Totoina este singura pasăre mitică al cărui nume îl ştim şi care apare în mitologia maramureşeană sub forma unei păsări mari, din pădurile neumblate ale satului Cuhea (azi, Bogdan Vodă).
Iată care este, pe scurt, legenda acesteia (apud Titus Bilțiu-Dăncuș): ”Într-o zi tare demult, nişte cuheni au găsit în fundul pădurii satului un ou mare cât un car cu boi (realizaţi dimensiunile păsării!, n.aut.) şi s-au gândit să-l mănânce. Au făcut un foc sub ou, dar para n-a avut nici un efect, oul a rămas ca de piatră... Oamenii s-au dus după ajutoare, şi în zilele următoare, tot satul, rând pe rând, au tot tăiat lemne pe care le-au ars cu oul împreună, în speranţa că vor mânca un ou prăjit cum nu s-a mai văzut, până ce au defrişat toate pădurile Cuhei. Ba unii au mai şi încercat să muşte din ou, de au rămas fără dinţi... Într-un târziu, Mutu lui Vlad din Dragomireşti, chemat să aducă un car de lemne (deja pădurile Cuhei fuseseră decimate în totalitate, ajungându-se să se apeleze la vecini, n.aut.) le-a destupat ochii: „Voi nu vedeţi că oul e o piatră?! E ou de totoină!” Şi atunci, Dragoş Vodă, conducătorul Cuhei, de ruşine, s-o dus în Moldova şi aşe s-o întemeiat ţara Moldovei. Iară satul o rămas fără păduri până în ziua de azi, iar cuhenii s-o ales cu porecla de totoinari” (fiecare așezare maramureșeană are porecla sa, cel mai adesea crud satiric-ironică, comunitățile sătești adorând să încerce să-și ia peste picior, astfel, nevinovații vecini, n.aut.). Recent, a fost lansată ipoteza conform căreia totoina - reprezentând un alt ornament zoomorf mitic maramureșean, nesemnalat anterior - , apare incizată pe portalul Casei Buftea de Cuhea (datată 1799), strămutată azi la Muzeul Satului din Sighet. Orătania este reprezentată sub forma unei păsări gigantice, de mărimea unui cavaler cu tot cu cal, care pare să lupte cu un şarpe prelung; apoi, în urma unui al doilea călăreţ, apare o altă pasăre, mai mică, care pare să mănânce un alt şarpe; iar o a treia pasăre (probabil și ouăle acesteia – de piatră?!) apare în partea dreaptă a ancadramentului, plasată îndărătul unui alt călăreț și sub un balaur cu două capete... În fine, pe portalul interior al casei sunt gravate o acvilă bicefală, respectiv un cuplu de păsări afrontate, posibil un cuplu de totoine: mascul – recognoscibil prin creasta sa, respectiv femelă. ”Pare greu de crezut dacă nu imposibil, ca o mândră, renumită şi străveche familie de luptători nobili maramureşeni, Buftea, să fi acceptat să-şi împodobească ambele portaluri ale casei cu acvile imperiale alături de găini (după cum au propus alți cercetători, n.aut.). Sigur, Buftea Vasile a ştiut foarte bine ce vrea să transmită misteriosul său desen, probabil vreo legendă ori poveste istorică cu totoine care nu ne-a parvenit, nouă nerămânându-ne decât presupunerile. Propunem aşadar, totoinele, ca cel mai plauzibil element al bestiarului mitic pe care Buftenii le-au transmis posterităţii.” (Teofil Ivanciuc, ”Motive decorative rar întâlnite în arta lemnului din Țara Maramureșului”, Memoria Ethnologica, nr. 78-79, 2021) (https://www.academia.edu/49450891/Motive_decorative_rar_%C3%AEnt%C3%A2lnite_%C3%AEn_arta_lemnului_din_%C5%A2ara_Maramure%C5%9Fului_Rare_decorative_motifs_in_the_art_of_wood_of_the_Land_of_Maramures) ©Teofil Ivanciuc, iulie 2021
0 Comments
Maramureșul (”cu, probabil, cea mai vie viață tradițională din Europa”), deschide promo-ul ultra-selectivului film dedicat redeschiderii Europei turistice, "Europe awaits", ce va fi difuzat, în 7 iunie, pe toate canalele publice TV din SUA și unde va apărea alături doar de Mykonos (GR), Cotswolds (UK), Porto (P), Sicilia și Toscana (I)! Acesta este realizat de principala autoritate turistică americană pentru Europa, Rick Steves, "travel guru" și autor a nenumărate ghiduri de călătorie, filme (difuzate pe televiziunea publică din State (APT/PBS), în Canada şi Australia) etc. Documentarul său din 2016 despre România (în care a alocat o treime Maramureșului - ce l-a impresionat nespus, deși a petrecut aici doar 3 zile ploioase, și care îl inspiră, încă, și acum), cu cele 8̲+̲ ̲m̲i̲l̲i̲o̲a̲n̲e̲ ̲d̲e̲ ̲v̲i̲z̲u̲a̲l̲i̲z̲ă̲r̲i̲ cumulate pe Facebook (shorturl.at/hpOZ3, shorturl.at/vST14, shorturl.at/dBDL6, shorturl.at/HM168, shorturl.at/nCDQ0, shorturl.at/jkHLM etc.) și Youtube (shorturl.at/fisLT), a ajuns a̲l̲ ̲d̲o̲i̲l̲e̲a̲ ̲c̲e̲l̲ ̲m̲a̲i̲ ̲v̲i̲z̲i̲o̲n̲a̲t̲ ̲f̲i̲l̲m̲ ̲v̲r̲e̲o̲d̲a̲t̲ă̲ ̲d̲e̲s̲p̲r̲e̲ ̲R̲o̲m̲â̲n̲i̲a̲ ̲t̲u̲r̲i̲s̲t̲i̲c̲ă̲. Și nu s-au socotit zecile de milioane de telespectatori... Recunoscător pentru rolul avut în memorabilul proiect, împreună cu Pătru-i Lupe din Ferești, maestrul Ioan Pop Popicu și alți tradiționaliști (adevărați ambasadori care au fost preferați, iată, nenumăratelor minuni ale mărețului Occident), promovăm, iar, Maramureșul și România în Lumea Nouă! https://www.travelandleisure.com/.../rick-steves-europe... Săptămâna trecută, bustul celui mai celebru scriitor și militant pentru drepturile omului născut în spațiul românesc (mai precis la Sighet), adică al lui Elie Wiesel (1928-2016), a fost amplasat în principalul spațiu religios al Statelor Unite ale Americii, Catedrala Națională (anglicană) din Washington D.C., acolo unde au avut loc serviciile funerare sau de consacrare ale majorității președinților ultimului secol și unde sunt înhumate personalități proeminente, precum marele președinte Woodrow Wilson. Realizarea bustului de piatră (autor Sean Callahan), sculptat cu tehnici medievale, a durat doi ani. Acesta a fost montat în sectorul vestic al catedralei, în porticul dedicat drepturilor omului, acolo unde se mai află reprezentări ale Maicii Tereza, arhiepiscopului martir Oscar Romero sau Eleanorei Roosvelt. Acesta nu este primul bust al scriitorului evreu: Elie Wiesel mai are un bust (și o piață purtându-i numele) la Paris, la fel ca și la București, un alt bust fiind amplasat în National Portrait Gallery de la Smithsonian Museum din Washington D.C. În plus, există străzi Elie Wiesel în New York City, în localităţile Arras, Montpellier, Templemars, Vernouillet şi Mignaloux-Beauvoir (Franţa), Rishon LeTsiyon (Israel), Rubi (Spania), respectiv în Altenburg și Bruchsal (Germania), printre altele. În Sighetul natal se află Casa Memorială a scriitorului precum și două busturi ale sale, unul turnat în bronz, situat în curtea casei, iar celălalt în ipsos - aflat în holul Primăriei. Ar fi un gest binevenit, firesc, ca și strada Tudor Vladimirescu să fie redenumită Elie Wiesel, cel puțin de la colţul cu Dragoş Vodă şi până unde încep blocurile de locuinţe, așa cum am mai propus, fără rezultat, în anul 2017. În acea zonă a copilărit E. Wiesel şi tot acolo s-a aflat şi ghetoul de unde au fost deportaţi evreii sigheteni la Auschwitz, locul păstrând încă mai multe locuințe din acea epocă. Românii, maramureșenii, sighetenii, par să nu perceapă suficient anvergura copleșitoare, de top mondial, a personajului Elie Wiesel[i], care transcende mult dincolo de Premiul Nobel pentru Pace, de Medalia de Aur a Congresului SUA, de Premiul Medicis, de Marea Cruce a Legiunii de Onoare franceze, de titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, de statutul de membru al Academiei Americane de Litere și Arte, de cele 136 de titluri de Doctor Honoris Causa primite de la celebre universități și institute de cercetare din întreaga lume (cel mai mare număr oferit vreodată cuiva)... Printre altele, cartea sa, ”Night”, citită de către toți elevii americani, a fost tradusă până acum în peste 30 de limbi, fiind vândută, doar în SUA, în peste 10 milioane exemplare. Iar imortalizarea carismaticului Elie Wiesel în însăși Catedrala Națională a Americii, e încă un indiciu că personalitatea sa imensă poate merită mai multă atenție decât i-am oferit noi până acum. [i] Nu poate fi omis faptul că mulți sigheteni s-au simțit lezați de o afirmație neinspirată a sa din 2002 (v. Youtube, între minutele 7,41-8,25), zicere preluată, interpretată și amplificată total eronat de către New York Times, însă, în rest, în scrierile și în speech-urile sale, Elie Wiesel a vorbit frumos despre orașul său natal și despre Maramureș. În atenția,
Ministerului Culturii, Institutului Național al Patrimoniului, Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO, Comisiei parlamentare UNESCO, Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, Noi, semnatarii acestor rânduri, propunem demararea procedurilor necesare în vederea includerii în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO a Peisajului Cultural Tradițional Țara Maramureșului. Teritoriul celei mai mici provincii istorice românești, întins pe 3.218 kmp (dintre care o treime o reprezintă habitatul uman) și locuit azi de cca 200 mii persoane, reprezintă unul dintre cele mai bine păstrate colțuri de Uniune Europeană, privind din punctul de vedere al modului de viaţă tradiţional și autentic – nu prezervat ori recreat din considerente de ordin economic. Locuitorii regiunii practică azi cele mai numeroase meserii populare de pe continent, recent aici fiind recenzate 221 de ocupații și meșteșuguri, implicând mii de persoane Continuarea AICI. 1. Din istoria secretă a Maramureșului: imensul obelisc de sare (zis și ”piramida de sare”), înalt de 74 m, din mina Kunigunda de la Ocna Slatina (Солотвино, Aknaszlatina) din Maramureșul de nord, azi în Ucraina, probabil de mai înalt monument în sare realizat vreodată.
Cioplit în masivul de sare la o dată necunoscută, obeliscul s-a prăbușit în 1908, odată cu imensa cavitate subterană, erodată ireversibil după 5 ani de lupte disperate cu apele care au inundat-o. Pe locul său a apărut, apoi, cel mai faimos lac sărat din Slatina de azi, botezat tot Kunigunda. Desenul din 1853 relevă dimensiunile incredibile ale spațiului subpământean, oamenii arătând precum niște furnici. (continuarea aici). TEOFIL IVANCIUC – Vederi din Maramureş (ed. Valea Verde, 2020)
recenzie de Marin Slujeru în ”Salut Sighet” După „Ghidul turistic al Ţării Maramureşului” (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006), „Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic” (Ed. Echim, Sighet, 2007), „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi turism” (Ed. Valea Verde, 2012) și „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” (Ed. Proema, Baia Mare, 2016, cu fotografii de Radu Lazăr), Teofil Ivanciuc, enciclopedist de Maramureş, ne oferă o carte-caleidoscop, cuprinzînd 68 de „poveşti” semnificative (selectate din 1000, ne asigură el), pe care le numeşte nu întâmplător „vederi”, despre fiecare localitate a Ţării Maramureşului, cu ilustraţia aferentă. Rezonând cu preocupările concitadinului nostru, profesorul universitar Ovidiu Pecican, în prefaţa la carte, îl aminteşte pe istoricul Pierre Nora, cu al său concept de „locuri ale memoriei”, „locuri” profund semnificative pentru specificitatea unei regiuni. Desigur, cu timpul, criteriile de selecţie ale unor astfel de „locuri” se vor rafina. Acum, însă, să ne bucurăm de această carte, care are şi o finalitate pragmatică, de promovare turistică. Ne sunt prezentate entuziast şi documentat personaje de legendă sau istorice, capodopere ale artei religioase sau ale naturii, rituri şi ritualuri străbune, aspecte revelatorii ale vieţii sociale, ale atitudinii maramureşenilor faţă cu istoria, artefacte, curiozităţi ş.a.m.d. O bogată listă bibliografică încheie lucrarea. Ataşarea unui CD cu muzică, poezie, elemente de grai maramureşean, ne-ar fi oferit alte „locuri ale memoriei” Ţării Maramureşului, poate… Acest domn Teofil Ivanciuc este cunoscut ca un redutabil publicist de investigaţie, privind atât prezentul, cât şi trecutul locului, mereu documentat, abil în „a pune degetul pe rană”, „a pune lucrurile la punct”, a demasca erori şi minciuni, curajos, justiţiar… Dar, mai presus de aceste abilităţi şi competenţe, Teofil crede în Substanţa Maramureş – în Maramureşul legendar, în oamenii, istoria şi frumuseţile neasemuite al acestei Ţări. El parcurge sistematic arhivele, dar şi fiecare locşor, spre documentare, este prezent la manifestările poporane, si-a ridicat o casă maramureşeană, consemnează, fotografiază, înregistrează tot ce ţine de acest loc privilegiat. Însă, ca orice om care cunoaşte şi iubeşte Ţara Maramureşului, Teo Ivanciuc este în dezacord (citeşte „îi pasă”) cu distrugerea sau alterarea unor valori originare, constitutive ale locului, cu promovarea neaoşismului, a unor mentalităţi „noi”, „moderne”, nelalocul lor. Numai că el are o atitudine activă, le contracarează prin toată munca lui de cunoaştere şi promovare a Maramureşulului autentic. Cred că, la ora actuală, nu-i altă mai bună călăuză în Maramureşul întreg, rotund, ca acest domn Teofil. Ca o reverenţă faţă de dăruirea sa întru cunoaştere şi împărtăşirea cu Maramureş, le-aş aş zice acestor „ilustrate” – „vederi interioare”, un compendiu ilustrat de Maramureș. Şi prin această carte, Teofil Ivanciuc se înscrie cu onoare în şirul „tezaurarilor de Maramureş”. Topul celor mai înalte biserici de lemn din lume. Despre adevărata înălțime a bisericii din Șurdești7/11/2020 Cele mai înalte biserici de lemn din lume se află în nordul României, 7 dintre primele 10 aflându-se în județul Maramureș. Iată primele 7 poziții ale topului:
1. Biserica mănăstirii ortodoxe Săpânța-Peri, Țara Maramureșului, 75 m înălțime (completată în anul 2013). 2. Biserica mănăstirii ortodoxe Ieud-Crucișoare, Țara Maramureșului, 60 m (finalizată în 2003). 3. Biserica ortodoxă Rozavlea-Șesu Mânăstirii, Țara Maramureșului, 58 m (2017). 4. Biserica mănăstirii ortodoxe Bârsana, Țara Maramureșului, 57 m (2005). 5. Biserica romano-catolică St Marie din Church Point, Canada, 56,5 m (1905). 6. Catedrala ortodoxă din Almaty, Kazahstan, 56 m (1907). 7. Biserica greco-catolică Șurdești (sit UNESCO), sudul județului Maramureș (Țara Chioarului), 54 m (finalizată în anul 1766). Din ultimele trei poziții care încheie acest Top 10, două aparțin, de asemenea, unor biserici din județul Maramureș. Există voci care susțin, fără dovezi, că biserica UNESCO din Șurdești nu ar avea 54 m, ci ”72 m din care doar turnul are 54 m” (!), fiind astfel prima sau a doua cea mai înaltă biserică de lemn din lume. Iată o parte a probelor care demolează acest mit: 1. Celebrul arhitect româno-britanic Sherban Cantacuzino (în Architectural Conservation in Europe, London, 1975, p. 116): ”Surdesti is the tallest of its type on record (54 m).” 2. Istoricul de artă Bogdana Tarnavschi, în Biserici de lemn din Țara Lăpușului și din Țara Chioarului (”Monumente Istorice și de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului”, Cluj, 1982, p. 152) spune: ”Șurdești – cea mai înaltă construcție de lemn din țară – 54 m”. 3. Geografia României: Geografia umană și economică (Ed. Academiei, București, 1984, p. 480): ”54 m, una dintre cele mai înalte biserici de lemn din lume”. 4. Etnologii și istoricii de artă Sabin și Maria Șainelic (Zona etnografică Chioar, București, 1986, p. 81): ”54 m, printre cele mai înalte din Europa”. 5. Etnologii Georgeta Stoica și Paul Petrescu (Dicționar de artă populară, ed. Enciclopedică, București, 1997, p. 450): biserica din Șurdești are 54 m înălțime. 6. În dosarul de nominalizare pentru înscrierea în UNESCO a bisericilor de lemn din Maramureș (1999), înălțimea bisericii din Șurdești apare în patru locuri (p. 12, 271, 276 și 287) ca fiind de 54 m. 7. Preotul arhitect Emil Costin (Biserici de lemn din Maramureș, Baia Mare, 1999, p. 64), vede în cei 54 de m înălțime ai Șurdeștiului ”cea mai înaltă biserică de lemn din lume”. 8. Alexandru Baboș, renumit specialist în biserici vechi de lemn din noua generație (în Three centuries of carpentering churches : a chronological approach to the sacred wooden architecture of Maramureş, Lund, 2000, p. 125), spune că înălțimea Șurdeștiului este de 54 m. 9. Academicianul Marius Porumb, cel mai titrat istoric de artă român specializat în biserici de lemn (Biserici de lemn din Maramureș, Ed. Academiei, București, 2005, p. 34), spune că Șurdeștiul este: ”cea mai înaltă construcție de lemn istorică din țară – 54 m”. 10. Niels Auner, cel mai mare restaurator al bisericilor vechi de lemn din țară, cel care a efectuat ultima restaurare la Șurdești, a publicat planurile exacte ale bisericii (100 de biserici de lemn restaurate, 1972-2012, Zalău, 2013, p 136). Pe scurt, conform măsurătorilor sale precise, acoperișul navei bisericii ajunge la înălțimea de 10,68 m, turnul are încă 10 m (totalul atingând deci 20,7 m), iar fleșa are 29,3 m, biserica de lemn având deci fix 50 m înălțime, la care se adaugă crucea metalică înaltă de 4 m, totalul final fiind de 54 m. Turnul propriu-zis este înalt de 45,8 m măsurat de la baza sa, respectiv 39,3 m de la acoperișul navei în sus. Mai clar de atât, nu se poate! Nici unul dintre cei de sus (dar și alți experți neamintiți aici) nu știe nimic despre povestea: ”biserica este înaltă de 72 m, din care doar turnul are 54 m”. Nu există nici o teorie a conspirației, nimeni nu vrea să detroneze Șurdeștiul din vreun top. Nu știu cum și de unde a demarat falsa poveste cu cei 72 m, rostogolită peste tot cel puțin din anul 20011 încoace, începând de la panoul indicator de lângă biserică, ghizii lăcașului și până la o mulțime de site-uri turistice românești. Mai există încă persoane care cred că toți specialiștii de mai sus au greșit (inclusiv restauratorul lăcașului, și încă nu cu 1-2 m, ci cu 18 m)?! Pot verifica adevărul foarte simplu, măsurând personal turnul la fața locului, prin intermediul unei aplicații pentru telefoane cum ar fi ”EasyMeasure”, ”Smart Measure”, ”Measure Height”, ș.a.! Vor constata astfel că biserica ”Sf. Arhangheli Mihai și Gavriil” din Șurdeștiul Chioarului are ”doar” înălțimea de 54 m, fiind totuși cea mai înaltă biserică de lemn din lume dintre cele înălțate anterior secolului XX (!), însă cea de-a șaptea în topul mondial actualizat al lăcașurilor de cult din lemn... ©Teofil Ivanciuc, iulie 2020 1Cea mai timpurie consemnare de care am aflat se datorează Teresiei Tătaru, în Maramureș. Mândria și durerea noastră, I, Baia Mare, p. 186, care vorbește de un total de 70 m... Apoi, de prin 2003, înălțimea ”a urcat” , miraculos (!) la 72 m... Cei interesați mă pot vedea vorbind despre Maramureșul tradițional la televiziunea locală TV Sighet.
- Prima parte (despre "cămeșă" si pantofi cu toc): https://youtu.be/SdQ9TZqFoZw?t=26 - Partea a doua (arhitectură și alte cele): https://youtu.be/YTNOjwoHydY?t=25 |
Archives
March 2024
|