Lumea creștină este plină de statui și icoane care lăcrimează. Astfel, numai în ultimii ani s-au raportat asemenea cazuri în Coreea de Sud, Filipine, Italia, Brazilia, SUA, India, Australia, Liban, Malta, Canada, Grecia, Ucraina, Rusia,Bulgaria etc. La noi în țară, icoane care lăcrimează au fost semnalate în foarte multe locuri, începând de la Nicula și până la Hadâmbu, Boian, Letca Nouă sau Gheorgheni, aceasta ca să menționăm doar câteva nume. Deși martorii susțin că este vorba fie de secreții lacrimale, fie de lacrimi de sânge, mir, miere sau chiar de sare (!), toate aceste fenomene sunt contrazise atât de către sceptici, cât și de oamenii de știință. Dar, aceeași invocată știință nu poate decât autentifica existența unui unicat pe plan mondial și anume poarta care "plânge" cu lacrimi de horincă, aflată în satul Sârbi, din Maramureș, România! Legendarul Gheorghe Lorinț Opriș, proprietarul porții și cel care a avut nemaipomenita idee, nu cred că are nevoie de vreo prezentare, de-a lungul timpului fiind căutat de o mulțime de televiziuni și ziare din întreaga lume. El a fost protagonist al unui documentar britanic (The Last Peasants: the good wife), realizat de Angus MacQueen. Maramureșeanul a fost proprietarul celui mai important complex de instalații hidraulice păstrat pe valea Cosăului (alcătuit dintr-o piuă, vâltoare, cazan de horincă și batoză), care au fost transferate și restaurate la Muzeul Satului "Astra" din Sibiu. Meșterul Lorinț a refăcut întregul complex, care funcționează zi de zi în beneficiul locuitorilor din împrejurimi, spre diferență de instalațiile conservate în Muzeele Satului din țară (precum cele din Sighet, Cluj sau București), care nu reprezintă decât niște simple exponate prăfuite. Grupul de mașini hidraulice este azi alcătuit dintr-o piuă (ce servește la confecționatul pănurii), vâltoare, o batoză interbelică pentru treierat cerealele, o moară pe apă și o horincie cu două alambicuri pentru distilat horinca (acest termen de origine ucraineană, utilizat de către locuitorii din sudul Țării Maramureșului este sinonim cu pălinca - cuvânt maghiar, denumită astfel de către românii de pe văile din nordul regiunii, ambele semnificând un alcool dublu distilat, de peste 50°). Veșnic bucuros de oaspeți, uncheșul Lorinț își câștigă existența vânzând turiștilor sticle umplute cu licoare magică de prune, mere sau pere, în care a introdus scărițe de lemn asamblate cu migală cu ajutorul unor sârme lungi. De dragul bunei dispoziții și cu o ospitalitate debordantă, acesta îi bucură pe vizitatori cu strigături interpretate cu talent în ritmul dobei care se odihnește totdeauna în apropierea sa. Și tot de dragul divertismentului, dar și pentru că nu poate sta locului o clipă, meșterul Lorinț a trecut anul acesta la restaurarea horinciei (care a fost dublată pe verticală cu o terasă de lemn, loc ideal pentru o degustare specifică) și a fostelor acareturi gospodărești (care se vor transforma în sală de mese). Vechiul gard metalic a fost demolat și înlocuit cu un palant de lemn în stil maramureșean (deci, se poate reveni la arhitectura tradițională, fără simpozioane, cărți, arhitecți și politicieni!), împrejmuirea fiind înnobilată de o veche poartă recuperată de undeva din sat și restaurată. Aici se află "minunea", robinetul din lemn montat pe un stâlp de susținere, din care curge horinca...Nu voi dezvălui aici soluția tehnică (una ingenioasă și simplă totodată), ci mă rezum să anunț doar că meșterul nu se va opri aici, acesta având și alte planuri cu care intenționează să ne uimească. Ideea uncheșului Lorinț se subscrie aceleiași categorii ca bota fermecată a lui Pătru Godja Pupăză din Valea Stejarului, din care ultimul închină bucuros palincă cu toți cei care-i trec pragul (pentru că bota secretă este găurită și umplută ochi cu dublu distilat de prună)! Pentru mine, pe Lorinț și Pupăză, respectiv pe Stan Ion Pătraș nu îi despart multe trepte de genialitate. Dacă Stan a devenit renumit luând moartea în râs în epitafurile sale de la Săpânța, ceilalți doi au patentat băutul din botă și băutul din poartă. Adică au creat un fel de variantă laică, bahică, a raiului pe pământ, dar și o punte între realitatea cotidiană și spațiul legendelor maramureșene, care amintesc de vrăjitoarele care știau cândva să mulgă lapte din meliță ori din tăietorul de crăpat lemne... Lapte din lemn, pălincă din lemn. O reinterpretare viguroasă a formulei Maramureș - țara lemnului... Nu uitați, de treceți prin Sârbi, opriți-vă și la numărul 181, să gustați o horincă izvorâtă din poarta de lemn. Și să țineți cont de faptul că absolut toate lucrurile existente acolo sunt făcute cu bani munciți cu mare greu de către Lorinț și familia sa, pentru că nici un muzeu, Direcție de cultură, Centru de conservare a tradițiilor populare, Primărie, Prefectură sau Consiliu Județean, nu a dat vreun leu pentru salvarea, conservarea, restaurarea și menținerea acelor instalații în funcțiune. Deși face mai mult pentru conservarea Maramureșului tradițional decât multe instituții finanțate din bani publici, nici nu muzeu nu s-a gândit să-l angajeze cu jumătate de normă, așa cum ar fi fost firesc într-o țară civilizată...Iar uncheșul Lorinț are acum 72 de ani și nici un fel de pensie... În încheiere, iată un citat din filosoful Constantin Noica: "Când vizitezi Maramureșul înțelegi de ce grecii vechi spuneau la materie, în general, lemn... Și cultura și civilizația pleacă de la lemn". @Teofil Ivanciuc, octombrie 2014
0 Comments
Leave a Reply. |
Archives
March 2024
|