Prima atestare a Sighetului
Cea mai controversata parte a istoriei Sighetului este chiar prima atestare a acestuia.
Conform lui Alexandru Filipascu, aceasta ar fi avut loc la 1346 (el revenind apoi si propunand 1329). Ioan Mihalyi de Apsa a considerat toata viata ca orasul a fost atestat prima data la 1329 (conform unui act din acel an, in care sunt amintite orasele regale Campulung, Hust, Teceu si Visc, dar nicidecum Sighetul!).
Szilagyi Istvan, mare iubitor de ani indepartati (nu degeaba el a inventat anul 1050, ca propunere pentru infiintarea bisericii reformate sighetene), a scos data de atestare a orasului ca fiind 1326 (data pe care n-a avut totusi curajul s-o introduca in scrierile sale, ci doar in enciclopedia Pallas, si acolo nu ca venind direct de la sine (Pallas Nagy Lexicon, vol XII, p. 301, Budapesta 1896). El se baza pe un presupus act, care ar fi fost vazut de el si de catre dr. Csanky Deszo, si care ar fi disparut de la arhiva Teceu inca in 1896. Chiar presupunand ca acest act ar fi fost real, asta nu inseamna ca a fost si original. Intreaga istoriografie maghiara este plina de acte false, care apar inclusiv in Maramures (presupusa diploma teutonica invocata de Filipascu, atribuita anului 1215, si dovedita ca falsa).
Apoi, la 1334 apar primele menţiuni clare şi indubitabile ale oraşului: un „Benedictus Plebanus de Dygnet”, prezent pe listele decimelor papale, cu un impozit de 24 groşi, într-un document dublat de încă unul din acelaşi an, unde oraşul apare sub numele Zyget („Monumenta Vaticana Hungariae”, series I, tomus I, Budapest, 1980, paginile 330 şi 355).
In 1335 are loc o nouă atestare a oraşului, în aceleaşi decime papale, sub numele Ziget, care are de achitat 48 de groşi, deci dublu faţă de anul precedent („Monumenta”, pag. 371).
La 11 iulie 1346 este menţionat din nou acelaşi Benedict „rector ecclesiae Sancti Emerici de Zygeth”. şi „vicarius in Maramorisio”. Sighetul era deja, la acea dată, vicariat catolic, subordonat episcopiei de Eger, în urma obligării lui Benedict de a jura credinţă şi supunere episcopului, sub ameninţarea încarcerării şi a confiscării averii. Garant al supunerii acestuia, este preotul Georgius din Visk, care jură că îl va supraveghea pe vicar. În anii următori, vicariatul se mută la Hust.
In 1349 Ioan, fiul lui Iuga, voievodul românilor din Maramureş se adresează din Sighet (Zigeth) regelui Ludovic. Oraşul era deja reşedinţă a comitatului şi loc de adunare al cnezilor.
In fine, la 19 februarie 1352, privilegiile orăşeneşti acordate în 1329 de către Carol Robert celor patru aşezări de „oaspeţi regali” din Maramureş (Visc, Hust, Teceu, Câmplung) se extind şi asupra Sighetului, prin diploma dată de Ludovic I, regele Ungariei.
Revenind la presupusa prima atestare (preluata recent de Mihai Dancus, dar nu si de istorii romani sau maghiari, si nici de cele doua Academii de Stiinte), continuam nitel contraargumentarea acesteia: daca ar fi existat un act din 1326, acesta ar fi putut fi pastrat in afara copiei de la Teceu (actele cancelariei maghiare erau emise in trei exemplare) si la arhivele de la Lelesz sau Eger, si la Budapesta. Or, nicaieri, acest act nu apare, nici macar ca trimitere indirecta. Apoi, istoricii care au studiat trecutul Maramuresului, si care au scris carti pe aceasta tema inca din secolul XVIII, ar fi putut foarte usor da de "actul de la Teceu", si sa-l mentioneze ca atare. Dar ei n-au facut-o. In fine, Ioan Mihalyi de Apsa, care a fost preocupat de istorie inca de prin 1865, ar fi dat de aceasta diploma (care se afla in arhivele oficiale, si nu in maini private) si ar fi publicat-o.
Trei argumente grele.
Vizavi de mobilul anuntarii anului 1326 ca prima atestare a Sighetului, acesta e clar: Szilagyi se simtea jignit in sentimentele sale de patriot local, ca orasele precum Campulungul (1329) sau Viscul (1272) erau mult mai vechi ca Sighetul. Asta ca sa nu mai vorbim de Baia Mare (1329), Satu Mare (anul 900!) sau Bistrita (1264) , toate amintite mult mai devreme.
Alte atestari istorice nefondate, fara nici un fel de baza reala, sunt cele privitoare la Cuhea (anul 996), Costiui (anul 600!), Berbesti (1200), Valeni (1206), Bocicoi (1170) sau Giulesti (inainte de 1200). Din fericire, azi acestea nu mai sunt considerate reale aproape de nimeni.
Un caz mai aparte este Bucurestiul, a carui prima atestare oficiala este doar la 1459, desi exista doua acte de secol XIV (1368 respectiv 1397) care mentioneaza "Cetatea Dambovitei" in acea regiune. Cu toate ca marii istorici Nicolae Iorga si Constantin C. Giurescu au considerat ca prima atestare a Capitalei este cea de la 1368, istoricii de azi nu sunt de acord, deoarece Cetatea Dambovitei ar fi putut fi altundeva.
Si in acest timp sighetenii continua sa creada intr-un act care nu exista!
Autor: Teofil IVANCIUC
Datări greşite la Ieud
Cine a fost mai întâi, oul sau găina, adică Ieudul sau biserica din Deal?
Ieudul deţine supremaţia în domeniul datărilor istorice false, imprecise sau greşite. Întrebări:
1.Ce a fost mai la început, satul Ieud (atestat la 1365), sau Biserica Balcului (Ieud-Deal) amintită cică la 1364? Este şcoala din Ieud atestată în 1364? 2. Mănăstirea de aici e de secol XI? 3. Codicele de la Ieud a fost scris cumva la 1391?
Nimic din cele de mai sus nu este adevărat, deşi aceste “datări” sunt vehiculate peste tot. Să vedem însă ce spune istoria şi de unde au plecat mistificările.
1. Satul, biserica şi şcoala
Primul act care aminteşte satul Ieud este cel emis la 2 februarie 1365, prin care regele Ludovic cel Mare îi dăruieşte voievodului Balc un număr de nouă sate de pe Iza superioară şi Vişeu, printre care şi villa Jood (satul Ieud). Atât. În acest act nu se menţionează nici o biserică, preot, mănăstire, şcoală sau altceva în afara numelui satului. Pentru cei suspicioşi, informăm că următoarele acte în care este menţionat Ieudul sunt emise în 1373 respectiv 1384, din nou fără a se menţiona vreo biserică, şcoală etc.
Abia în anul 1451 la Ieud este menţionat un diac Iuga, în timp ce primul preot apare în documentele păstrate la anul 1579.
În ce priveşte şcoala din Ieud, aceasta apare menţionată prima dată abia în anul 1788!
Şi atunci, de unde provine mistificarea? De la Tit Bud şi Alexandru Filipaşcu.
Tit Bud, în lucrarea „Date istorice despre protopopiatele, parochiile şi mănăstirile române din Maramureş din timpurile vechi până în anul 1911” (Gherla, 1911, pag. 47) menţionează anul 1364 ca an al înfiinţării bisericii. După el s-a luat Alexandru Filipaşcu, care a „inventat” în plus şi anul înfiinţării şcolii de aici.
În prima sa carte, “Istoria Maramureşului” (apărută la Bucureşti în 1940), Filipaşcu scrie că biserica Ieud-Deal a fost atestată în anul 1360 ! (asta la pagina 24), pentru ca mai la vale, la pagina 39, să scrie că biserica Ieudului datează din anul 1411!
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, acelaşi Filipaşcu (la pagina 18 din cartea “Le Maramureş”, apărută la Sibiu în 1944) spune că biserica Ieud-Deal a fost construită în 1364, tot atunci înfiinţându-se acolo şi o şcoală! Pentru a fi mai credibil, autorul face o trimitere fantezistă la “Diplomele” lui Ioan Mihalyi de Apşa pagina 93, deşi acolo nu este vorba nici despre Ieud, nici despre vreo biserică!
Ceea ce frapează este inconsecvenţa lui Filipaşcu, care menţionând de trei ori biserica Ieud-Deal, i-a atribuit de fiecare dată un alt an de înfiinţare.
Informaţia a fost preluată apoi de Istoria Academiei RPR (volumul II, Bucureşti, 1961), care la pagina 688 scrie despre şcoala din Ieud, întemeiată la 1364, dar la pagina 738 proclamă că datările timpurii propuse pentru bisericile din Bănişor şi Ieud sunt inacceptabile!
Ce să mai înţelegi de aici?!
Ulterior, o pleiadă de autori profesionişti sau amatori, au preluat anul 1364 ca fiind cel al edificării bisericii Ieud-Deal şi al şcolii de aici. Dintre aceştia, îi menţionăm doar pe academicianul Ştefan Pascu, pe Ioan M. Bota, Terezia B. Tătaru, Mihai Dăncuş sau Nuţu Roşca, ultimii patru, foarte prolifici, continuând să difuzeze peste tot aceste informaţii total nefondate. Pentru a ilustra ignoranţa unora, exemplificăm cu un citat din Nuţu Roşca („Onomastică din Valea Izei”, Cluj Napoca, 2004, pagina 89): „Dar oricum, diferenţa de timp dintre cele două date, 1364 şi 2 februarie 1365 (n.n., referitor la atestarea bisericii din Ieud-Deal) poate fi considerată fără însemnătate”! Probabil că domnului Roşca îi este indiferent faptul dacă trăieşte în 2008 sau în 2007. Sau, de ce nu, în 2009? Săraca Clio!
Pe de altă parte, istorici prudenţi, solizi şi deţinători ai unui serios discernământ critic (Radu Popa, Alexandru Baboş, Marius Diaconescu etc.), nici nu vor să audă de asemenea „aberaţii”.
Biserica de lemn din Dealul Ieudului a fost supusă cercetărilor dendrocronologice, în anii 1996-1997, de către Alexandru Baboş de la Universitatea Lund-Suedia, şi Olafur Eggertsson de la Institutul Islandez pentru Cercetări Forestiere, stabilindu-se data exactă a tăierii lemnului din care aceasta a fost construită. Ei bine, data construcţiei se încadrează în intervalul 1610-1621, ceea ce înseamnă că, în Maramureşul istoric, Ieud-Deal este abia a şasea ca vechime (topul vechimii reale a acestora va fi publicat într-un alt articol).
Conform aceloraşi datări, biserica a fost reparată cu lemn secţionat în anul 1760. Aceasta o spune ştiinţa, şi încă una imbatabilă.
Dendrocronologia, cea care a dus la datarea precisă a bisericii Ieud-Deal (şi a multor altora), mult mai precisă decât datările cu C14 sau Cesiu radioactiv, este ştiinţa care se ocupă cu studiul inelelor anuale de creştere ale masei lemnoase. Se poate astfel afla în ce perioadă a trăit un arbore, şi când exact anume a fost tăiat acesta, comparând o secţiune microscopică transversală cu secţiunea de referinţă pentru o anumită zonă. Pentru Europa de Est, avem secţiuni de referinţă care pornesc de pe la anul 1200, astfel că orice construcţie sau obiect din lemn masiv, poate fi datat cu precizie de maxim un an.
Cât despre scuzele unora (de fapt biserica Ieud a fost reconstruită pe locul uneia mai vechi etc.), afirmăm doar că unu: explicaţiile amatoristice nu ţin loc de istorie. Doi: orice datare trebuie probată ştiinţific. Trei: reconstrucţia timpurie a bisericii Ieud-Deal poate fi, până la proba contrarie, valabilă pentru oricare altă biserică din lumea asta.
Concluzionând, biserica Ieud-Deal a fost construită în anii 1610-1621 şi nu în 1364 (1360 sau 1411, după Filipaşcu), în timp ce şcoala din sat, atribuită tot anului 1364, apare prima dată în documentele anului 1788.
-În ce priveşte formula „cea mai veche biserică de lemn din ţară”, atât de des folosită de unii pseudoistorici contemporani nouă, îi informăm pe această cale că cea mai veche biserică de pe teritoriul românesc, atât din punct de vedere al tradiţiei cât şi al vechimii dovedite, este biserica de lemn din Volovăţ-Putna (jud. Suceava). Aceasta, supranumită „biserica lui Dragoş Vodă” (fiind o presupusă ctitorie a sa) se spune că a fost construită în anul 1353.
În anii 2002-2003, Alexandru Baboş şi Hans Linderson de la Universitatea Lund-Suedia, au prelevat şi datat precis 16 probe de lemn de la biserică. Conform datelor obţinute dendrocronologic, biserica Volovăţ a fost construită cu lemn tăiat în anii 1345-1346!
Aşa că, până la noi descoperiri în acest sens, supremaţia merge în Bucovina.
-Referitor la expresia „cea mai veche biserică de lemn din Europa” (sau chiar din lume!), care este des vehiculată atunci când se vorbeşte despre Ieud-Deal, trebuie să se ştie: în Anglia (Greensted) există o biserică de lemn datată între anii 1063-1108 (reconstruită pe locul unei alte biserici de lemn ridicată la sfârşitul anilor 600 (!), iar în Norvegia, biserica Urnes a fost ridicată după anul 1130, multe altele din această ţară fiind ridicate înainte de 1400 (la fel ca în Suedia, unde cea mai veche-Granhult, a fost construită în 1220).
2. Vechimea mănăstirii
Tot Tit Bud, în lucrarea amintită mai sus, scria la 1911 că „mănăstirea Ieudului este mai veche cu 200 de ani decât biserica”, deci de pe la 1164 (!). După el, alţi scribi plini de fantezie au plusat suplimentar, datând chipurile mănăstirea în secolul XI, fără nici cea mai mică bază ştiinţifică.
Pentru a lămuri această problemă, reputatul arheolog Radu Popa a întreprins în 1965 cercetări la mănăstirea Ieudului (situată în locul Crucişoare, nu departe de biserica Ieud-Deal, care este inaccesibilă săpătorilor, datorită cimitirului activ de aici).
Ei bine, săpăturile arheologice au relevat doar existenţa unui modest lăcaş mănăstiresc de
secol XVIII, care a şi fost distrus în anul 1787, suprapus peste vestigii din epoca bronzului.
3. Şi o vorbă despre Codice
Codicele, Codexul, Manuscrisul sau Zbornicul de la Ieud, este o altă piesă cu care se mândresc ieudenii în particular, şi maramureşenii în general. Această scriere (24 de file de manuscris românesc, introduse într-un volum miscelaneu ce conţine 211 pagini) a fost atribuit (de un singur cercetător) anilor 1391-1392. Ulterior, unii „exegeţi” locali (precum Grigore Man (în „Biserici de lemn din Maramureş”, Baia Mare, 2005) au declarat că este vorba despre „cea mai veche pravilă scrisă în limba română”, fără a şti nici măcar ce conţine textul. Conform DEX, pravila înseamnă „lege, dispoziţie, regulament sau hotărâre (cu caracter civil sau bisericesc)”. Or, acele pagini de manuscris românesc din Codice conţin de fapt „Legenda Duminecii”, „Tâlcul Evangheliei din Dumineca Paştelui” şi „Învăţătura despre Sfânta Cuminecătură”. Pravila despre care vorbesc aceştia sunt de fapt două: o pravilă slavonă în manuscris, şi o alta românească (tipărită de Coresi), prezente într-adevăr în Codice, dar nu ca manuscrise româneşti!
Codicele de la Ieud a fost descoperit în podul bisericii Ieud-Deal în anul 1921, ajungând ulterior în Biblioteca Academiei. Ce spun exegeţii despre vechimea acestuia?
I. Bianu l-a datat în anii 1560-1580, informaţie preluată şi de „Istoria Literaturii Române” editată de către Academia Română. A. Rosetti şi P.P. Panaitescu, prudenţi şi precişi, l-au atribuit, corect, secolului XVII. Apoi, Mirela Teodorescu şi Ioan Gheţie au scos prima şi până acum singura carte dedicată acestui Codice, intitulată „Manuscrisul de la Ieud” (Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1977). Ei au datat hârtia pe care a fost copiat manuscrisul, ca fiind produsă în anii 1621-1626, la moara poloneză de la Mniszek. Alţii, precum Aurel Socolan, au extins datarea hârtiei în intervalul maxim 1610-1640.
Pe de altă parte, D. Şerbu, într-o comunicare ţinută în 1974 la Academie, a afirmat că manuscrisul ieudean a fost copiat în anii 1391-1392!
Această afirmaţie hazardată, se baza pe anii 6000 respectiv 6900 de la Hristos, scrişi pe fila 170 din Codice. Dacă anul 6900 ar corespunde intervalului 1391-1392, anul 6000 are ca şi corespondent anul 491 d.Cr! Pentru a nu cădea în derizoriu, Şerbu a omis această dată, preferând să o adopte pe cea de-a doua, care părea ceva mai credibilă.
În afara lui Şerbu, doar câţiva cercetători clujeni şi locali (Ioan M. Bota, Mihai Dăncuş etc.) au îndrăznit să preia această datare care nu corespunde nici din punct de vedere al hârtiei, al grafiei, al lexicului sau formei, cu vechimea reală a manuscrisului. Nu întâmplător, fără nici cea mai mică urmă de teoria conspiraţiei, se consideră că prima scriere românească datată precis este scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (anul 1521) şi nu vreo scriere maramureşeană.
Asta pentru că Manuscrisul de la Ieud a fost scris în prima jumătate a secolului XVII, cel mai probabil între anii 1610-1640.
Notă: Informaţiile privind datările dendrocronologice provin din lucrarea „Tracing a sacred building tradition. Wooden churches, carpenters and founders in Maramureş until the turn of the 18th century”, apărută la Editura Universităţii Lund, Suedia, în 2004 şi scrisă de Alexandru Baboş, căruia ţinem să îi mulţumim.
Autor: Teofil IVANCIUC
Republica Autonomă Valea Porcului
Nu cerem de la nimeni, nimic şi nici nu voim a da nimănui nimic! - extras din actul de constituire a "Republicii Valea Porcului", redactat de preotul Iuliu Ardelean
Valea Porcului (azi Valea Stejarului) este unul dintre cele mai pitoreşti sate ale Maramureşului. Situat într-o fundătură la 5 kilometri de Vadu Izei (12 kilometri de Sighet), cu casele suite pe "podereie" (mici platouri artificiale) săpate în coastele dealurilor, cu oameni dârji şi independenţi, satul cu pricina este greu accesibil. Drumul până în Valea Stejarului nu este asfaltat, iar gropile se succed lanţ.
În anii 1930-1940, sătenii aveau o vorbă privitoare la starea căii de acces: "d-apoi că drumu-i rău că aşe o rămas obiceiu din bătrani. Anume l-o lăsat de haram, ca să nu ne poată vizita pe uşor domnii. Şi noi păstram acest obicei, că nu-i rău." Înainte de cel de-al doilea război mondial, Valea Porcului deţinea recordul Maramureşului la numărul de analfabeţi: 86,5 %!
Ion Munteanu (născut în 1898) se confesa în urma cu 20 de ani: "Pă aici, căsâle erau acoperite cu paie, cu păreţi de lemn belit un ptic de coajă. În tinereţa me o fo 60-70 de fumuri (amu-s păste 200). Să ara cu plugu de lemn, numa scula era de ser. I să zâce Valea Porcului păntru că erau turme de porci care mâncau jir de fag şi ghindă de stejar. Erau păduri surde pă aici, cu goruni cât cinci oamini de groşi, de nime nu te-auze când intrai în iele."
Dar localnicii nu erau chiar atât de rupţi de lume, măcar prin prisma faptului că „stejărenii” au aflat de la învăţătorul Teodor Mihnea, unul dintre pionierii civilizaţiei scrisului pe acele meleaguri (cel care a alfabetizat parte din copiii satului, din 1864 şi până în 1908), că forma de conducere cea mai bună nu este regatul, ci republica!
Asa că, în zilele tulburi ale Unirii din 1918, străbunii actualilor săteni şi-au declarat satul... Republică independentă! Din puţinele izvoare existente, rezultă că acţiunea s-a petrecut pe la sfârşitul anului 1918 (noiembrie să fi fost?) şi a durat până prin ianuarie 1919.
Ocupaţia ucraineană
Pentru a înţelege contextul deciziei sătenilor, precizăm că în primul război mondial Maramureşul a fost ocupat de armata ţaristă, apoi de cea germană şi din nou de cea austro-ungară. În urma armistiţiului din 2 noiembrie 1918, armata austro-ungară s-a desfiinţat şi timp de două luni, peste Maramureş n-a mai domnit nimeni (a fost un soi de "interregnum").
În acele împrejurări, pe 22 noiembrie s-a constituit la Sighet Sfatul Naţional Român, iar în 1 Decembrie 1918, reprezentanţii delegaţi ai Sfatului au votat, la Alba Iulia, Unirea cu România.
În preajma Crăciunului, ce se ţinea pe rit vechi, la 6 ianuarie 1919, Maramureşul a fost ocupat de miliţii paramilitare ucrainene conduse de locotenent-colonelul Vorobeţ, care au încercat să anexeze regiunea românească la Republica Comunistă Ucraineană.
Dar, pe 16 ianuarie, a intrat în Maramureş Regimentul 16 Infanterie Roman care, o zi mai târziu, a zdrobit trupele ucrainene în lupta de la Cămara- Sighet.
Luptele (cu ucrainenii dar şi cu maghiarii care voiau o republică comunistă cu capitala la Budapesta, care să includă şi Maramureşul) au durat, cu întreruperi, până în luna mai 1919 (atacuri ucrainene s-au mai înregistrat pe 23-25 februarie şi 30 martie, iar atacuri maghiare sunt consemnate pe 12 aprilie, 18 aprilie, 1-2 mai etc.), provocând morţi şi răniţi din ambele tabere.
La nimeni, nimic!
În acele grele vremuri, ce s-au gândit cei din Valea Stejarului? Degeaba ţineau drumul impracticabil, că armata oricum ajungea până la ei. Din satul lor, aflat în găoacea dealurilor împădurite, au aflat că sighetenii s-au unit cu România, şi că ucrainenii au ocupat inclusiv satul vecin (Vadu Izei), aducând cu ei republica...
Şi atunci s-au pus bătrânii satului barbă în barbă, cu "învăţătoriul" în frunte, şi au gândit actul de independenţă.
Actul de constituire al "Republicii Valea Porcului" proclama independenţa totală sub forma următoare: "Nu cerem de la nimeni, nimic şi nici nu voim a da nimănui nimic!". S-a scris opisul şi s-a semnat protocolul, care a fost încredinţat spre păstrare preotului paroh Iuliu Ardelean (apud Mihai Marina).
Aflându-se până la Sighet cu ce anume se îndeletnicesc „stejărenii”, înspre "secesioniştii" din Vale a fost trimis repejor un pluton al armatei române, militarii restabilind rapid şi fără probleme ordinea.
Acel protocol memorabil, literă unică în istoria Maramureşului şi a ţării, a dispărut ulterior, cercetările noastre neconducând până acum la nici un rezultat.
Din informaţiile pe care am reuşit să le adunăm, acţiunea „stejărenilor” n-ar fi fost chiar singulară. Tot în anul 1919, maghiarii din Vişeu de Sus s-au declarat parte a Republicii Ungare a Sfaturilor (condusă de Bela Kun), stat bolşevico-comunist.
Dar şi acolo a fost îndreptată armata Maiestăţii Sale Ferdinand I, aducându-i grabnic, fără utilizarea violenţei, pe "rătăciţi" la calea Regatului României Mari.
Deasemenea, la mijlocul anului 1946, la un an după încheierea crizei maramureşene (când regiunea a fost alipită abuziv, între ianuarie-aprilie 1945, Ucrainei Sovietice, în timpul ocupaţiei Armatei Roşii, datorită manevrelor prefectului de atunci, Ivan Odoviciuc), comunele Poienile de sub Munte, Repedea şi Rona de Sus, se considerau încă parte a teritoriului sovieto-ucrainean, provocând numeroase necazuri administraţiei româneşti.
Din nefericire, nici un cercetător nu s-a aplecat asupra episoadelor Valea Stejarului şi Vişeu de Sus. Autorii monografiilor celor două localităţi (Ioan Hotea-„Valea Stejarului”-două volume, respectiv colectiv de autori condus de Ioan Sabău-„Întrerâuri-ghid turistic şi monografic despre Vişeu de Sus”) nu pomenesc o vorbă despre aceste episoade. În schimb, evenimentele din 1945-1946, sunt bine documentate şi prezentate într-o carte dedicată acelor ani, scrisă de dr. Ilie Ghergheş: „Maramureşul între Diktatul de la Viena şi Conferinţa de Pace de la Paris (30 august 1940-10 februarie 1947)”.
Autor: Teofil IVANCIUC
Cetatea Hust
Fără îndoială, când ne referim la Maramureşul medieval, trebuie să observăm că „perla Coroanei” a fost cetatea Hustului, situată la 50 km de Sighet în aval pe Tisa (azi în Ucraina), castel, temniţă şi bastion de apărare, renumită până departe în marile capitale europene.
Începuturile cetăţii se pierd în negura vremurilor. Legenda spune că însuşi regele hunilor, Atilla, ar fi fost îngropat undeva pe acolo, într-un sicriu de aur. Se spune că cetatea ar fi fost construită în anii 1090-1091 de către regele maghiar Ladislau, mai întâi din lemn iar ulterior de piatră. Aceasta ar fi fost distrusă de tătari la 1242, şi reconstruită în 1271. Unii istorici consideră că Hustul ar fi aparţinut Principatului Galicia-Volhynia din 1281 până în 1321, când a fost preluată iar de maghiari.
În privinţa numelui, am găsit o teorie interesantă într-o carte rară: „Ungrisches Magazin ober Bentrage” apărută la Pressburg în 1783, care descrie amănunţit Maramureşul pe 46 de pagini, (şi care nu ştim să fi fost ultilizată până acum de istoricii noştri).
Astfel, numele cetăţii (Huszt în maghiară, Hvszt în latină), ar fi un acronim compus din iniţialele celorlalte oraşe maramureşene ale Coroanei (Câmpulung-Hoszumező, Visc-Visk, Sighet-Szigeth şi Teceu-Técső), ca în figura de mai jos.
File de istorie
Documentele păstrate amintesc pentru prima dată oraşul Hust în anul 1329, iar cetatea, abia la 1351. Istoricii prudenţi atribuie construcţia inexpugnabilei cetăţi regelui Ludovic I cel Mare, care a ridicat-o prin 1349-1350, în scopul apărării frontului nord-estic al Ungariei, şi pentru a adăposti în caz de război, nobilii din comitatele Maramureş, Bereg şi Ung.
În timpul războiului ţărănesc condus de Gheorghe Doja (1514) magnaţii din regiune se refugiază în cetatea pe care răsculaţii n-o atacă.
La 1530, regele ungar Ioan Zápolya arendează domeniul Hust lui Tomas Nádassy. Acesta îl pune castelan pe Crisfofor Kávassy care-l reţine în cetate pe gravorul Nicolae (ce execută acolo opere de artă-printre care pictarea capelei, şi poate confecţionează bani falşi-cum va fi dovedit mai târziu, în timpul şederii sale în cetatea Muncaci).
În septembrie 1555, regina Ungariei, Isabela dă ordin să se asedieze cetatea fidelă habsburgilor. Garnizoana rezistă un an şi jumătate, până la 20 ianuarie 1557, când se predă datorită foametei. La acel moment, Hustul se mai baza doar pe 12 apărători buni de luptă.
La 1593, principele Sigismund Báthory poposeşte aici, iar în 1594, o armată din 40.000 de tătari atacă cetatea condusă de Gáspar Kornis care rezistă. Apoi, acesta dă daruri bogate hanului, pentru a scăpa de asediu. În 1599, an trupele imperiale conduse de Gyorgyi Basta cuceresc cetatea.
În 1605, fostul căpitan al lui Mihai Viteazu - Aga Leka, restituie cetatea habsburgilor, fără a primi însă recompensa sperată. În acelaşi an, răsculaţii conduşi de viitorii principi Ştefan Bocskay şi Gabriel Bethlen, ocupă şi jefuiesc Hustul.
În 1607, ex-principele Ştefan Bocskai lasă prin testament domeniul cetăţii lui Valentin Drugeth de Homonna, însă Stările Transilvaniei solicită retrocedarea Hustului către principat. În 1608, principele Gabriel Báthory răscumpără de la Valentin de Homonna Hustul şi Cămara de sare a Maramureşului, pentru 30.000 de florini. În 1611, cancelarul János Imreffy propune răscumpărarea cetăţii. Acum castelan era Iosif Bornemisza, familiar al moştenitorului lui Valentin, Ştefan de Homonna, credincios habsburgilor.
În anul 1612, un număr de 71 de orăşeni din Teceu, Sighet, Hust, Visc şi Câmpulung, sunt înnobilaţi de principele Gabriel Báthory, fiind însă obligaţi să apere Hustul în caz de război.
La 1615, armata imperială habsburgică ocupă cetatea pe care o cedează apoi principelui transilvan, Gabriel Bethlen. În 1636, principele Gheorghe Rákóczi I îl atacă la Hust pe comitele maramureşean Ştefan Bethlen dar acesta rezistă. În 1657, principele Gheorghe Rákóczi II îşi adăposteşte aici familia, în acelaşi an cetatea fiind atacată de poloni.
În 1659, cetatea este din nou atacată de tătari, apoi, în 1661-1662, de către turcii lui Ali Paşa care sunt respinşi sub ziduri. În suita lui Ali se afla şi cunoscutul cronicar Evlia Celebi care descrie Hustul astfel: „castelul este situat pe vârful muntelui Hossana, are ziduri groase şi puternice, iar turnurile sale ating cerul”.
În 1701, ex-principele Mihail Apaffi II vinde împăratului habsburg Leopold I, pentru suma de 175.000 de florini, cetatea Hust, domeniul Bocicoi şi minele de sare maramureşene.
În lunile martie-aprilie 1706, Dieta Transilvaniei se ţine la Hust. Pe 13 iunie 1707, un număr de 341 nobili semnează în cetate actul de independenţă al Ardealului şi Partiumului, şi detronarea habsburgilor.
La 1 septembrie 1717, o ceată de 10.000 de tătari, încearcă să se strecoare noaptea pe sub cetate pentru a intra în Maramureş. Aceştia sunt atacaţi de garnizoana Hust şi de cetele conduse de Moise Codrea şi Sigismund Stoica, câţiva tătari fiind ucişi şi unii robi eliberaţi
Pe 3 iulie 1768, un trăznet provoacă explozia pulberăriei, care distruge cetatea Hust.
În 1777, aceasta este definitiv părăsită şi demantelată (pietrele demolate slujind la construirea bisericii romano-catolice din oraşul de la poale), tunurile şi maşinile de luptă salvate fiind mutate în cetatea Kosice (Slovacia de azi). În 1788, o puternică furtună cu fulgere şi vânturi năpraznice a pus la pământ ceea ce a mai rămas din castel.
Şi aşa s-a sfârşit, după peste 400 de ani, povestea celui mai important castel-cetate maramureşean.
Românii şi Hustul
La 1392, voievozii Maramureşului Balc şi Drag, primesc în dar cetatea de la rege, pe care o păstrează până prin 1404. În acest an, se aminteşte deja domeniul cetăţii Hust, care deţinea sate precum Cuhea, Sălişte sau Vişeu, care în fapt erau însă patronate de cnezi români.
Pe vremea lui Iancu de Hunedoara, între anii 1445-1449 castelan de Hust este un apropiat al voievodului transilvan, Ioan Cândeş de Râu de Mori. Acesta construieşte capela de piatră din cetate. Dintre datoriile maramureşenilor faţă de Hust, se menţionează cea a nobilului Simion Mariş de Bocicoel, care dă prin 1455-1458 câte 25 de berbeci anual domeniului. Înainte de 1469, spătarul moldovean Filip Pop, în campania sa de pustiire a Maramureşului, atacă şi Hustul, incendiind probabil doar oraşul.
În septembrie 1586, fostul domn muntean Petru Cercel este întemniţat în cetate, de unde evadează un an mai târziu, pe 30 august 1587, coborând pe geam cu ajutorul unei funii confecţionate din haine şi aşternuturi.
În 1600, însuşi voievodul Mihai Viteazul cere împăratului habsburgic cetăţile Hust şi Chioar.
Între anii 1604-1607 averile renumitei mănăstiri Peri, sunt proprietatea domeniului Hust.
În anii 1658-1659, fostul domn moldovean Gheorghe Ştefan şi cronicarul Miron Costin, poposesc la Hust. În 1668, căpitanul cetăţii, Ştefan Frater cumpără cu 1.000 florini averile mănăstirii Peri.
La 17 august 1703, Hustul este cucerit de curuţii conduşi de nobilul maramureşean Emeric de Iloşva, care intră travestit în cetate, răzvrăteşte garnizoana împotriva castelanului Eithner pe care îl împuşcă, deschizând porţile pentru revoluţionari. Astfel, omul lui Rákóczi, nobilul maramureşean Gheorghe de Dolha, ajunge castelan. Legenda spune că nu mult înainte de acest eveniment, Pintea Viteazu a asediat cetatea, bombardând-o cu tunuri confecţionate din lemn de cireş ferecate cu cercuri de fier.
Pe 15 martie 1705, la Hust este întemniţat episcopul de Maramureş Iosif Stoica ( care este deţinut acolo câţiva ani).
Cum arăta fortăreaţa
Situat pe un pinten stâncos de origine vulcanică, înalt de 331 metri (Dealul Cetăţii), Hustul avea două incinte fortificate şi nouă turnuri şi bastioane, fiind întins pe o suprafaţă de circa 12.000 mp.
De la început, castelul a fost centrat în jurul a două curţi, exterioară şi interioară. Acesta avea poarta exterioară la sud-est şi o altă poartă, interioară, la nord-vest. Fiecare poartă era întărită cu două turnuri. În afara zidurilor exterioare, se aflat un şanţ sec, traversat de un singur pod suspendat, cel care ducea la poarta exterioară.
La est, fortificaţia era întărită de un turn triunghiular, iar la vest şi nord de bastioane. Turnul triunghiular de est era folosit ca loc de antrenament pentru artilerişti, acolo aflându-se cel mai puternic tun al Hustului.
Între anii 1530-1590, cetatea a suferit multiple întăriri şi adaosuri. Partea sudică a fortificaţiei, denumită Ferdinand, a fost încheiată la 1550. Aici s-a ridicat un turn cilindric cu trei etaje: primul era folosit ca şi depozit de pulbere, al doilea ca şi capelă, iar ultimul ca arsenal.
În curtea exterioară (de jos) erau situate toate clădirile administrative, magaziile, cazărmile, închisoarea, biserica cetăţii, cazematele şi cisternele pentru apă. În curtea interioară (superioară) se aflau apartamentele de locuit ale comandanţilor şi proprietarilor castelului şi o fântînă adâncă de 160 metri (!). Turnul Paznicului, pătrat, proteja partea nordică a fortificaţiei. Castelul a avut numeroase pasaje subterane, care acum sunt acoperite cu moloz şi pământ.
Azi, tot ce se mai poate vedea din cetatea Hust sunt rămăşiţele celor două porţi, ruinele turnului pulberăriei şi cele ale bastioanelor şi zidurilor ce înconjurau cândva castelul.
Autor: Teofil IVANCIUC
