de cuarţit (tipici aluviunilor Tisei, dar nu şi ai Izei) sub dealul Dobăieş, înţelegând că Tisa a curs la un moment dat pe sub acesta, unindu-se cu Iza lângă Muzeul Satului.
Între timp s-a cunoscut apogeul pseudodacismului, curent istoriografic rămas la modă şi diferit de dacism (care este strict ştiinţific), ce proclama 2050 de ani de centralism statal dac, Clujul devenind Napoca, Turnu Severin, Drobeta (cum sună Paris-Lutetia sau Budapesta-Aquincum?!), continuitatea neîntreruptă ajungând literă de lege, chiar în locurile unde datele arheologice nu dovedesc una ca asta etc.
Astfel, prin anii ’80 am citit că numele Sighet nu vine de la maghiarul „sziget”-insulă, ci din limba dacică („zeget”-fortificaţie), această interpretare etimologică devenind azi cvasioficială.
Adepţii originii maghiare
În general, se consideră că numele Sighet (cu vechile sale variante Zygeth-1326, Zyget- 1334, Sihota- 1404, Sziget- 1407, Seketi- 1713 etc.) este de origine maghiară („sziget”-insulă), slavă („sihot”- târg) sau dacică („zeget”). Există şi două forme dialectale, adică Marmadzău şi Sâd’it’i.
Încă în 1783 C. Gottlieb von Windisch afirma că „Szigeth sau Sihot este un oraş de coroană care în latină se numeşte peninsula”. Apoi Fényes Elek (în 1851) aminteşte că „Szigeth este numit în română Szigit, în ruteană Szihot”.
Cunoscuţii lingvişti români V. Bogrea, T. Papahagi, N. Drăganu, I. Iordan sau E. Petrovici, istoricul A. Filipaşcu, istoricul de artă I.D. Ştefănescu şi mulţi alţii, consideră că etimonul Sighetului provine din maghiarul „sziget”.
Erorile fanilor originii „traco-dacice”
În 1976, Mihai Marina (în „Sighetul-Cetate a dacilor şi aşezare a românilor”, „Magazin istoric”, X, nr. 12) afirmă că „aşezarea traco-dacică de pe Solovan dă numele oraşului” topicul provenind de la „zigethes” –localitate întărită cu palisadă.
Pe urmele sale a luat-o apoi Nuţu Roşca(„Onomastica din Valea Izei”, 2004).În esenţă, acesta spune că: „Oamenii care au construit aşezarea fortificată Solovan sunt strămoşii gintei române de pe acest pământ. Cei care cred că e insulă n-au cunoscut bine realităţile de la faţa locului. Oraşul nu a avut niciodată înfăţişarea unei insule nefiind înconjurat de ape, ci este vorba de o confluenţă. Când au venit ungurii oraşul era românesc, centru voievodal. Sighetul n-a fost o aşezare care să aştepte venirea ungurilor pentru a o numi cu un cuvânt din limba lor, şi care semantic nu corespunde realităţii. Rigorile ştiinţifice ale toponimiei moderne exclud varianta „sziget”. Numele a fost dat de daci pentru marea cetate dacică de pe Solovan, atestând continuitatea multimilenară neîntreruptă a neamului românesc” etc.
Un alt exponent (mai sunt Alexandru Pele şi mulţi alţii) al acestui curent este Mihai Dăncuş, care în mai toate cărţile sale vorbeşte despre rădăcina „Zeget”, continuitatea neînreruptă de la „geto-dacii” (!) din sec. VII-VI î. Cr. până în mileniul I (ceea ce nu s-a dovedit în vreun fel), despre Dealul Cetăţii cu o cetate traco-dacică (!) ce stă pavăză aşezării (stereotipie neadevărată de care sunt pline mediile de informare) şi despre piesele din perioada traco-dacică (!) găsite de R. Popa în săpăturile de la biserica reformată din Sighet.
În plină epocă pseudodacistă, cel mai important arheolog al Maramureşului (Radu Popa, în „Observaţii privind vechimea şi semnificaţia ca izvor istoric a unor toponime maramureşene”, „Marmaţia”, 3, 1977) a continuat să susţină că topicul Sighet este de origine maghiară: „Sighetul a fost întemeiat către 1300 în „insula” (maghiar –„sziget”) dintre Tisa, Iza şi Ronişoara. Topografic şi toponimic nu a moştenit o aşezare anterioară.”
În ce-i priveşte pe exponenţii variantei „zeget-zigethes”, aceştia fac afirmaţii hazardate. În primul rând, ei se referă la aşezarea de pe Dealul Cetăţii ca la o aşezare dacică (sau „traco-dacică”), ceea ce nu este adevărat: tracii-s traci, iar dacii sunt daci.
Autorul săpăturilor arheologice de pe dealul respectiv, Kurt Horedt, a dovedit (v. „Aşezarea fortificată din perioada târzie a bronzului de la Sighetul Marmaţiei”, 1966) că aşezarea a fost locuită de purtătorii culturii Gáva, cultură hallstattiană timpurie răspândită în NV României, Ungaria, Slovacia, Republica Moldova şi Ucraina.
Cultura tracică Gáva-Holygradi a fost activă între anii 1100-1000 î. Cr., în timp ce despre dacii intracarpatici nu se poate vorbi decât după anul 400 î.Cr.! Dacă românii din secolul XIV şi cei de azi sunt unul şi acelaşi neam, nu la fel stă situaţia în cazul tracilor şi al dacilor (care sunt urmaşi ai primilor în aceeaşi măsură ca şi bulgarii).
Privitor la fragmentele ceramice descoperite la biserica reformată din Sighet, acestea aparţin finelor epocii bronzului-începutului hallstattului, adică sunt din secolele XII-XI î.Cr., şi desigur, n-au de-a face absolut nimic cu dacii (v. interviul lui Radu Popa din ziarul „Pentru Socialism”, nr. 8642, 1983, sau C. Kacso- „Noi descoperiri Suciu de Sus şi Lăpuş în nordul Transilvaniei”, „Marmaţia”, 7, nr. 1, 2003).
În legătură cu descoperirile de monede celto-dacice şi romane de pe teritoriul Sighetului, deşi numeroase şi întinse între secolele III-II î.Cr.- II-IV d.Cr., acestea nu se leagă deocamdată de nici o locuire sigură, cât timp, pe teritoriul Sighetului nu s-a descoperit până azi nici măcar un singur ciob dacic (deşi doar cercetările din ultimele trei decenii au descoperit în regiune peste 30 de aşezări arheologice din toate epocile). Pe malul nordic al Tisei, la Slatina şi Biserica Albă se află în schimb două importante cetăţi celto-dacice, locuite din secolul IV î.Cr. până în primul veac al erei creştine, cea de-a doua fiind puternic fortificată cu val placat cu piatră, palisadă şi turn de apărare.
De ce la Sighet nu s-a găsit nimic? Ori urmele antice au fost spălate de inundaţii, ori nu s-a locuit aici în acea epocă (deşi pare-se că triunghiul Cuza Vodă-biserica reformată-cartierul Traian ar fi putut întruni condiţii pentru o aşezare civilă, şi mai avem descoperirile monetare), fie probele în acest sens vor ieşi la iveală cândva, poate pe dealurile din apropiere...
Discutând cu echipa de arheologi a Muzeului Judeţean Baia Mare, am conchis că probabil doar malul nordic al Tisei a fost fortificat de daci (Biserica Albă fiind centrul de putere local), pe malul sudic fiinţând doar aşezări civile şi temporare (precum Onceşti).
Deci, numele oraşului ca cetate dacică n-are deocamdată nici o bază ştiinţifică (mai ales că nu există continuitate dovedită în regiune pentru secolele IX-VIII î. Cr. respectiv VI d.Cr.). Şi chiar de s-ar găsi în viitor urmele acestei cetăţi, acest lucru n-ajunge, dacă nu se poate dovedi vieţuirea umană în perioadele rămase „albe”.
Provenienţa topicului Sighet din slavicul „sihot” considerăm că rămâne plauzibil, văzând frecvenţa ridicată a toponimelor slave din Maramureş, şi cunoscând documentul din 1404, în care oraşul este numit de către români „Sihota” (vezi articolul„Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului” pe acest site), dar acest lucru trebuie probat prin săpături arheologice care să suplimenteze dovezile în acest sens.
Date cartografice şi geomorfologice
Rămâne probabil ca numele oraşului să provină din maghiarul „sziget”, nume dat de cei care l-au înfiinţat la finele secolului XIII, iar cei ce afirmă că la Sighet n-a fost niciodată o insulă greşesc, dovadă stând izvoarele cartografice şi studiile geomorfologice.
Astfel, pe una dintre primele hărţi cunoscute, datată la finele secolului XVIII, se vede cum prin centru, de la est la vest, trece un pârâu- de fapt un braţ al Izei, traversat de nu mai puţin de cinci poduri. Acest pârâu (canalizat apoi) este reprezentat într-o gravură datată pe la 1860, cât şi într-o fotografie de la începutul secolului XX.
Pe harta iozefină întocmită înainte de 1773, apar în zona vestică a oraşului nu mai puţin de şapte braţe active sau moarte, cinci ale Izei şi două ale Tisei.
Alte două hărţi, de la începutul secolului XX, prezintă două braţe importante, unul al Izei (rămas până la al doilea război mondial în zona Eminescu-Eroilor-Zimbrului) iar celălalt al Tisei („şanţul” despre care am vorbit la început).
Despre faptul că părţi ale Sighetului au fost insule au scris mulţi. Îi amintim doar pe geografii I. Dermer , I. Marin , geologul S. Năstăseanu etc. Geomorfologul I. Stan observă că „depunerile de material aluvial adus de Tisa şi afluenţii săi au înălţat patul albiei, producând o puternică despletire a cursului în braţe secundare. În zona Sighetului, unele braţe se adâncesc în fruntea uriaşului con de depunere al Izei pe care este, de fapt, aşezată şi cea mai mare parte a oraşului” (v. „Depresiunea Maramureş. Studiu fizico-geografic”, mss., 1988).
Faptul că în vechime apele au fost mult mai mari şi Maramureşul a fost mult mai umed este arhicunoscut. Cităm din Radu Popa („Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea”, 1970): „modificarea regimului apelor din regiune care în evul mediu erau mai mari, se datorează despăduririlor iniţiate în sec. XVIII. Albiile late de 1-200 m, cu prundişuri sterile, sunt opera epocii moderne. Faţă de sec. XIV, au dispărut multe zone umede, izvoare, mlaştini. Solul maramureşean este mai uscat decât cu câteva veacuri în urmă”.
Desigur că unii cititori ştiu despre puternicele izvoare de terasă ale Tisei din amonte de Balta lui Mureşan respectiv de Podul Istoric, secate în anii ’80, sau despre Iza pe care circulau bărci de agrement la Grădina Morii, în perioada interbelică.
E greu de imaginat, văzând dimensiunile Tisei de azi (care continuă să scadă ca debit mediu, la fel ca şi Iza), că pe aceasta au plutit corăbii, inclusiv cu pânze (!) nu numai plute, şi că Sighetul a avut la Cămara un port atestat în 1553, a cărui activitate s-a redus masiv după apariţia căii ferate la 1872, dispărând total după 1920.
Datorită apelor mari şi imprevizibile, toate aşezările vechi autohtone au fost stabilite pe văi laterale sau terase înalte. Din acest motiv, Sighetul (care nu a respectat regula), a fost lovit de multe inundaţii. Prima pe care o ştim are loc la 1738, urmată de cele din 1742 („potopul cel mare”, 1747, 1775 (când toate străzile s-au transformat în râuri şi lacuri), 1778, 1782 (când Maramureşul „semăna cu o mare”) etc.
Inundaţiile în cauză au fost provocate atât de precipitaţiile abundente din unii ani, cât şi de despăduririle necontrolate, de urmările microperioadei glaciare din secolul XVIII cât şi de diferenţa foarte mică de nivel între cursurile Tisei, Izei şi vatra oraşului vechi, vechea „insulă”, sub formă de barcă, fiind alungită est- vest, între biserică şi zona Pompieri de azi, locul cel mai uscat din microdepresiunea Sighet, unde s-a stabilit inima oraşului. Este foarte plauzibil că odinioară cel mai sudic braţ al Tisei se revărsa în cel mai nordic braţ al Izei, încercuind complet vatra veche a oraşului.
Alte „insule” şi sensuri referenţiale
Cealaltă aşezare cu acelaşi nume din spaţiul intracarpatic, Sighetu Silvaniei, atestată la 1466 ca „Zygeth” şi denumită în maghiară Szilágysziget adică „Insula Sălajului”, este plasată între (fostele) braţe ale pârâului Crasna la confluenţa cu Zalăul.
În sudul Ardealului, în Haţeg (zonă ce seamănă foarte bine cu Maramureşul), se află un vechi sat românesc intitulat Ostrov (atestat la 1360 sub numele „Oztro”), situat pe Râul Mare, la ieşirea din munte. „Numele sugerează că la un moment dat aşezarea a fost înconjurată de două braţe ale râului” spune Radu Popa (în „La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului”, 1988), lămurind astfel poate de ce Sighetul nostru nu s-a numit şi el ostrov- adică pentru că n-a fost botezat de români, ci de către maghiari!
În România, din aceeaşi familie probabilă de nume fac parte aşezările Sig, Seghişte, Sighiştel, Sigmir poate chiar Sighişoara etc.
În Ungaria se află un alt Sighet („Zyget” în actele medievale) şi anume, Szigetvár, locul unei renumite cetăţi situate pe o insulă. Tot în Ungaria se află şi satele Szigethalom, Tiszasziget oraşul Szeged (aflat la confluenţa Mureşului cu Tisa) etc. Aici este timpul să spunem că unii etimologi consideră că numele Szeged vine de la vechiul termen maghiar „szeg”, care înseamnă peninsulă sau unghi. În aceeaşi limbă, cuvântul „félsziget” se traduce prin peninsulă. Ori, Sighetul nostru, chiar dacă nu mai este azi o insulă, continuă să fie cert o peninsulă situată între Tisa şi Iza.
Un Siget in der Wart, sat maghiar, se află în Austria pe graniţa cu Ungaria, în Voivodina sârbească pe frontiera cu România se află un alt sat numit Siget etc.
Extinzând verificările, găsim în sudul Ciprului satul Zygi, iar Strabo vorbeşte despre poporul Zygii din nordul Caucazului, numitorul comun în ambele cazuri fiind apartenenţa la aceeaşi familie indo-europeană din care fac parte în fond şi românii.
Mai amintim un topic publicat de I. Mihalyi de Apşa (în „Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV”, 1900): în hotărnicia cnezatului Bogdăneştilor dată în 1411, se înşiră locurile de la defileul Surduc (Bârsana) spre est, ajungându-se la pădurea Sigeth, apoi la vf. Arbori şi hotarul Ronei. Adică, pădurea respectivă are acelaşi nume cu care apare Sighetul la 1406 şi în alte ocazii ulterioare.
Lopata de lemn utilizată odinioară de moroşeni pentru vânturat grânele se numeşte „sid’eşcă” (cu variantele sighetcă, sidească, sid’etcă, şudeşcă, sig’eşcă etc.).
În limbile rusă, cehă, estonă, suedeză păstrăvul coregon se numeşte „sig” sau „sikar”. Să fie oare vorba în cazul nostru despre un topic indo-european semnificând acelaşi lucru (coregonul nu trăieşte azi în Maramureş dar poate a existat odinioară) sau despre regele salmonidelor maramureşene, lostriţa?
În fine, termenul dacic „zeget-zegethis” din Sarmisegetuza este interpretat de I.I. Russu ca şi „cetate, localitate, incintă, palisadă” (termen ce ar proveni din indo-europeanul „gegh”-adică creangă, stâlp, deşi tot el susţine în acelaşi timp că în România nu există toponime vechi autohtone, teză cu care nu suntem de acord), dar J. Van der Gheyn crede că înseamnă „curgerea apei” (din sanscritul „sarj”), iar W. Tomaschek că este vorba despre „lumea vieţii” (din sanscritul „jagat”).
Nici renumitul lingvist Sorin Paliga (în „Thracian terms for township and fortress, and related place-names” publicat în „World Archaeology”, nr. 19, 1, 1987), nu include termenul „zeget” pe lista cuvintelor autohtone semnificând „localitate” sau „fortăreaţă”.
Din cele de mai sus rezultă totuşi cu nu putem omite posibilitatea ca etimonul Sighet să aibă o origine indo-europeană, dar cu alt sens decât „cetate” (posibil moştenit chiar pe o filieră dacică, asta dacă se va dovedi continuitatea vieţuirii umane în zonă).
Concluzii
1. Nu există nici o dovadă că la Sighet ar exista urmele unei cetăţi dacice, deci nu se poate susţine că numele aşezării provine din traco-dacicul „zeget-zegethis” ca „fortificaţie” (mai ales că pentru acest radical există mai multe traduceri diferite).
2. Dacă la origini oraşul a fost loc de târg pentru localnici, botezat cu topicul de origine slavonă „Sihot” (Sihota), doar cercetările arheologice o vor putea lămuri.
3. În acest moment (lingvistica, ca şi istoria, sunt ştiinţe de multe ori relative) nimic nu ne împiedică să afirmăm că numele studiat provine din limba maghiară: fie din „sziget” (insulă- vezi dovezile că oraşul a fost situat pe un adevărat arhipelag în evul mediu), fie din „félsziget” (peninsulă), ambele fiind realităţi ale locului.
Pentru depistarea cursurilor precise ale braţelor Izei şi Tisei la finele secolului XIII (când coloniştii au fondat Sighetul), trebuie efectuate foraje sau săpături urmate de datări prin metodele carbonului radioactiv C14, potasiului-argon 40, termoluminiscenţei optice, palinologiei etc. Aşa se va lămuri dacă atunci oraşul se afla pe o insulă (ce ar fi putut contribui la apărarea acestuia în faţa românilor ce-l înconjurau pe toate părţile, lămurindu-se astfel şi temeiul stabilirii aşezării într-un asemenea loc nepropice unui habitat medieval) sau pe o peninsulă.
4. Atât în maghiară cât şi în sanscrită (şi alte limbi indo-europene), rădăcinile „sig”-„szeg”-„sarj”au sensuri referenţiale apropiate, referindu-se la mediul acvatic („insulă”, „peninsulă”, „apă” sau „peşte”), ceea ce duce la ipoteza că, dacă se va dovedi cert o continuitate neîntreruptă a vieţuirii umane în zonă, s-ar putea accepta şi varianta preluării-traducerii de către coloniştii ce au înfiinţat oraşul, a unui nume autohton existent deja şi care definea un teritoriu umed.
Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului
Până acum, publicaţiile ştiinţifice (ca cele editate de Academia Română) au considerat că mai veche atestare a Sighetului e cea din 1334, lucru susţinut şi de către subsemnatul, oraşul nefiind cuprins în privilegiul acordat la 1329 oraşelor maramureşene.
În urmă cu câteva luni, am identificat însă într-un fond arhivistic din Cluj, un act datat în luna mai 1326 care schimbă o parte importantă din istoria Maramureşului.
În acest privilegiu (de fapt sunt două, cuprinse într-o singură reconfirmare), arhiepiscopul Boleszló de Esztergom, confirmă preoţii enoriaşi din cele cinci oraşe maramureşene în dreptul lor de a strânge zeciuiala şi în dreptul lor arhidiaconal pe care îl exercită „din vechime”, ordonând ca „nimeni să nu îndrăznească să-i tulbure în drepturile lor, sub pedeapsa excomunicării”.
Actul este adeverit trei zile mai târziu şi de regele Carol Robert, acesta amintindu-i nominal pe preoţi, adică pe „Ioan de Sighet, Laurenţiu de Câmpulung, Benedict de Teceu, George de Visk şi George de Hust”.
Istoriografia problemei
Unul dintre primii istorici care s-a ocupat de atestarea oraşelor regale maramureşene a fost A. Lampe, care a publicat o istorie a bisericii reformate în 1728. Acesta spune că patru dintre oraşele de coroană au primit privilegii de la Carol la 1329, iar Sighetul, prin intermediul lui Benedict, sub regele Ludovic (adică la 1352).
Wenzel Gusztáv, în prima istorie tipărită a Maramureşului (1857) susţine acelaşi lucru. Şi Csánky Dezső, Szilágyi István şi Ioan Mihalyi de Apşa susţin în studiile publicate în suplimentul revistei „Századok”, cu ocazia adunării generale a Societăţii istorice maghiare de la Sighet din 1889, că Visk, Hust, Teceu şi Câmpulung sunt atestate la 1329, iar Sighetul la 1352.
În aceeaşi revistă, cu acelaşi prilej, Márki Sándor descrie vizita sa la arhiva de la Teceu, unde nu a găsit însă actul cel mai vechi, datat 1326. „Cu toate acestea, dr. Csanki a făcut un extras din document de la dr. Szilágyi, care a împrumutat actul în vederea cercetării”. Potrivit lui Márki, e vorba despre „arhiepiscopul Boleszló de Esztergom ce confirmă în 1326 preoţii enoriaşi din cele din 5 oraşe în dreptul lor de a strânge zeciuiala şi în dreptul lor arhidiaconal”. Se pare că Szilágyi a avut doar actul dat de Boleszló, dar nu şi privilegiul carolin dat trei zile mai târziu.
Textul de mai sus a fost preluat sporadic de unii cercetători, mai recent de Benedek András în 1999 şi de Mihai Dăncuş în 2006 în albumul „Cât îi Maramureşu’,nu-i oraş ca Sighetu’”, acesta susţinând însă la pag. 143-144 că „Pallas Nagy Lexicona” este sursa primară a textului iar la pag. 154 că este vorba de fapt despre un „Emlékkönyv” publicat la Sighet în 1892, deşi la bibliografie (p. 158) introduce şi revista „Századok”, din care nu citează însă nimic!
Actul respectiv n-a fost văzut de nimeni cu excepţia lui Szilágyi care, suspect, nu l-a utilizat în nici o lucrare ştiinţifică, la fel cum n-au făcut-o nici Csánky sau Márki!
Aşa că restul istoricilor, circumspecţi (deşi mulţi ştiau despre menţinea din „Századok”), au continuat să utilizeze doar anii 1329 respectiv 1352, asta deşi, în „Schematismus venerabilis cleri almae dioecesis Szathmarinensis ad annum Jesu Christi 1864” sunt înşirate dijmele oraşelor maramureşene dintre anii 1333-1335, registrul papal fiind republicat după două decenii şi în „Monumenta Vaticana Hungariae” (v. mai jos).
La 1900, I. Mihalyi de Apşa reeditează diploma din 1329, publică un act emis la Sighet în 1346 şi aminteşte doar de existenţa privilegiului oraşului de la 1352.
În cartea sa din 1940, A. Filipaşcu crede că oraşul apare în acte la 1346 şi susţine că „teutonii au zidit în stil bizantin biserica din Sighet, unde preoţii români uniţi cu Roma oficiau după ritul slavonesc”(!?), că apoi „Ludovic desfiinţează serviciul răsăritean catolic de la biserica din Sighet, pe care o cedează oaspeţilor romano-catolici” (!?) şi că „oraşul înainte de secolul XIV nu era locuit, dar servea de loc de adunări şi târguri”.
R. Popa credea în 1970 că Sighetul pare mai recent ca restul oraşelor regale, înfiinţate între 1272 şi 1299, datând „de la începutul secolului XIV”, amintind de dijmele papale din 1334, de primul act dat în oraş la 1349 şi de privilegiul din 1352.
Săpăturile efectuate de acesta în 1982 la vechea biserică reformată n-au dus la rezultate decisive, astfel că datarea lăcaşului, lămurirea originilor acestuia- dacă a fost iniţial ortodox sau nu şi, posibil, identificarea începuturilor oraşului pe singura cale rămasă (datorită absenţei documentelor)- cea arheologică, trebuie să mai aştepte. Dar despre biserica reformată şi semnificaţia numelui Sighet, voi reveni într-un alt material.
Ne mai oprim doar la M. Diaconescu, care în 1999 opina că Sighetul ar putea fi mai vechi decât restul oraşelor (existente deja la finele secolului XIII) dar că probabil nu a fost întemeiat de oaspeţii germani, ci de autohtoni.
Apoi, în 2011, am identificat actul de la 1326 în care este menţionat Sighetul.
Actele păstrate pentru secolele XIV-XVII, dovedesc că oraşul a fost regal, iniţial saxon şi maghiar, apoi majoritar maghiar. Singurul act păstrat, emis în oraş de români, pentru români, fără implicarea în vreun fel a autorităţilor regale, este cel de la 1404, scris în slavonă şi datat după calendarul ortodox (toate celelalte acte emise la Sighet fiind în latină şi datate după tipicul catolic): „ 6912, luna mai în prima zi”. Da, acest act a fost emis de o adunare a cnezilor, doar că n-a fost cunoscut de Mihalyi şi Filipaşcu! Următorul document de acest tip apare abia la „24 mai 1593”, este scris în română (!) şi este emis probabil la Budeşti. Singurul român cetăţean al Sighetului menţionat în perioada medievală clasică, este Mihai Ştibor, giuleştean de origine, dar doar după mamă.
În ce priveşte documentul de la 1349 dat de voievodul Ioan la Sighet (vezi mai jos) ceea ce i-a făcut pe unii să declare oraşul „capitală voievodală”, trebuie specificat că: 1. Actul este redactat de voievod împreună cu „apropiatul şi fidelul” magistrului Andreas Lackfy, ambii emitenţi acţionând la comanda expresă a regelui maghiar. 2. Sighetul nu a fost locul adunării cnezilor, pentru că actul spune doar : „am mers în Maramureş, la sus-zisele sate, şi chemând pe toţi cnejii pomenitei ţări, am trecut şi am dat în stăpânire sus-zisele sate”. 3. Voievodul Ioan locuia de fapt la Rozavlea („satul voievodului Ioan”, cum este amintit în trei diplome din 1373 şi 1430) şi nu în oraş, la fel cum Balc şi Drag au locuit la Tiszabecs (în Sătmarul din Ungaria de azi, vezi Popa, Lukinics etc.), având centre de influenţă în Nyalab, Ardud, Chioar şi mai apoi la Beltiug, nexistând nici o probă că au locuit la Sighet, chiar dacă au fost într-o perioadă voievozi şi comiţi ai Maramureşului!
Se cunoaşte un singur act emis la Sighet în 1388 „în prezenţa comitelui Drag”,la 1392 Balk şi Drag intră în posesia Sighetului şi a Hustului oraşul redevenind liber şi regesc în 1404. Nici un act (din cele 200 cunoscute!) nu menţionează explicit că drăgoşeştii au locuit în Maramureş (pentru Drăgoieştiul invocat de Filipaşcu nu există acte ce atestă aceasta), darmite la Sighet, după „repatrierea” din Moldova.
Este cert că voievozii, comiţii, vicecomiţii, juzii, pretorii şi nobilii români maramureşeni au fost prezenţi deseori în Sighet, unde participau la târguri, judecăţi, luarea deciziilor şi emiterea de acte, dar ei nu locuiau în oraş, ci în satele lor de baştină.
Abia în secolul XVII avem români locuind în urbe, din secolul XVIII aceştia fiind suficient de numeroşi pentru a avea parohie, şi devenind majoritari abia după 1945!
Revenind, observăm că, exceptând o palidă menţiune la 1889, întreaga istoriografie maramureşeană de până la al doilea război mondial consideră oraşul ca fiind atestat la 1346, abia apoi datarea fiind „coborâtă” la 1334.
O ipoteză tulburătoare
Înainte de a explica lipsa Sighetului din privilegiul de la 1329, deşi este primul (!) în actul din 1326, este necesară o retrospectivă a principalelor documente cunoscute.
Prima menţiune indirectă a coloniştilor în Maramureş datează din 19 februarie 1299, când regele Andrei III declară că episcopul de Agria a „sfinţit nişte locuri de cimitire în câteva sate aflate în Maramureş”.
În 1300, oaspeţii sunt menţionaţi expres, când regele Andrei III preia „satul şi cetatea Visk”, „care este de cea mai mare trebuinţă pentru sprijinul populaţiilor sau oaspeţilor noştri adunaţi în Ţara Maramureşului”.
În 1319 Laurenţiu fiul lui Luca, se „mută” la stăpânul său, comitele Nicolae Pok de Medieş, „în lupta oaspeţilor din Maramureş”.
La 26 aprilie 1329 regele Carol Robert dă privilegii doar oraşelor Visk, Hust, Teceu şi Câmpulung „ţinând seama de dovezile de credinţă ale credincioşilor noştri oaspeţi din Maramureş, saxoni şi unguri ...le hărăzim toate libertăţile de care se bucură şi oaspeţii noştri din Seleuş”. La punctul 10 se specifică: „aceste pământuri să nu aibă voie a le lua de la ei oamenii de nici un neam sau limbă”.
Datorită menţionării oaspeţilor din Seleuş (azi Vinogradovo), amintim că aceştia au primit privilegii identice cu cei din oraşele maramureşene în anul 1262, precedaţi de cei din Bereg la 1247 şi urmaţi fiind de coloniştii din Craia în 1272. Se presupune că oaspeţii maramureşeni au venit din aceste oraşe situate în proximitatea vestică, mai ales din Seleuş care este menţionat în actul carolin, şi care a fost dăruit la 1280 unui feudal, în pofida privilegiului său, fapt ce i-ar fi putut determina pe colonişti să-şi caute un alt teritoriu.
Între anii 1333-1335, cele cinci oraşe de coroană sunt menţionate pe lista dijmelor papale după cum urmează:
-Visk: 1333 şi 1335, datora papalităţii 2 mărci, apoi 48 groşi, preot Gregoriu.
-Hust: 1333, 1334 şi 1335, datora 36, 24 respectiv 30 groşi, preot Gregoriu.
-Sighet: 1334 şi 1335, datora 24 respectiv 48 groşi, preot Benedict.
-Teceu: 1334 şi 1335, datora 60 groşi, preot Benedict.
-Câmpulung: 1334 şi 1335, datora 12 respectiv 6 groşi, preot Ioan.
Apoi menţiunile se înmulţesc, aşa că vom aminti doar emiterea unui act la Sighet la 21 sept. 1349 de către voievodul Maramureşului, Ioan, împreună cu vasalul magistrului Andrei Lackfy, Nicolae, fiul lui Petru, respectiv acordarea de către Ludovic de privilegii oraşului la 19 februarie 1352, la cererea parohului bisericii din Sighet, Benedict.
De acum înainte, istoria Sighetul urmează un curs similar cu al celorlalte oraşe maramureşene, acesta devenind, cel mai târziu în 1385, capitala comitatului regal.
Revenind, trebuie dată o explicaţie faptului că, deşi amintit în 1326, Sighetul „dispare” în cel mai important moment, cel al privilegiului regal de la 1329, reapărând ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, la 1334.
Revăzând actele din 1300 (cetatea Visk era „de cea mai mare trebuinţă pentru sprijinul oaspeţilor noştri adunaţi în Ţara Maramureşului”), 1319 (când Laurenţiu se refugiază în Sătmar „în lupta oaspeţilor din Maramureş”) respectiv 1329 („dovezile de credinţă ale credincioşilor noştri oaspeţi” sau „aceste pământuri să nu aibă voie a le lua de la ei oamenii de nici un neam sau limbă”), tragem concluzia că stabilirea coloniştilor în teritoriul locuit de români s-a făcut prin luptă. A nu se uita că marea aşezare românească de secol XII-XIII de la Valea Mare-Sighet, dispare „la începutul secolului al XIV-lea, tocmai în legătură cu întemeierea Sighetului de către oaspeţi” (Popa, op.cit.).
Lupte au mai fost în regiune, între anii 1312-1315, cînd adversarii lui Carol, Beke Borsa din Seleuş şi Ujhely din Ugocea, luptă împotriva partizanilor regelui, sau în 1323-1324, când are loc o campanie angevină în Moldova. Aşa se poate explica primul contact al unor maramureşeni (ulterior înnobilaţi) cu regalitatea (precum giuleştenii şi bârsăneştii), de partea căreia stau mai apoi chiar şi împotriva voievodului Bogdan.
Tot Popa remarcă că între anii 1327 şi 1343 nu apar în acte comiţi ai Maramureşului, după acest ultim an fiind prezenţi aici, vreme de aproape două decenii, membrii puternicei familii militare Lackfy (doi dintre ei, voievozi ai Transilvaniei sunt şi comiţi de Maramureş), ei construind şi cetatea Hust, menţionată la 1351.
În acest context plin de probleme, credem că românii maramureşeni s-au opus cu forţa armelor împotriva coloniştilor, distrugând Sighetul. Nu ar fi un caz singular.
Actele cunoscute descriu dese conflicte ale românilor cu coloniştii, prelungite până târziu în secolul XV. Sighetul este incendiat de moldoveni înainte de 1406, înainte de 1472 (Bélay şi Mihalyi- „oraşele noastre au suferit multe incendieri şi devastări săvârşite de români şi alţi inamici” spune regele Matia) şi înainte de 1504, ultima dată moldovenii fiind aliaţi cu nobilii maramureşeni răsculaţi (actul la Diaconescu, 1997).
Se pare că Sighetul nu este pomenit în privilegiul de la 1329 pentru că fusese distrus (posibil incendiat) de români. Dacă ar fi fost doar (re)ocupat de ei, acesta ori părţi ale teritoriului său ar fi fost ulterior revendicate de nobilii maramureşeni, cum s-a întâmplat de mai multe ori la Câmpulung, Teceu, mănăstirea Remeţi sau Hust- vezi Mihalyi (încă o posibilă dovadă că oraşul n-a fost iniţial românesc) . A se remarca, oraşul era extrem de vulnerabil fiind cel mai avansat punct al coloniştilor în amonte pe Tisa şi fiind înconjurat de sate autohtone.
Distrugerea are loc undeva în intervalul mai 1326- aprilie 1329, iar situaţia revine treptat la normal abia în 1334 (la 1333 oraşul nu este menţionat, iar la 1334 dijma papală datorată este printre cele mai mici din regiune, un an mai târziu devenind deja egală cu cea din Teceu şi Visk). Este singurul argument logic care se poate impune.
Concluzii
Până la efectuarea de săpături arheologice sistematice în centrul Sighetului şi în cazul în care nu se mai descoperă alte acte inedite, reţinem următoarele concluzii:
-Sighetul, împreună cu Teceul şi Câmpulungul sunt menţionate pentru prima dată în luna mai a anului 1326, împreună cu preoţii lor, într-un dublu privilegiu dat de arhiepiscopul de Esztergom şi de regele Carol Robert, deci cu opt ani mai devreme decât se ştia până acum (1333-1334), Visk fiind menţionat în 1272 iar Hust la 1324.
-Coroborând puţinele informaţii oferite de documentele păstrate, rezultă că cea mai avansată colonie regală a epocii în regiune, cea de la Sighet, a fost probabil distrusă de românii maramureşeni, undeva între anii 1326-1329.
-Revenirea coloniştilor aici s-a făcut treptat, ori cu ajutorul unor nobili maramureşeni fideli angevinilor sau prin forţa armelor regale, fie, mai plauzibil, datorită intervenţiei ambelor tabere.
-Actul de la 1326 este în curs de descifrare (fiind foarte degradat) şi traducere, după care va intra în circuitul ştiinţific .
Bibliografie selectivă
― Bélay Vilmos- Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétől a XVIII század elejéig, Budapest, 1943.
― Diaconescu Marius- Biserica catolică din Maramureş în sec. XIII-XVI, în „Satu Mare. Studii şi comunicări”, XV-XVI, 1999.
― Diaconescu Marius- Răscoala nobililor maramureşeni din 1492, în "Nobilimea românească din Transilvania", Satu Mare, 1997.
― ***- D. I. R., seria C, Transilvania, I-IV, Bucureşti, 1951-1955.
― Fejér Georgius- Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, Buda, tom VI, vol 2, 1830; tom VIII, vol. 3, 1832.
― Filipaşcu Alexandru- Istoria Maramureşului, Bucureşti, 1940.
― Hurmuzaki Eudoxiu de- Documente privitoare la Istoria Românilor,vol. I, partea 1, Bucureşti, 1887.
― Iorga Nicolae- O mărturie din 1404 a celor mai vechi „moldoveni”, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiunii Istorice, III, VI, Bucureşti, 1927.
― Lampe Adolpho- Historia Ecclesiae Reformatae in Hungaria et Transylvania, Trajecti ad Rhenum, 1728.
― Lukinics Imre, Gáldi László- Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad annum 1400 p. Christum, Budapest, 1941.
― Márki Sándor- A vármegyei bizottság jelentése, în suplimentul „Századok”, XXIII, Budapest, 1889.
― Mihalyi de Apşa Ioan- Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, Sighet, 1900.
― *** - Monumenta Vaticana Hungariae, seria 1, volum 1, Budapest, 1887.
― Popa Radu- Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970.
― *** - Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, vol. I, Hermannstadt, 1892.
― Wenzel Gusztáv- Árpádkori új okmánytár. Codex diplomaticus Arpadianus continuatus, VIII, Pest, 1870.
― Wenzel Gusztáv- Kritikai fejtegetések Máramaros megye tőrténetéhez, în „Magyar Akademiai Értesítő”, XVII, Pest, 1857.
Teofil Ivanciuc
Prima atestare a Sighetului
Cea mai controversata parte a istoriei Sighetului este chiar prima atestare a acestuia.
Conform lui Alexandru Filipascu, aceasta ar fi avut loc la 1346 (el revenind apoi si propunand 1329). Ioan Mihalyi de Apsa a considerat toata viata ca orasul a fost atestat prima data la 1329 (conform unui act din acel an, in care sunt amintite orasele regale Campulung, Hust, Teceu si Visc, dar nicidecum Sighetul!).
Szilagyi Istvan, mare iubitor de ani indepartati (nu degeaba el a inventat anul 1050, ca propunere pentru infiintarea bisericii reformate sighetene), a scos data de atestare a orasului ca fiind 1326 (data pe care n-a avut totusi curajul s-o introduca in scrierile sale, ci doar in enciclopedia Pallas, si acolo nu ca venind direct de la sine (Pallas Nagy Lexicon, vol XII, p. 301, Budapesta 1896). El se baza pe un presupus act, care ar fi fost vazut de el si de catre dr. Csanky Deszo, si care ar fi disparut de la arhiva Teceu inca in 1896. Chiar presupunand ca acest act ar fi fost real, asta nu inseamna ca a fost si original. Intreaga istoriografie maghiara este plina de acte false, care apar inclusiv in Maramures (presupusa diploma teutonica invocata de Filipascu, atribuita anului 1215, si dovedita ca falsa).
Apoi, la 1334 apar primele menţiuni clare şi indubitabile ale oraşului: un „Benedictus Plebanus de Dygnet”, prezent pe listele decimelor papale, cu un impozit de 24 groşi, într-un document dublat de încă unul din acelaşi an, unde oraşul apare sub numele Zyget („Monumenta Vaticana Hungariae”, series I, tomus I, Budapest, 1980, paginile 330 şi 355).
In 1335 are loc o nouă atestare a oraşului, în aceleaşi decime papale, sub numele Ziget, care are de achitat 48 de groşi, deci dublu faţă de anul precedent („Monumenta”, pag. 371).
La 11 iulie 1346 este menţionat din nou acelaşi Benedict „rector ecclesiae Sancti Emerici de Zygeth”. şi „vicarius in Maramorisio”. Sighetul era deja, la acea dată, vicariat catolic, subordonat episcopiei de Eger, în urma obligării lui Benedict de a jura credinţă şi supunere episcopului, sub ameninţarea încarcerării şi a confiscării averii. Garant al supunerii acestuia, este preotul Georgius din Visk, care jură că îl va supraveghea pe vicar. În anii următori, vicariatul se mută la Hust.
In 1349 Ioan, fiul lui Iuga, voievodul românilor din Maramureş se adresează din Sighet (Zigeth) regelui Ludovic. Oraşul era deja reşedinţă a comitatului şi loc de adunare al cnezilor.
In fine, la 19 februarie 1352, privilegiile orăşeneşti acordate în 1329 de către Carol Robert celor patru aşezări de „oaspeţi regali” din Maramureş (Visc, Hust, Teceu, Câmplung) se extind şi asupra Sighetului, prin diploma dată de Ludovic I, regele Ungariei.
Revenind la presupusa prima atestare (preluata recent de Mihai Dancus, dar nu si de istorii romani sau maghiari, si nici de cele doua Academii de Stiinte), continuam nitel contraargumentarea acesteia: daca ar fi existat un act din 1326, acesta ar fi putut fi pastrat in afara copiei de la Teceu (actele cancelariei maghiare erau emise in trei exemplare) si la arhivele de la Lelesz sau Eger, si la Budapesta. Or, nicaieri, acest act nu apare, nici macar ca trimitere indirecta. Apoi, istoricii care au studiat trecutul Maramuresului, si care au scris carti pe aceasta tema inca din secolul XVIII, ar fi putut foarte usor da de "actul de la Teceu", si sa-l mentioneze ca atare. Dar ei n-au facut-o. In fine, Ioan Mihalyi de Apsa, care a fost preocupat de istorie inca de prin 1865, ar fi dat de aceasta diploma (care se afla in arhivele oficiale, si nu in maini private) si ar fi publicat-o.
Trei argumente grele.
Vizavi de mobilul anuntarii anului 1326 ca prima atestare a Sighetului, acesta e clar: Szilagyi se simtea jignit in sentimentele sale de patriot local, ca orasele precum Campulungul (1329) sau Viscul (1272) erau mult mai vechi ca Sighetul. Asta ca sa nu mai vorbim de Baia Mare (1329), Satu Mare (anul 900!) sau Bistrita (1264) , toate amintite mult mai devreme.
Alte atestari istorice nefondate, fara nici un fel de baza reala, sunt cele privitoare la Cuhea (anul 996), Costiui (anul 600!), Berbesti (1200), Valeni (1206), Bocicoi (1170) sau Giulesti (inainte de 1200). Din fericire, azi acestea nu mai sunt considerate reale aproape de nimeni.
Un caz mai aparte este Bucurestiul, a carui prima atestare oficiala este doar la 1459, desi exista doua acte de secol XIV (1368 respectiv 1397) care mentioneaza "Cetatea Dambovitei" in acea regiune. Cu toate ca marii istorici Nicolae Iorga si Constantin C. Giurescu au considerat ca prima atestare a Capitalei este cea de la 1368, istoricii de azi nu sunt de acord, deoarece Cetatea Dambovitei ar fi putut fi altundeva.
Si in acest timp sighetenii continua sa creada intr-un act care nu exista!
Autor: Teofil IVANCIUC
Datări greşite la Ieud
Cine a fost mai întâi, oul sau găina, adică Ieudul sau biserica din Deal?
Ieudul deţine supremaţia în domeniul datărilor istorice false, imprecise sau greşite. Întrebări:
1.Ce a fost mai la început, satul Ieud (atestat la 1365), sau Biserica Balcului (Ieud-Deal) amintită cică la 1364? Este şcoala din Ieud atestată în 1364? 2. Mănăstirea de aici e de secol XI? 3. Codicele de la Ieud a fost scris cumva la 1391?
Nimic din cele de mai sus nu este adevărat, deşi aceste “datări” sunt vehiculate peste tot. Să vedem însă ce spune istoria şi de unde au plecat mistificările.
1. Satul, biserica şi şcoala
Primul act care aminteşte satul Ieud este cel emis la 2 februarie 1365, prin care regele Ludovic cel Mare îi dăruieşte voievodului Balc un număr de nouă sate de pe Iza superioară şi Vişeu, printre care şi villa Jood (satul Ieud). Atât. În acest act nu se menţionează nici o biserică, preot, mănăstire, şcoală sau altceva în afara numelui satului. Pentru cei suspicioşi, informăm că următoarele acte în care este menţionat Ieudul sunt emise în 1373 respectiv 1384, din nou fără a se menţiona vreo biserică, şcoală etc.
Abia în anul 1451 la Ieud este menţionat un diac Iuga, în timp ce primul preot apare în documentele păstrate la anul 1579.
În ce priveşte şcoala din Ieud, aceasta apare menţionată prima dată abia în anul 1788!
Şi atunci, de unde provine mistificarea? De la Tit Bud şi Alexandru Filipaşcu.
Tit Bud, în lucrarea „Date istorice despre protopopiatele, parochiile şi mănăstirile române din Maramureş din timpurile vechi până în anul 1911” (Gherla, 1911, pag. 47) menţionează anul 1364 ca an al înfiinţării bisericii. După el s-a luat Alexandru Filipaşcu, care a „inventat” în plus şi anul înfiinţării şcolii de aici.
În prima sa carte, “Istoria Maramureşului” (apărută la Bucureşti în 1940), Filipaşcu scrie că biserica Ieud-Deal a fost atestată în anul 1360 ! (asta la pagina 24), pentru ca mai la vale, la pagina 39, să scrie că biserica Ieudului datează din anul 1411!
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, acelaşi Filipaşcu (la pagina 18 din cartea “Le Maramureş”, apărută la Sibiu în 1944) spune că biserica Ieud-Deal a fost construită în 1364, tot atunci înfiinţându-se acolo şi o şcoală! Pentru a fi mai credibil, autorul face o trimitere fantezistă la “Diplomele” lui Ioan Mihalyi de Apşa pagina 93, deşi acolo nu este vorba nici despre Ieud, nici despre vreo biserică!
Ceea ce frapează este inconsecvenţa lui Filipaşcu, care menţionând de trei ori biserica Ieud-Deal, i-a atribuit de fiecare dată un alt an de înfiinţare.
Informaţia a fost preluată apoi de Istoria Academiei RPR (volumul II, Bucureşti, 1961), care la pagina 688 scrie despre şcoala din Ieud, întemeiată la 1364, dar la pagina 738 proclamă că datările timpurii propuse pentru bisericile din Bănişor şi Ieud sunt inacceptabile!
Ce să mai înţelegi de aici?!
Ulterior, o pleiadă de autori profesionişti sau amatori, au preluat anul 1364 ca fiind cel al edificării bisericii Ieud-Deal şi al şcolii de aici. Dintre aceştia, îi menţionăm doar pe academicianul Ştefan Pascu, pe Ioan M. Bota, Terezia B. Tătaru, Mihai Dăncuş sau Nuţu Roşca, ultimii patru, foarte prolifici, continuând să difuzeze peste tot aceste informaţii total nefondate. Pentru a ilustra ignoranţa unora, exemplificăm cu un citat din Nuţu Roşca („Onomastică din Valea Izei”, Cluj Napoca, 2004, pagina 89): „Dar oricum, diferenţa de timp dintre cele două date, 1364 şi 2 februarie 1365 (n.n., referitor la atestarea bisericii din Ieud-Deal) poate fi considerată fără însemnătate”! Probabil că domnului Roşca îi este indiferent faptul dacă trăieşte în 2008 sau în 2007. Sau, de ce nu, în 2009? Săraca Clio!
Pe de altă parte, istorici prudenţi, solizi şi deţinători ai unui serios discernământ critic (Radu Popa, Alexandru Baboş, Marius Diaconescu etc.), nici nu vor să audă de asemenea „aberaţii”.
Biserica de lemn din Dealul Ieudului a fost supusă cercetărilor dendrocronologice, în anii 1996-1997, de către Alexandru Baboş de la Universitatea Lund-Suedia, şi Olafur Eggertsson de la Institutul Islandez pentru Cercetări Forestiere, stabilindu-se data exactă a tăierii lemnului din care aceasta a fost construită. Ei bine, data construcţiei se încadrează în intervalul 1610-1621, ceea ce înseamnă că, în Maramureşul istoric, Ieud-Deal este abia a şasea ca vechime (topul vechimii reale a acestora va fi publicat într-un alt articol).
Conform aceloraşi datări, biserica a fost reparată cu lemn secţionat în anul 1760. Aceasta o spune ştiinţa, şi încă una imbatabilă.
Dendrocronologia, cea care a dus la datarea precisă a bisericii Ieud-Deal (şi a multor altora), mult mai precisă decât datările cu C14 sau Cesiu radioactiv, este ştiinţa care se ocupă cu studiul inelelor anuale de creştere ale masei lemnoase. Se poate astfel afla în ce perioadă a trăit un arbore, şi când exact anume a fost tăiat acesta, comparând o secţiune microscopică transversală cu secţiunea de referinţă pentru o anumită zonă. Pentru Europa de Est, avem secţiuni de referinţă care pornesc de pe la anul 1200, astfel că orice construcţie sau obiect din lemn masiv, poate fi datat cu precizie de maxim un an.
Cât despre scuzele unora (de fapt biserica Ieud a fost reconstruită pe locul uneia mai vechi etc.), afirmăm doar că unu: explicaţiile amatoristice nu ţin loc de istorie. Doi: orice datare trebuie probată ştiinţific. Trei: reconstrucţia timpurie a bisericii Ieud-Deal poate fi, până la proba contrarie, valabilă pentru oricare altă biserică din lumea asta.
Concluzionând, biserica Ieud-Deal a fost construită în anii 1610-1621 şi nu în 1364 (1360 sau 1411, după Filipaşcu), în timp ce şcoala din sat, atribuită tot anului 1364, apare prima dată în documentele anului 1788.
-În ce priveşte formula „cea mai veche biserică de lemn din ţară”, atât de des folosită de unii pseudoistorici contemporani nouă, îi informăm pe această cale că cea mai veche biserică de pe teritoriul românesc, atât din punct de vedere al tradiţiei cât şi al vechimii dovedite, este biserica de lemn din Volovăţ-Putna (jud. Suceava). Aceasta, supranumită „biserica lui Dragoş Vodă” (fiind o presupusă ctitorie a sa) se spune că a fost construită în anul 1353.
În anii 2002-2003, Alexandru Baboş şi Hans Linderson de la Universitatea Lund-Suedia, au prelevat şi datat precis 16 probe de lemn de la biserică. Conform datelor obţinute dendrocronologic, biserica Volovăţ a fost construită cu lemn tăiat în anii 1345-1346!
Aşa că, până la noi descoperiri în acest sens, supremaţia merge în Bucovina.
-Referitor la expresia „cea mai veche biserică de lemn din Europa” (sau chiar din lume!), care este des vehiculată atunci când se vorbeşte despre Ieud-Deal, trebuie să se ştie: în Anglia (Greensted) există o biserică de lemn datată între anii 1063-1108 (reconstruită pe locul unei alte biserici de lemn ridicată la sfârşitul anilor 600 (!), iar în Norvegia, biserica Urnes a fost ridicată după anul 1130, multe altele din această ţară fiind ridicate înainte de 1400 (la fel ca în Suedia, unde cea mai veche-Granhult, a fost construită în 1220).
2. Vechimea mănăstirii
Tot Tit Bud, în lucrarea amintită mai sus, scria la 1911 că „mănăstirea Ieudului este mai veche cu 200 de ani decât biserica”, deci de pe la 1164 (!). După el, alţi scribi plini de fantezie au plusat suplimentar, datând chipurile mănăstirea în secolul XI, fără nici cea mai mică bază ştiinţifică.
Pentru a lămuri această problemă, reputatul arheolog Radu Popa a întreprins în 1965 cercetări la mănăstirea Ieudului (situată în locul Crucişoare, nu departe de biserica Ieud-Deal, care este inaccesibilă săpătorilor, datorită cimitirului activ de aici).
Ei bine, săpăturile arheologice au relevat doar existenţa unui modest lăcaş mănăstiresc de
secol XVIII, care a şi fost distrus în anul 1787, suprapus peste vestigii din epoca bronzului.
3. Şi o vorbă despre Codice
Codicele, Codexul, Manuscrisul sau Zbornicul de la Ieud, este o altă piesă cu care se mândresc ieudenii în particular, şi maramureşenii în general. Această scriere (24 de file de manuscris românesc, introduse într-un volum miscelaneu ce conţine 211 pagini) a fost atribuit (de un singur cercetător) anilor 1391-1392. Ulterior, unii „exegeţi” locali (precum Grigore Man (în „Biserici de lemn din Maramureş”, Baia Mare, 2005) au declarat că este vorba despre „cea mai veche pravilă scrisă în limba română”, fără a şti nici măcar ce conţine textul. Conform DEX, pravila înseamnă „lege, dispoziţie, regulament sau hotărâre (cu caracter civil sau bisericesc)”. Or, acele pagini de manuscris românesc din Codice conţin de fapt „Legenda Duminecii”, „Tâlcul Evangheliei din Dumineca Paştelui” şi „Învăţătura despre Sfânta Cuminecătură”. Pravila despre care vorbesc aceştia sunt de fapt două: o pravilă slavonă în manuscris, şi o alta românească (tipărită de Coresi), prezente într-adevăr în Codice, dar nu ca manuscrise româneşti!
Codicele de la Ieud a fost descoperit în podul bisericii Ieud-Deal în anul 1921, ajungând ulterior în Biblioteca Academiei. Ce spun exegeţii despre vechimea acestuia?
I. Bianu l-a datat în anii 1560-1580, informaţie preluată şi de „Istoria Literaturii Române” editată de către Academia Română. A. Rosetti şi P.P. Panaitescu, prudenţi şi precişi, l-au atribuit, corect, secolului XVII. Apoi, Mirela Teodorescu şi Ioan Gheţie au scos prima şi până acum singura carte dedicată acestui Codice, intitulată „Manuscrisul de la Ieud” (Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1977). Ei au datat hârtia pe care a fost copiat manuscrisul, ca fiind produsă în anii 1621-1626, la moara poloneză de la Mniszek. Alţii, precum Aurel Socolan, au extins datarea hârtiei în intervalul maxim 1610-1640.
Pe de altă parte, D. Şerbu, într-o comunicare ţinută în 1974 la Academie, a afirmat că manuscrisul ieudean a fost copiat în anii 1391-1392!
Această afirmaţie hazardată, se baza pe anii 6000 respectiv 6900 de la Hristos, scrişi pe fila 170 din Codice. Dacă anul 6900 ar corespunde intervalului 1391-1392, anul 6000 are ca şi corespondent anul 491 d.Cr! Pentru a nu cădea în derizoriu, Şerbu a omis această dată, preferând să o adopte pe cea de-a doua, care părea ceva mai credibilă.
În afara lui Şerbu, doar câţiva cercetători clujeni şi locali (Ioan M. Bota, Mihai Dăncuş etc.) au îndrăznit să preia această datare care nu corespunde nici din punct de vedere al hârtiei, al grafiei, al lexicului sau formei, cu vechimea reală a manuscrisului. Nu întâmplător, fără nici cea mai mică urmă de teoria conspiraţiei, se consideră că prima scriere românească datată precis este scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (anul 1521) şi nu vreo scriere maramureşeană.
Asta pentru că Manuscrisul de la Ieud a fost scris în prima jumătate a secolului XVII, cel mai probabil între anii 1610-1640.
Notă: Informaţiile privind datările dendrocronologice provin din lucrarea „Tracing a sacred building tradition. Wooden churches, carpenters and founders in Maramureş until the turn of the 18th century”, apărută la Editura Universităţii Lund, Suedia, în 2004 şi scrisă de Alexandru Baboş, căruia ţinem să îi mulţumim.
Autor: Teofil IVANCIUC
Republica Autonomă Valea Porcului
Nu cerem de la nimeni, nimic şi nici nu voim a da nimănui nimic! - extras din actul de constituire a "Republicii Valea Porcului", redactat de preotul Iuliu Ardelean
Valea Porcului (azi Valea Stejarului) este unul dintre cele mai pitoreşti sate ale Maramureşului. Situat într-o fundătură la 5 kilometri de Vadu Izei (12 kilometri de Sighet), cu casele suite pe "podereie" (mici platouri artificiale) săpate în coastele dealurilor, cu oameni dârji şi independenţi, satul cu pricina este greu accesibil. Drumul până în Valea Stejarului nu este asfaltat, iar gropile se succed lanţ.
În anii 1930-1940, sătenii aveau o vorbă privitoare la starea căii de acces: "d-apoi că drumu-i rău că aşe o rămas obiceiu din bătrani. Anume l-o lăsat de haram, ca să nu ne poată vizita pe uşor domnii. Şi noi păstram acest obicei, că nu-i rău." Înainte de cel de-al doilea război mondial, Valea Porcului deţinea recordul Maramureşului la numărul de analfabeţi: 86,5 %!
Ion Munteanu (născut în 1898) se confesa în urma cu 20 de ani: "Pă aici, căsâle erau acoperite cu paie, cu păreţi de lemn belit un ptic de coajă. În tinereţa me o fo 60-70 de fumuri (amu-s păste 200). Să ara cu plugu de lemn, numa scula era de ser. I să zâce Valea Porcului păntru că erau turme de porci care mâncau jir de fag şi ghindă de stejar. Erau păduri surde pă aici, cu goruni cât cinci oamini de groşi, de nime nu te-auze când intrai în iele."
Dar localnicii nu erau chiar atât de rupţi de lume, măcar prin prisma faptului că „stejărenii” au aflat de la învăţătorul Teodor Mihnea, unul dintre pionierii civilizaţiei scrisului pe acele meleaguri (cel care a alfabetizat parte din copiii satului, din 1864 şi până în 1908), că forma de conducere cea mai bună nu este regatul, ci republica!
Asa că, în zilele tulburi ale Unirii din 1918, străbunii actualilor săteni şi-au declarat satul... Republică independentă! Din puţinele izvoare existente, rezultă că acţiunea s-a petrecut pe la sfârşitul anului 1918 (noiembrie să fi fost?) şi a durat până prin ianuarie 1919.
Ocupaţia ucraineană
Pentru a înţelege contextul deciziei sătenilor, precizăm că în primul război mondial Maramureşul a fost ocupat de armata ţaristă, apoi de cea germană şi din nou de cea austro-ungară. În urma armistiţiului din 2 noiembrie 1918, armata austro-ungară s-a desfiinţat şi timp de două luni, peste Maramureş n-a mai domnit nimeni (a fost un soi de "interregnum").
În acele împrejurări, pe 22 noiembrie s-a constituit la Sighet Sfatul Naţional Român, iar în 1 Decembrie 1918, reprezentanţii delegaţi ai Sfatului au votat, la Alba Iulia, Unirea cu România.
În preajma Crăciunului, ce se ţinea pe rit vechi, la 6 ianuarie 1919, Maramureşul a fost ocupat de miliţii paramilitare ucrainene conduse de locotenent-colonelul Vorobeţ, care au încercat să anexeze regiunea românească la Republica Comunistă Ucraineană.
Dar, pe 16 ianuarie, a intrat în Maramureş Regimentul 16 Infanterie Roman care, o zi mai târziu, a zdrobit trupele ucrainene în lupta de la Cămara- Sighet.
Luptele (cu ucrainenii dar şi cu maghiarii care voiau o republică comunistă cu capitala la Budapesta, care să includă şi Maramureşul) au durat, cu întreruperi, până în luna mai 1919 (atacuri ucrainene s-au mai înregistrat pe 23-25 februarie şi 30 martie, iar atacuri maghiare sunt consemnate pe 12 aprilie, 18 aprilie, 1-2 mai etc.), provocând morţi şi răniţi din ambele tabere.
La nimeni, nimic!
În acele grele vremuri, ce s-au gândit cei din Valea Stejarului? Degeaba ţineau drumul impracticabil, că armata oricum ajungea până la ei. Din satul lor, aflat în găoacea dealurilor împădurite, au aflat că sighetenii s-au unit cu România, şi că ucrainenii au ocupat inclusiv satul vecin (Vadu Izei), aducând cu ei republica...
Şi atunci s-au pus bătrânii satului barbă în barbă, cu "învăţătoriul" în frunte, şi au gândit actul de independenţă.
Actul de constituire al "Republicii Valea Porcului" proclama independenţa totală sub forma următoare: "Nu cerem de la nimeni, nimic şi nici nu voim a da nimănui nimic!". S-a scris opisul şi s-a semnat protocolul, care a fost încredinţat spre păstrare preotului paroh Iuliu Ardelean (apud Mihai Marina).
Aflându-se până la Sighet cu ce anume se îndeletnicesc „stejărenii”, înspre "secesioniştii" din Vale a fost trimis repejor un pluton al armatei române, militarii restabilind rapid şi fără probleme ordinea.
Acel protocol memorabil, literă unică în istoria Maramureşului şi a ţării, a dispărut ulterior, cercetările noastre neconducând până acum la nici un rezultat.
Din informaţiile pe care am reuşit să le adunăm, acţiunea „stejărenilor” n-ar fi fost chiar singulară. Tot în anul 1919, maghiarii din Vişeu de Sus s-au declarat parte a Republicii Ungare a Sfaturilor (condusă de Bela Kun), stat bolşevico-comunist.
Dar şi acolo a fost îndreptată armata Maiestăţii Sale Ferdinand I, aducându-i grabnic, fără utilizarea violenţei, pe "rătăciţi" la calea Regatului României Mari.
Deasemenea, la mijlocul anului 1946, la un an după încheierea crizei maramureşene (când regiunea a fost alipită abuziv, între ianuarie-aprilie 1945, Ucrainei Sovietice, în timpul ocupaţiei Armatei Roşii, datorită manevrelor prefectului de atunci, Ivan Odoviciuc), comunele Poienile de sub Munte, Repedea şi Rona de Sus, se considerau încă parte a teritoriului sovieto-ucrainean, provocând numeroase necazuri administraţiei româneşti.
Din nefericire, nici un cercetător nu s-a aplecat asupra episoadelor Valea Stejarului şi Vişeu de Sus. Autorii monografiilor celor două localităţi (Ioan Hotea-„Valea Stejarului”-două volume, respectiv colectiv de autori condus de Ioan Sabău-„Întrerâuri-ghid turistic şi monografic despre Vişeu de Sus”) nu pomenesc o vorbă despre aceste episoade. În schimb, evenimentele din 1945-1946, sunt bine documentate şi prezentate într-o carte dedicată acelor ani, scrisă de dr. Ilie Ghergheş: „Maramureşul între Diktatul de la Viena şi Conferinţa de Pace de la Paris (30 august 1940-10 februarie 1947)”.
Autor: Teofil IVANCIUC
Cetatea Hust
Fără îndoială, când ne referim la Maramureşul medieval, trebuie să observăm că „perla Coroanei” a fost cetatea Hustului, situată la 50 km de Sighet în aval pe Tisa (azi în Ucraina), castel, temniţă şi bastion de apărare, renumită până departe în marile capitale europene.
Începuturile cetăţii se pierd în negura vremurilor. Legenda spune că însuşi regele hunilor, Atilla, ar fi fost îngropat undeva pe acolo, într-un sicriu de aur. Se spune că cetatea ar fi fost construită în anii 1090-1091 de către regele maghiar Ladislau, mai întâi din lemn iar ulterior de piatră. Aceasta ar fi fost distrusă de tătari la 1242, şi reconstruită în 1271. Unii istorici consideră că Hustul ar fi aparţinut Principatului Galicia-Volhynia din 1281 până în 1321, când a fost preluată iar de maghiari.
În privinţa numelui, am găsit o teorie interesantă într-o carte rară: „Ungrisches Magazin ober Bentrage” apărută la Pressburg în 1783, care descrie amănunţit Maramureşul pe 46 de pagini, (şi care nu ştim să fi fost ultilizată până acum de istoricii noştri).
Astfel, numele cetăţii (Huszt în maghiară, Hvszt în latină), ar fi un acronim compus din iniţialele celorlalte oraşe maramureşene ale Coroanei (Câmpulung-Hoszumező, Visc-Visk, Sighet-Szigeth şi Teceu-Técső), ca în figura de mai jos.
File de istorie
Documentele păstrate amintesc pentru prima dată oraşul Hust în anul 1329, iar cetatea, abia la 1351. Istoricii prudenţi atribuie construcţia inexpugnabilei cetăţi regelui Ludovic I cel Mare, care a ridicat-o prin 1349-1350, în scopul apărării frontului nord-estic al Ungariei, şi pentru a adăposti în caz de război, nobilii din comitatele Maramureş, Bereg şi Ung.
În timpul războiului ţărănesc condus de Gheorghe Doja (1514) magnaţii din regiune se refugiază în cetatea pe care răsculaţii n-o atacă.
La 1530, regele ungar Ioan Zápolya arendează domeniul Hust lui Tomas Nádassy. Acesta îl pune castelan pe Crisfofor Kávassy care-l reţine în cetate pe gravorul Nicolae (ce execută acolo opere de artă-printre care pictarea capelei, şi poate confecţionează bani falşi-cum va fi dovedit mai târziu, în timpul şederii sale în cetatea Muncaci).
În septembrie 1555, regina Ungariei, Isabela dă ordin să se asedieze cetatea fidelă habsburgilor. Garnizoana rezistă un an şi jumătate, până la 20 ianuarie 1557, când se predă datorită foametei. La acel moment, Hustul se mai baza doar pe 12 apărători buni de luptă.
La 1593, principele Sigismund Báthory poposeşte aici, iar în 1594, o armată din 40.000 de tătari atacă cetatea condusă de Gáspar Kornis care rezistă. Apoi, acesta dă daruri bogate hanului, pentru a scăpa de asediu. În 1599, an trupele imperiale conduse de Gyorgyi Basta cuceresc cetatea.
În 1605, fostul căpitan al lui Mihai Viteazu - Aga Leka, restituie cetatea habsburgilor, fără a primi însă recompensa sperată. În acelaşi an, răsculaţii conduşi de viitorii principi Ştefan Bocskay şi Gabriel Bethlen, ocupă şi jefuiesc Hustul.
În 1607, ex-principele Ştefan Bocskai lasă prin testament domeniul cetăţii lui Valentin Drugeth de Homonna, însă Stările Transilvaniei solicită retrocedarea Hustului către principat. În 1608, principele Gabriel Báthory răscumpără de la Valentin de Homonna Hustul şi Cămara de sare a Maramureşului, pentru 30.000 de florini. În 1611, cancelarul János Imreffy propune răscumpărarea cetăţii. Acum castelan era Iosif Bornemisza, familiar al moştenitorului lui Valentin, Ştefan de Homonna, credincios habsburgilor.
În anul 1612, un număr de 71 de orăşeni din Teceu, Sighet, Hust, Visc şi Câmpulung, sunt înnobilaţi de principele Gabriel Báthory, fiind însă obligaţi să apere Hustul în caz de război.
La 1615, armata imperială habsburgică ocupă cetatea pe care o cedează apoi principelui transilvan, Gabriel Bethlen. În 1636, principele Gheorghe Rákóczi I îl atacă la Hust pe comitele maramureşean Ştefan Bethlen dar acesta rezistă. În 1657, principele Gheorghe Rákóczi II îşi adăposteşte aici familia, în acelaşi an cetatea fiind atacată de poloni.
În 1659, cetatea este din nou atacată de tătari, apoi, în 1661-1662, de către turcii lui Ali Paşa care sunt respinşi sub ziduri. În suita lui Ali se afla şi cunoscutul cronicar Evlia Celebi care descrie Hustul astfel: „castelul este situat pe vârful muntelui Hossana, are ziduri groase şi puternice, iar turnurile sale ating cerul”.
În 1701, ex-principele Mihail Apaffi II vinde împăratului habsburg Leopold I, pentru suma de 175.000 de florini, cetatea Hust, domeniul Bocicoi şi minele de sare maramureşene.
În lunile martie-aprilie 1706, Dieta Transilvaniei se ţine la Hust. Pe 13 iunie 1707, un număr de 341 nobili semnează în cetate actul de independenţă al Ardealului şi Partiumului, şi detronarea habsburgilor.
La 1 septembrie 1717, o ceată de 10.000 de tătari, încearcă să se strecoare noaptea pe sub cetate pentru a intra în Maramureş. Aceştia sunt atacaţi de garnizoana Hust şi de cetele conduse de Moise Codrea şi Sigismund Stoica, câţiva tătari fiind ucişi şi unii robi eliberaţi
Pe 3 iulie 1768, un trăznet provoacă explozia pulberăriei, care distruge cetatea Hust.
În 1777, aceasta este definitiv părăsită şi demantelată (pietrele demolate slujind la construirea bisericii romano-catolice din oraşul de la poale), tunurile şi maşinile de luptă salvate fiind mutate în cetatea Kosice (Slovacia de azi). În 1788, o puternică furtună cu fulgere şi vânturi năpraznice a pus la pământ ceea ce a mai rămas din castel.
Şi aşa s-a sfârşit, după peste 400 de ani, povestea celui mai important castel-cetate maramureşean.
Românii şi Hustul
La 1392, voievozii Maramureşului Balc şi Drag, primesc în dar cetatea de la rege, pe care o păstrează până prin 1404. În acest an, se aminteşte deja domeniul cetăţii Hust, care deţinea sate precum Cuhea, Sălişte sau Vişeu, care în fapt erau însă patronate de cnezi români.
Pe vremea lui Iancu de Hunedoara, între anii 1445-1449 castelan de Hust este un apropiat al voievodului transilvan, Ioan Cândeş de Râu de Mori. Acesta construieşte capela de piatră din cetate. Dintre datoriile maramureşenilor faţă de Hust, se menţionează cea a nobilului Simion Mariş de Bocicoel, care dă prin 1455-1458 câte 25 de berbeci anual domeniului. Înainte de 1469, spătarul moldovean Filip Pop, în campania sa de pustiire a Maramureşului, atacă şi Hustul, incendiind probabil doar oraşul.
În septembrie 1586, fostul domn muntean Petru Cercel este întemniţat în cetate, de unde evadează un an mai târziu, pe 30 august 1587, coborând pe geam cu ajutorul unei funii confecţionate din haine şi aşternuturi.
În 1600, însuşi voievodul Mihai Viteazul cere împăratului habsburgic cetăţile Hust şi Chioar.
Între anii 1604-1607 averile renumitei mănăstiri Peri, sunt proprietatea domeniului Hust.
În anii 1658-1659, fostul domn moldovean Gheorghe Ştefan şi cronicarul Miron Costin, poposesc la Hust. În 1668, căpitanul cetăţii, Ştefan Frater cumpără cu 1.000 florini averile mănăstirii Peri.
La 17 august 1703, Hustul este cucerit de curuţii conduşi de nobilul maramureşean Emeric de Iloşva, care intră travestit în cetate, răzvrăteşte garnizoana împotriva castelanului Eithner pe care îl împuşcă, deschizând porţile pentru revoluţionari. Astfel, omul lui Rákóczi, nobilul maramureşean Gheorghe de Dolha, ajunge castelan. Legenda spune că nu mult înainte de acest eveniment, Pintea Viteazu a asediat cetatea, bombardând-o cu tunuri confecţionate din lemn de cireş ferecate cu cercuri de fier.
Pe 15 martie 1705, la Hust este întemniţat episcopul de Maramureş Iosif Stoica ( care este deţinut acolo câţiva ani).
Cum arăta fortăreaţa
Situat pe un pinten stâncos de origine vulcanică, înalt de 331 metri (Dealul Cetăţii), Hustul avea două incinte fortificate şi nouă turnuri şi bastioane, fiind întins pe o suprafaţă de circa 12.000 mp.
De la început, castelul a fost centrat în jurul a două curţi, exterioară şi interioară. Acesta avea poarta exterioară la sud-est şi o altă poartă, interioară, la nord-vest. Fiecare poartă era întărită cu două turnuri. În afara zidurilor exterioare, se aflat un şanţ sec, traversat de un singur pod suspendat, cel care ducea la poarta exterioară.
La est, fortificaţia era întărită de un turn triunghiular, iar la vest şi nord de bastioane. Turnul triunghiular de est era folosit ca loc de antrenament pentru artilerişti, acolo aflându-se cel mai puternic tun al Hustului.
Între anii 1530-1590, cetatea a suferit multiple întăriri şi adaosuri. Partea sudică a fortificaţiei, denumită Ferdinand, a fost încheiată la 1550. Aici s-a ridicat un turn cilindric cu trei etaje: primul era folosit ca şi depozit de pulbere, al doilea ca şi capelă, iar ultimul ca arsenal.
În curtea exterioară (de jos) erau situate toate clădirile administrative, magaziile, cazărmile, închisoarea, biserica cetăţii, cazematele şi cisternele pentru apă. În curtea interioară (superioară) se aflau apartamentele de locuit ale comandanţilor şi proprietarilor castelului şi o fântînă adâncă de 160 metri (!). Turnul Paznicului, pătrat, proteja partea nordică a fortificaţiei. Castelul a avut numeroase pasaje subterane, care acum sunt acoperite cu moloz şi pământ.
Azi, tot ce se mai poate vedea din cetatea Hust sunt rămăşiţele celor două porţi, ruinele turnului pulberăriei şi cele ale bastioanelor şi zidurilor ce înconjurau cândva castelul.
Autor: Teofil IVANCIUC
Francisc Nistor-in memoriam
Domnul Francisc Nistor
Pentru că există voci care-l contestă susţinut pe Francisc Nistor, am decis să scriu câteva rânduri despre acesta, ataşând şi unul dintre multele interviuri pe care acesta le-a dat de-a lungul vremii. 1908-1997.
Etnograf, fotograf, montaniard, arheolog, profesor şi cel mai vechi custode onorific din ţară (al Rezervaţiei Pietrosu Rodnei, cu începere din 1934), acesta s-a născut la 5 decembrie 1908, decedând pe 31 octombrie 1997, trăind întreaga viaţă la Sighetu Marmaţiei (cu excepţia a două perioade).
S-a născut într-o familie cu 13 fraţi (tatăl era curator la biserica românească din Sighet), absolvind Liceul „Dragoş Vodă” din oraş. Apoi a studiat ştiinţele juridice la Cernăuţi, devenind funcţionar la Prefectura Maramureş. În timpul râzboiului a lucrat ca fotograf şi în comerţ, iar pe 23 august 1944 a fost arestat şi depus la penitenciarul Sighet, primind apoi domiciliu forţat, dar a scăpat fugind (a stat ascuns cu întreaga familie în pădurile de pe valea Ronişoarei până la 18 octombrie 1944). În 1945 a fost delegat al Consiliului Naţional Român din Maramureş, aducând în mai multe rânduri ajutoare de la Bucureşti, pentru populaţia înfometată. Din 1945 şi până în 1954 a fost profesor de sport la liceul „Dragoş Vodă”, unde a pus în aplicare un priect ambiţios de realizare a unei baze sportive moderne.
Încă în anii 1930 a început să cocheteze cu etnografia, devenind colaborator al profesorului Dimitrie Gusti-directorul Institutului Social Român. Nistor a fost cel care a salvat biserica de lemn din Dragomireşti de la distrugere, ajutând la mutarea acesteia în Muzeul Satului din Bucureşti. În 1954 a pus bazele primului muzeu postbelic cu colecţii eterogene din Sighet. A reînfiinţat Muzeul etnografic, nucleul Muzeului Maramureşului de azi. Francisc Nistor a achiziţionat prin lungi şi chinuitoare campanii de cercetare prin satele regiunii cele mai valoroase obiecte prezente azi în colecţia etnografică. Pe văile Izei, Marei şi Cosăului a rămas cunoscut până azi ca „Feri Bacsi”, devenind un personaj de legendă.
A fost iubit în egală măsură de arheologi, istorici de artă, etnologi folcorişti (unii dintre ei academicieni- mărturie stând cuvintele elogioase scrise de aceştia la adresa sa) şi de oamenii simpli.
A deschis şi porţile arheologiei în Maramureş, aducându-i aici pe marii cercetători Radu Popa, Kurt Horedt, Alexandru Vulpe şi Hadrian Daicoviciu. Cercetările sale au dus la descoperirea primei aşezări dacice din Maramureş (Onceşti), a aşezării fortificate de pe Solovan, a siturilor arheologice medievale de la Sarasău şi Bogdan Vodă, descoperind şi o serie de inestimabile tezaure de bronz pe care apoi le-a donat muzeului maramureşean.
A pus temelia staţiunilor Borşa şi Izvoare. A colindat toţi munţii din ţară. A înfiinţat prima şcoală de schi din Maramureş. A pus bazele turismului din Maramureş, marcând cu clubul pe care l-a condus 125 km de trasee montane în premieră, şi deschizând 6 cabane. I se datorează în parte şi recolonizarea cu capre negre a Munţilor Rodnei.
Recunoştinţa oraşului faţă de Nistor s-a manifestat abia în 1995, când i-a fost decernat titlul de Cetăţean de Onoare.
L-am cunoscut, şi mi-a îndrumat paşii în direcţia arheologiei şi a cercetării trecutului Maramureşului. Pentru mine şi pentru mulţi bătrâni din satele regiunii, Domnul Nistor trăieşte şi azi.
A publicat următoarele lucrări:
Ornamentaţii în lemn. Sculptură şi arhitectură populară din zona etnografică Maramureş (foto Fr. Nistor, text M. Braga), Casa Creaţiei Populare a judeţului Maramureş, Baia Mare, 1969.
Măştile populare şi jocurile cu măşti din Maramureş (foto F. Nistor, text: M. Dăncuş şi N. Timiş), Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă, Baia Mare, 1973.
Maramureş (fotografii de I. Pop, F. Nistor, I. Nădişan, V. Mihiş, text N. Timiş), Asociaţia folcloriştilor şi etnografilor din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1974.
Creaţii şi creatori populari din zona etnografică Maramureş (foto F. Nistor, texte : L. Sârbu, D. Pop, G. Drăgan), Casa Regională a Creaţiei Populare, Baia Mare, 1976.
Poarta maramureşeană (text şi foto F. Nistor), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976.
Maramureş (fotografii de I. Pop, F. Nistor, I. Nădişan, text N. Timiş), Baia Mare 1979.
Arta lemnului în Maramureş (prefaţă de Mihai Pop, foto F. Nistor), Asociaţia folcloriştilor şi etnografilor din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1980. “Francisc Nistor a cercetat ani îndelungaţi, cu pasiune, acest domeniu al culturii maramureşene. Admirându-i obiectele în care s-a concretizat artistic, el a făcut la Sighetu Marmaţiei unul dintre cele mai frumoase, mai bune muzee de artă populară. Acest album o carte de învăţătură în care cei de azi care nu cunosc Maramureşul şi cei de mâine care nu vor mai apuca arta lemnului în amploarea ei, să-şi dea seama de puterea şi subtilitatea cu care maramureşeanul a ştiut să valorifice funcţional lemnul”, scria în prefaţă acad. Mihai Pop.
Iarna maramureşeană (text şi foto F. Nistor, prefaţă de T. Utan), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981.
Plaiuri maramureşene (text şi foto F. Nistor şi S. Nistor, cuvânt înainte de Vasile Drăguţ), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985.
Împreună cu academicianul Al. Vulpe, a publicat trei articole ştiinţifice în anuarul „Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie”, editat de Academia Română:
Bronzuri inedite din Maramureş în colecţia prof. Francisc Nistor din Sighetul Marmaţiei, Fr. Nistor şi Al. Vulpe, SCIVA, Tom 20, nr. 2, Editura Academiei, Bucureşti, 1969.
Depozitul de brăţări de bronz de la Vadul-Izei, Fr. Nistor şi Al. Vulpe, SCIVA, Tom 21, nr. 4, Editura Academiei, Bucureşti, 1970.
Depozitul de bronzuri de la Crăciuneşti (Maramureş), Fr. Nistor şi Al. Vulpe, SCIVA, tom 25, nr. 1, Editura Academiei, Bucureşti, 1974.
Interviu din lucrarea „Ani de drumeţie” de V. Borda şi N. Simion, apărută la Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976:
FRANCISC NISTOR
Directorul Muzeului de etnografie al Maramureşului. Secretarul secţiei a VII-a Maramureş a Turing Clubului României. Vechi custode onorific pentru ocrotirea monumentelor naturii. Arheolog amator.
„MARAMUREŞ, ŢARA VECHE, CU OAMENI FĂRĂ PĂRECHE"
„Sus pe vîrful muntelui, la curţile dorului", era îndemnul ce îl adresaţi foarte des auditorului în conferinţele de popularizare a turismului. Am înţeles din aceasta că iubiţi poezia şi vedeţi legătura ei cu turismul.
— Versurile acestea, extrase dintr-o poezie populară, le-am ales ca deviză pentru că erau parcă izvorîte din inima mea şi exprimau credinţa mea cea mai puternică.
— Atunci. Dar acum ?
— Nu mi-am pierdut credinţa aceasta niciodată, ci, dimpotrivă, am sporit-o prin muzeul căruia m-am dedicat cu toată fiinţa. Muzeul maramureşan a devenit acum pasiunea mea cea mai mare şi-mi acaparează tot timpul, însă sufletul meu tînjeste după munte, după pădure, după zăpezile de sus.
— După munţii Maramureşului ?
— După toţi, după munte în general, pentru că nu există masiv din ţara asta pe care să nu fi pus piciorul, şi nu o dată. Pînă în 1975 nu fusesem în Parîng şi în Deltă, dar în această primăvară n-am rezistat ispitei şi m-am dus. Am impresii foarte puternice; m-a şocat Delta cu peisajul ei tulburător, cu vietăţile de acolo, însă la Gutin, pe Ţibleş, mă simt cu adevărat fericit, ca omul care se întoarce acasă, după o lungă peregrinare prin lume.
— Cum aţi descoperit muntele ? Sînteţi orăşean. Aveau sighetanii pasiunea excursiilor ?
— „Fiind băiet, păduri cutreeram", cum spunea Eminescu. Am început ca mai toţi copiii şi ca toţi sighetenii, dealtfel, cu dealul Solovanu, cu „muntele" Solovanu, cum îi zicem noi, deşi are în jur de numai 600 metri. Apoi, pe măsură ce creşteam, mă îndepărtam tot mai mult de casă, şi pînă la munte nu-i departe. Companie aveam pe cei 13 fraţi: 11 băieţi şi 2 fete, plus copiii din cartier, însă minunea s-a produs într-o zi, cînd am văzut pentru prima dată nişte schiuri. A venit cu ele din armată fratele meu mai mare, Ludovic, frate geamăn cu Vasile. Aveam vreo 6—7 ani, dar nu mă lăsam pînă nu mi le dădea şi mie, cu riscul unor burduşeli.
— Erau atît de rare schiurile atunci prin acele locuri ?
— Da, chiar foarte rare. Închipuiţi-vă doar că în 1934, cînd s-a înfiinţat prima secţie a Turing Clubului la Sighetu Marmaţiei, în tot oraşul existau doar 20 de perechi de schiuri.
— După cîte ştim, aţi înfiinţat prima şcoală de schi din Maramureş — un an după înfiinţarea secţiei, iarna, cînd activitatea turistică trena.
— Oamenii nu cunoşteau bucuriile schiului şi doar puţini maramureşeni practicau acest sport. Scopul şcolii, cum v-am spus, era însă altul: atragerea tineretului în rîndurile noastre, prin dezvăluirea frumuseţilor iernii şi a plăcerilor pe care aceasta le poate oferi. Acest scop a fost atins, deoarece s-au înscris foarte mulţi elevi, tineri şi chiar mai vîrstnici, care au devenit prin aceasta şi membri ai asociaţiei noastre, în acelaşi timp. Şcoala a deschis ochii tuturor asupra marilor posibilităţi pentru practicarea sporturilor albe în munţii noştri. Acum toată lumea ştie că centrul turistic de la Borşa este un loc ideal pentru sporturi de iarnă, cu condiţii naturale de relief şi climă excepţionale. Borşa are cea mai mare trambulină naturală din Europa, o pîrtie olimpică pe buza muntelui de la l 660 m altitudine, care coboară 2 840 m, cu o diferenţă de nivel de 840 m — pîrtie tipică pentru concursuri mari. Munţii Rodnei oferă, de asemenea, avantajul unic de a coborî cu schiurile de la 2 200 m. Aici precipitaţiile sînt abundente, iar orientarea permite să se schieze şi în luna mai. Acum aceste lucruri se cunosc în general, dar pe atunci eram numai cîţiva care le ştiam. Pentru a-i convinge şi pe alţii trebuia să le arătăm cele mai bune trasee, pe care nici noi nu prea le cunoşteam.
— Şi atunci ?
— Atunci plecam noi mai înainte pe presupusele trasee, le jalonam şi apoi duceam grupul. Iar cercetările noastre nu erau lipsite de peripeţii.
— Şi chiar de pericole, probabil, gîndindu-ne la cîte surprize ascunde zăpadă şi cît de nestatornică este vremea la munte.
— Erau. Într-adevăr, explorările noastre foarte periculoase, deşi eram oarecum antrenaţi. Noi am început călătoriile pe schiuri încă din 1933. În februarie 1933 am urcat, împreună cu profesorii Traian Bilţu-Dăncuş şi Bodnar Florenţiu, pentru prima dată cu schiurile masivul Pop Ivan — 1940 m. Apoi alte masive, încît devenisem experţi în a ne orienta, după aspectul zăpezii, în ocolirea obstacolelor, chiar şi noaptea. Cei doi prieteni de care am vorbit mi-au devenit ulterior colaboratori apropiaţi în cadrul secţiei noastre a Turing Clubului. Dar, atunci, la început, cel mai pasionat de această muncă era profesorul doctor Iacob Dermer, de la Liceul..Dragoş Vodă" din Sighet. El era iniţiatorul tuturor excursiilor şcolare. Mi-a fost şi mie profesor şi cred că şi lui îi datorez o bună parte din cunoştinţele mele despre Maramureş şi din pasiunea pentru cunoaştere. Cartea lui, „Istoria Maramureşului", o răsfoiesc şi astăzi cu mare plăcere. Am amintit de cartea aceasta deoarece ea a stimulat foarte mult dorinţa concetăţenilor noştri de a cunoaşte Maramureşul şi, implicit, i-a atras în rîndul asociaţiei care organiza asemenea acţiuni.
— Se înţelege, din ce spuneţi, că la data apariţiei acestei cărţi asociaţia maramureşeană de turism era deja constituită.
— Da, cartea a apărut în 1936, iar secţia din Maramureş a Turing Clubului României s-a înfiinţat în 1934, oficial la 2 iulie. Dr. Ioan Mihalyi, dr. Ilie Mari ş, Florentin Mihalyi, Lazăr Alexandru au constituit nucleul secţiei noastre turistice, pictorul Traian Bilţu Dăncuş a fost ales preşedinte al secţiei a VII-a Maramureş a Turing Clubului României. Vicepreşedinte era ing. Butuc, iar eu secretar.
— Cîţi membri număra secţia la constituire ?
— 40. Acest număr a fost înregistrat şi la centrala Turing Clubului, cu sediul în Bucureşti, care a luat act de înfiinţarea secţiei noastre.
— Deci, pe primul plan al noii secţii se impunea atragerea de noi membri.
— Exact ! În numai un an numărul lor creşte la 73 şi apoi se dublează în anul următor. Inexistenţa oricăror preocupări pentru turism ne-a determinat ca, încă de la început, să concentrăm atenţia în două direcţii: prima, organizarea secţiei şi atragerea de noi membri, iar a doua, marcarea potecilor şi amenajarea de adăposturi în viitorul nostru teren de acţiune.
— Fondurile băneşti cum le obţineaţi ? Tot prin contribuţii voluntare şi serate dansante, conferinţe, ca în alte părţi ?
— Altă soluţie nu era. Aşa am strîns 11.000 de lei, din care 7 000 am şi cheltuit pentru marcarea a circa 16 km de trasee, pe materiale. Aşa că pentru casele de adăpost ne mai rămăsese foarte puţin.
—Şi?
— A început „sfînta milogeală" pe la autorităţile municipale, la Uzina electrică a oraşului, la alte instituţii. Grosul l-am pus, bineînţeles, din buzunarele noastre şi astfel am reuşit ca, tot după planurile noastre, să construim în 1936 casa de adăpost de la Prislop.
— Vorbeaţi de primele trasee marcate. Care au fost acestea şi cine le-a făcut !
— Cele mai multe le-am marcat eu împreună cu Szollosy Tiberiu. Iată cîteva: Valea Vişeului, Pop Ivan — Copilaş, Lutoasa, Valea Botizului, pe Waser, circa 80 km. Apoi Sighet, Piatra Ţiganului, Tătar, Izvoare, circa 44 de km. Profesorul Bilţiu-Dăncuş a marcat trasee mai scurte: Crăceşti—Gutîi, Crăceşti—Izvorul lui Pintea—Drumul Măriuţei—Gutîi; Crăceşti—Izvoare. Acolo unde se ridică acum o adevărată staţiune climaterică, la Izvoare, nu era nimic, ci doar un loc plăcut pe care noi l-am descoperit. În sfîrşit, aceasta n-a fost prima noastră descoperire şi nici primul pilon la viitoarea staţiune.
— Între, care şi Borşa, unde acum, pe lîngă cabana existentă, s-au mai ridicat două hoteluri moderne, cu restaurante, parkinguri ş.a.m.d.
— O menţiune: cabana de care vorbiţi, care este un complex mare, este de dată recentă şi nu mai păstrează nimic din vechiul nostru refugiu. El începe să fie construit în 1942, dar războiul face ca lucrarea să fie abandonată şi abia în 1949 complexul de cabane de aici este refăcut şi dat în folosinţă în forma în care se vede şi acum.
— De fapt, din cauza războiului se întrerup lucrările şi la cabana de pe Prislop, adevărata cabană care s-a inaugurat în 1939, la 20 august, dar dată în folosinţă parţial şi pe care apoi tot vicisitudinile războiului o distrug.
— Spre regretul nostru, trebuie să spun că tot atunci este distrus şi refugiul pe care l-am făcut la Iezerul Mare, pe Pietrosul Mare, la l 910 m altitudine
— În acest loc şi acum se resimte lipsa unui refugiu, ca dealtfel şi pe Ineu.
— Şi chiar în covata glaciară a Gărgălăului, ori pe cumpăna apei între Izvorul Cailor şi Gărgălău, locuri frecventate mult de turişti, ca dealtfel şi la Prislop, unde ar trebui refăcut şi vechiul drum care ar permite automobiliştilor să urce cu maşina pînă la o altitudine de 2 000 m.
— Şi o mai bună legătură între Maramureş şi Moldova !
— De fapt aceasta a fost şi ideea de la care am pornit iniţial în construirea cabanei ,,Prislopul". Pe aici, pe la Borşa, treceau spre Vatra Dornei „butinarii", 6—7 000 de oameni anual. Ei descoperiseră drumul cel mai bun şi cel mai drept între cele două provincii româneşti. Tot aici este cel mai bun punct de plecare spre Ineu — 4 ceasuri, şi spre Rodna — 3 ceasuri. La fel am gîndit şi la amplasarea celorlalte refugii şi cabane pe care le-am înălţat în această zonă: alegerea unor locuri pitoreşti şi interesante, dar care să fie în calea drumeţilor sau la capătul călătoriei lor.
— Putem demonstra, cred, foarte bine afirmaţia dumneavoastră fie şi numai înşirînd locurile de popas care s-au amenajat în timpul în care v-aţi aflat printre conducătorii filialei.
— Nu sînt prea multe, dar la stadiul la care se afla atunci mişcarea turistică erau suficiente. Adăugăm deci, la cele de care am vorbit, cabanele de sub poalele Ţibleşului, de la Izvoarele şi de pe Valea Cizlei.
— Edificator pentru activitatea pe care aţi desfăşurat-o în acest domeniu ar fi să socotim cîţi ani v-aţi ocupat direct de turism şi în ce calitate ?
— În primii ani de la înfiinţare eram secretar, funcţie preluată de Ion Coman, fostul director al Uzinei electrice, cînd eu am fost ales preşedinte al secţiei, în 1938. Mi-am îndeplinit atribuţiile pînă la începerea războiului, cînd am fost concentrat. În timpul războiului, bineînţeles, activitatea turistică s-a dezorganizat şi s-a întrerupt. A fost reluată după 1944, cînd s-a înfiinţat Oficiul Naţional de Turism, iar eu am fost numit preşedintele Oficiului local. La începutul anului 1948, cînd oficiul s-a transformat în organizaţia ,,Turismul popular", am trecut pe vechea funcţie de secretar. Abia în acel moment am primit fonduri şi am început amenajarea unor baze turistice, între care şi cea de la Gura Fîntînii-Borşa care arsese în timpul războiului.
Am apucat să o văd în picioare în 1949. Apoi în acel an am fost solicitat să lucrez în învăţămînt, unde era mare nevoie de oameni. Am acceptat noua muncă, deţinînd în continuare şi funcţia de secretar, pînă în 1954. În acest din urmă an situaţia din învăţămînt s-a mai îmbunătăţit, iar filiala noastră, vechea secţie a VII-a de turism, s-a contopit cu cea de la Baia Mare. Pentru mine a fost o mare uşurare, deoarece puteam în sfîrşit să mă ocup de crearea muzeului maramureşan.
— Era o însărcinare specială sau o idee a dumneavoastră ?
— Şi una şi alta... Am fost desemnat cu această muncă, însă, în urma stăruinţelor mele. Era o veche dorinţă care mă acapara cu totul, pe măsură ce cunoşteam mai bine Maramureşul şi valorile sale etnografice. Colindam zilnic cu bicicleta 80—100 de km în căutarea unor obiective interesante, făceam cercetări căutînd să descopăr ce era mai valoros şi deschideam cu plăcere pungă mea săracă pentru achiziţionarea lor. Aveam o raniţă specială cu care nu mă întorceam niciodată goală. Şi aşa, zi de zi, ani de-a rîndul, mi-am alcătuit o colecţie frumuşică.
— Colecţie care, trebuie sa spunem, a stat la baza muzeului înfiinţat în 1954. Era încă sărac şi numai cu două secţii — istorie şi etnografic. Iar din lipsa unor exponate reprezentative, valoroase, era neconcludent. Acesta a fost şi motivul pentru care el nu s-a inaugurat oficial decît în 1957 la l martie ?
— Desigur. În 1954 am găsit înţelegerea autorităţilor, care mi-au acordat fonduri şi sprijin pentru înjghebarea unui muzeu adevărat. De atunci totul a fost mai uşor.
— Aţi recunoscut şi dumneavoastră că ideea creării acestui muzeu era mai veche.
— Ideea de muzeu în Sighetu Marmaţiei nu-mi aparţine. Este mai veche. În anul 1878, dintr-o iniţiativă locală, ia fiinţă un mic muzeu, cu secţii de istorie şi istorie naturală. În anul următor acest muzeu este transferat liceului reformat din localitate, constituind un preţios sprijin în predarea lecţiilor.
În anul 1921 Gheorghe Vornicu, fost profesor la „Şcoala Normală", începe organizarea unui muzeu etnografic, care se inaugurează în anul 1926, cu ocazia Congresului profesorilor de geografie din România, desfăşurat în Sighetu Marmaţiei sub 'Conducerea savantului Simion Mehedinţi. Muzeul realizat de Gheorghe Vornicu cuprindea patru secţii: păcurărit (păstorit), obiecte casnice, industria casnică şi secţia bisericească. Profesorul Vornicu şi-a propus ca acest muzeu să fie „păstrător al tezaurului sufletesc al poporului român din Maramureş, informator şi educator artistic al publicului vizitator".
Vitregia soartei, şi în primul rînd cele două mari războaie, au făcut ca aceste instituţii conturate şi profilate ştiinţific să dispară. Obiectele, în marea lor majoritate, s-au pierdut, reuşind să se salveze doar cîteva piese de valoare, care au intrat în patrimoniul unor mari muzee din ţară şi din străinătate.
După cel de-al doilea război mondial, restabilindu-se climatul cultural şi datorită politicii juste de culturalizare a maselor şi de păstrare a tezaurului cultural naţional, se creează condiţii pentru reînfiinţarea unui muzeu în Sighetu Marmaţiei. Astfel, în anul 1954, se dă o decizie de înfiinţare a muzeului maramureşan, care preconiza secţii de istorie şi etnografie.
— Care a funcţionat aşa pînă în 1967, nu ?
— Exact. În anul 1967 am primit noi spaţii şi l-am închis pentru reorganizare. Abia în anul 1971 am putut să redeschidem expoziţia de bază a secţiei etnografice, organizată pe baze noi, cu o concepţie modernă de expunere a obiectelor şi cu întregul material structurat pe principalele categorii ale culturii populare materiale. Totodată, s-a trecut la organizarea ştiinţifică a depozitelor muzeului, a laboratoarelor, la evidenţa ştiinţifică, la crearea sectorului documentar etc...
Începînd din anul 1968, l august, se organizează şi secţia de ştiinţele naturii, care îşi propune prezentarea faunei şi florei de pe cuprinsul depresiunii intracarpatice a Maramureşului.
— Acum muzeul se prezintă în faţa marelui public amplu, bogat.
— Da. Acum are expoziţia de bază a secţiei etnografice, care prezintă principalele categorii ale culturii populare: ocupaţiile, meşteşuguri şi industrii ţărăneşti, mobilierul ţărănesc, arhitectura populară, textilele de interior, portul popular şi ceramica. O expoziţie specială de măşti vine să completeze expoziţia de bază. Colecţii valoroase de icoane pe lemn şi pe sticlă îşi aşteaptă rîndul să fie expuse în cadrul unor expoziţii speciale. Aşa cum este organizat în faza actuală, muzeul nostru are ca preocupări principale cercetarea şi dezvoltarea patrimoniului, conservarea acestuia şi, desigur, valorificarea lui, care se realizează prin expoziţii de bază sau prin expoziţii speciale cu caracter temporar, cu expoziţii itinerante, cu publicaţii etc., toate acestea vizînd educarea tinerelor generaţii, a publicului în general, dezvoltarea sentimentelor de dragoste faţă de trecut, faţă de tot ce au făcut strămoşii noştri, educaţia estetică a maselor şi, bineînţeles, cultivarea sentimentelor patriotice.
— Bogăţia culturii populare materiale şi spirituale maramureşene va obligă în continuare la cercetări şi investigare. Dealtfel, eforturile dumneavoastră se îndreaptă acum spre prezentarea arhitecturii populare în cadrul unui muzeu în aer liber. Credem că realizarea acestui grandios obiectiv va completa armonios expoziţia pavilionară existentă, va reuşi să ofere publicului vizitator din ţară şi din străinătate o imagine a acestei extraordinare civilizaţii populare.
— Faptul că în zona etnografică Maramureş se mai păstrează arta populară nealterată considerăm că se datorează unui foarte puternic şi bine înrădăcinat fond străvechi. Dealtfel, iconografia pe lemn, pictura murală a bisericilor maramureşene, arhitectura în special, la care putem adăuga arta textilelor, portul popular şi ceramica, sînt elementele unei arte străvechi care s-a perpetuat, s-a transmis cu pioşenie şi dragoste din generaţie în generaţie pînă în zilele noastre. La o analiză mai atentă a acestor categorii ale artei şi culturii populare maramureşene vom observa un specific, o amprentă locală care o individualizează, dar în acelaşi timp se încadrează armonios în spiritualitatea românească. Dacă am încerca să definim, evident succint, specificul local al artei populare maramureşene, trebuie să subliniem monumentalitatea arhitecturii, sobrietatea ţesăturilor vechi în motivele decorative şi în cromatică, sensibilitatea deosebită în decorarea mobilierului ţărănesc şi ingeniozitatea în diferite tehnici, meşteşuguri şi industrii populare. Toate acestea reflectă simţul estetic deosebit al ţăranului maramureşean, simţul deosebit al proporţiilor şi al culorii. Trebuie spus că muzeul nostru s-a făcut cunoscut pe plan naţional şi internaţional prin sine, prin valoarea obiectelor pe care le adăposteşte, prin aceste comori nepreţuite, rezultat al trecerii lor prin filtrul sufletesc al nenumăratelor generaţii.
— Manifestările folclorice de mare amploare, ca Festivalul de datini şi obiceiuri laice de iarnă care se desfăşoară la Sighetu Marmaţiei, „Hora la Prislop", cu participarea a trei judeţe limitrofe: Bislriţa-Năsăud, Suceava şi Maramureş, sărbătoarea de primăvară „Tânjaua" de pe Mara, precum şi grandioasa arhitectură a bisericilor de lemn de pe văile Izei, Horei şi Cosăului, „Cimitirul vesel" din Săpînţa sînt doar cîteva dintre comorile care atrag turiştii români şi străini. Sigur, toate acestea petrecîndu-se în Maramureş, muzeul etnografic are un rol important în organizarea lor, în menţinerea autenticităţii lor şi în achiziţionarea la aceste ocazii a unor obiecte noi. Cum va preocupaţi de aceasta ?
— Avem o funcţie dublă, ca să spun aşa. Adică de organizare a acestor manifestări şi de conservare a vechilor tradiţii aşa cum ni s-au transmis ele din moşi strămoşi. Veghind asupra păstrării adevăratelor valori etnografice şi folclorice, ne este lesne sa depistăm şi exponatele autentice, acele piese cu care putem întregi patrimoniul existent. Muzeul maramureşan, aşa ne place să-l denumim, avînd în vedere numele mai vechi al acestei instituţii, nu este altceva deocamdată decît Muzeul etnografic al Maramureşului. Zicem deocamdată, deoarece este conturată deja o secţie de ştiinţele naturii şi în curs de organizare, o secţie de istorie. În felul acesta, muzeul nostru va reuşi să prezinte publicului civilizaţia, cultura populaţiei din Maramureş. Istoric, într-o perspectivă diacronică, vizînd şi condiţiile de mediu natural-geografic care au facilitat dezvoltarea acestei civilizaţii în Depresiunea Maramureşului.
— Deci investigaţiile continuă pentru completarea colecţiilor muzeului, în aşa fel încît el sa poată fi oglindă cît mai fidelă a Maramureşului.
— Este firesc. Dar pentru a înfăţişa cît mai complet întreaga gamă de preocupări a locuitorilor săi, bogata industrie populară, arta ţărănească şi în general aspectele etnografice specifice, originale, ne-am îndreptat atenţia şi asupra altor lucrări care nu pot fi expuse într-o clădire. Este vorba de case. de gospodăriile ţărăneşti cele mai vechi, de uneltele de muncă la pădure şi la munte, păstrate din cele mai vechi timpuri şi pe care ne străduim să le concentrăm într-un muzeu în aer liber.
— Pe Dealul Florilor, la poalele Gutinului, într-o margine de pădure.
— L-aţi văzut, aşadar. V-a plăcut ?
— Mai încape vorbă ! Cine trece prin Sighet sau urmează frumoasa Vale a Izei, nu poate să nu se oprească şi în acest loc de mare interes şi importanţă pentru cunoaşterea regiunii. Se observă însă că este incomplet, mai ales după acele locuri rămase libere între gospodării, care-ţi spun că mai lipseşte ceva...
— Mai trebuie multe şi de aceea sînt mereu pe drumuri. Deocamdată avem cîteva case, o bisericuţă, o moară, porţi, dar bineînţeles că sînt insuficiente pentru a înfăţişa satul maramureşan. Deci căutăm, căutăm mereu, ne organizăm şi alergăm după meşteri, materiale, scule. Dintr-un sat în altul, din Sighet la Baia Mare, de la Baia la Bucureşti s.a.m.d. Nu e chiar aşa de uşor să faci un muzeu atît de complex, cum e acesta al meu, al nostru adică...
— De ce v-aţi corectat ? Toată lumea ştie că dumneavoastră sînteţi sufletul lui şi că datorită insistenţelor şi „alergăturilor" dumneavoastră s-a putut face ceea ce se vede astăzi. Avem convingerea că nu din vanitate aţi spus al meu, ci pentru că sînteţi foarte mult legat de el.
— Nu, nu din vanitate. Vă rog să mă credeţi că prin el trăiesc şi dacă nu vi se pare exagerat, aş spune că pentru el trăiesc. Am depăşit vîrsta de pensionare, dar n-am să intru în pensie pînă nu văd muzeul pus pe picioare, complet, aşa cum trebuie să fie pentru a reprezenta cu adevărat Maramureşul. În natură mi-a fost viaţa, dar am înţeles că acum, cînd totul se transformă, avem o mare obligaţie morală: să păstrăm tezaurul artistic al moşilor şi strămoşilor noştri. Trebuie sa arătăm generaţiilor viitoare cine au fost ei şi cine am fost noi, care sînt rădăcinile noastre şi cum am evoluat, de ce sîntem în stare. Se spune că omul cu cît trăieşte mai mult cu atît face mai mult pentru alţii. Eu zic, cu cît faci mai mult pentru alţii, cu atît trăieşti mai mult.
— Şi dumneavoastră aţi făcut într-adevăr multe. Noi vrem să amintim, de pildă, preocupările dumneavoastră arheologice, descoperirile pe care le-aţi făcut în acest domeniu.
— Nu este un alt domeniu al preocupărilor mele, după cum s-ar părea. Ele se leagă, se împletesc şi duc spre un singur fir — istoria Maramureşului, care îmi este atît de dragă.
— Dar cum aţi ajuns să treceţi efectiv la cercetări arheologice ? Ce v-a îndemnat ?
— Am pornit înapoi pe firul istoriei. Am urmărit în sens invers evoluţia obiectelor etnografice pe care le-am descoperit şi pe care ani de zile le-am studiat, m-am inspirat şi din „diplomele maramureşene'', din alte documente vechi pe oare le-am cercetat şi după toponimie.
— Şi aşa aţi descoperit prima aşezare dacică din Maramureş, cetatea de la Onceşti. Cerem scuze, dar denumirea nu ne sugerează nimic.
— Nu vedeţi legătura cu toponimia ? E normal, pentru că nu ştiţi că ea se află pe dealul „Cetăţuia", cum îi ziceau localnicii, şi tocmai această denumire m-a făcut să mă gîndesc că nu degeaba i se spune aşa din moşi strămoşi. Şi în 1963 am săpat şi am scos la iveală încă o dovadă a existenţei dacilor liberi pe aceste meleaguri.
— Descoperiri pentru care v-a felicitat chiar Hadrian Daicoviciu, după cum am citit în revista „Studii şi cercetări maramureşene..."
— Ceea ce, trebuie să recunosc, mi-a făcut mare plăcere şi m-a încurajat să continui. Am săpat apoi pe Dealul Cetăţii de aici din Sighet şi am scos la lumină o aşezare fortificată din perioada tîrzie a bronzului. Aşa m-am îndrăgostit un timp de bronzuri. Am publicat chiar împreună cu Alexandru Vulpe un studiu despre bronzurile din Maramureş, dar aşa cum îmi preciza Hadrian Daicoviciu, cu care discutam adesea despre săpăturile mele arheologice, m-am întors la etnografie, la muzeul meu pe care, de fapt, nu l-am trădat niciodată.
— Sînteţi cel mai vechi custode onorific pentru ocrotirea monumentelor naturii, din 1934. Şi acum sînteţi membru al Comisiei judeţene. Cum va-ţi cîştigat acest titlu ?
— Luptînd o viaţă întreagă pentru ocrotirea naturii, a monumentelor sale, a tot ce a creat ea mai frumos. Am amenajat chiar un colţ de ocrotirea naturii în cadrul muzeului, încă din 1955.
— Cineva din comisie, de la Baia Mare, ne spunea că în parte şi dumneavoastră vi se datorează recolonizarea Maramureşului cu capre negre.
— Am întocmit în 1948 nişte planuri grozave cu un inginer din Bucureşti, de la Ministerul Industriei Forestiere, li spunea Gheorghe Raţiu. Vroiam să aducem din nou capre negre în Munţii Rodnei, unde au fost şi acum au dispărut. Căutăm cauzele. El a făcut o imprudenţă. A plecat în martie, cînd zăpada e înşelătoare, singur pe Pietrosul Mare. L-a prins o lavină şi a dispărut. L-am căutat cu disperare zile şi nopţi în şir. L-am găsit de-abia în iunie...
Da, acum sînt capre negre în Munţii Rodnei. Trebuie să reţinem acest nume: Gheorghe Raţiu.
— Am văzut la dumneavoastră foarte multe fotografii — peisaje, oameni, case, detalii arhitectonice — de care va slujiţi în realizarea „operei" dumneavoastră, aşa cum v-aţi exprimat odată. Singur le-aţi făcut?
— Da. Este un meşteşug pe care l-am învăţat de tînăr şi pe care, după părerea mea, trebuie să şi-l însuşească toţi cei care vor, într-un fel sau altul să facă turism. Nu numai că-ţi imortalizezi impresiile, dar constituie oricînd un argument în orice demonstraţie. Pentru mine imaginile fotografice sînt documente, schiţe şi planuri de lucru în reconstruirea peisajului etnografic al Maramureşului. Acum, cu un asemenea teanc de fotografii, am reuşit să conving diverse foruri de resort pentru reconstituirea celei mai vechi case din Maramureş şi cred că din ţară.
— Ce vă face să credeţi acest lucru ?
— Clădirea în sine, aşa cum s-a păstrat ea de-a lungul vremii în comuna Berbeşti. În plus, are o grindă, de aceeaşi vîrstă cu restul lemnăriei şi din aceeaşi esenţă cu acelasi fel de cioplitură, pe care scrie „EDIFICAVIT FILIUS VOLFIENSIS — 1704". O veţi vedea în muzeul în aer liber.
— Deci toate planurile dumneavoastră de viitor converg într-un singur punct, muzeul. Sau ne înşelăm ?
— Nu va înşelaţi. Acesta este crezul meu şi, aşa cum v-am mai spus, nu voi avea linişte pînă nu-l văd realizat cum l-am gîndit, aşa cum trebuie să fie un asemenea lăcaş de cultură.
Vreau să-mi fac datoria !"
