Menu
NOI CONSIDERAȚII DESPRE ORIGINEA CERAMICII DE SĂCEL
Lista figurilor
Fig. 1. Meșterul Tănase Cocean (Sursa: Francisc Nistor, 1967)
Fig. 2. Meșterul Ion Cocean Scomârcea (Sursa: Calendarul Maramureșului, 1980)
Fig. 3. Ceramică de Săcel (Sursa: Francisc Nistor, 1967)
Fig. 4. Vase de Săcel (Sursa: Francisc Nistor, 1967)
Fig. 5. Vas Boian (Sursa: Miclea, Florescu, 1980)
Fig. 6. Ceramică Cucuteni (Sursa: Miclea, Florescu, 1980)
Fig. 7. Ceramică Horodiștea (Sursa: Miclea, Florescu, 1980)
Fig. 8. Ceramică Coțofeni (Sursa: Miclea, Florescu, 1980)
Fig. 9. Tănase Burnar și cuptorul din Săcel (Sursa: T. Ivanciuc, 2007)
Noi considerații despre originea ceramicii de Săcel
Cuvinte cheie: Maramureș, ceramică, Săcel, nesmălțuit, preistorie
Situată în estul Ţării Maramureşului, comuna Săcel păstrează unul dintre cele mai cunoscute centre specializate în meşteşugul confecţionării ceramicii roşii nesmălţuită, decorată cu colorant natural şi lustruită cu piatra.
Acesta a fost atestat în anul 1771, când acolo activau 3 olari: “jelerul (nenominalizat) feudalului Balea Mihai din Săcel, care practicând meseria de olar este obligat să dea anual stăpânului său o sută de oale”, iobagul Olar Ivan al feudalului Iona Pless şi Olar Petre - iobag al feudalului Ioannis Suska[1].
Centrul din Săcel a intrat în atenţia cercetătorilor după publicarea studiului lui Florea Bobu Florescu[2]. Acesta spunea că ”centrul de ceramică de la Săcel, prin forma vaselor produse şi tehnica de ornamentare se leagă direct de tradiţia ceramicei dacice, după cum reiese din compararea acestor forme şi a tehnicii de lustruire cu ceea ce se observă în La Tene-ul dacic. Prin instalaţia de ars ceramică, centrul de de la Săcel se leagă de tradiţia cuptoarelor romane. Acestea ne arată cu prisosinţă că la contactul dintre cultura dacică şi cea romană s-au produs fenomene de interferenţă de tipul coexistenţei. Considerăm că sub acest aspect se poate educe o lumină la înţelegerea procesului complex de geneză a poporului român. Cele două substrate de cultură care stau la baza ceramicii de Săcel arată din plin rezultatul convieţuirii elementelor dacice cu cele romane”.
După cum vom vedea mai jos, aceste afirmaţii: ceramică de tip dacic respectiv cuptor roman (la data publicării articolului, începuse deja curentul istoriografic al etnogenezei daco-romane promovat în epocă, aşa că aceste afirmaţii au fost cum nu se poate mai bine venite într-o perioadă de căutări febrile de noi dovezi în sprijinul ideii respective), preluate ulterior de toţi cei care s-au ocupat de Săcel, sunt cel puţin forţate, dacă nu chiar eronate.
După Florescu, au mai studiat olăritul de aici Francisc Nistor, Tancred Bănăţeanu, Iuliu Pop, Ion Vlăduţiu, Janeta Ciocan etc.
Primul dintre aceştia - arheologul şi etnologul Fr. Nistor[3], este dealtfel unul dintre foarte puţinii care observă că lustruirea cu piatra este “un procedeu datând din epoca neolitică”.
Tancred Bănăţeanu susţinea[4] că lustruirea cu piatră de râu este tipic dacică.
Conform lui Iuliu Pop[5], la finele secolului XIX lucrau la Săcel peste 30 de olari. Ceramica era arsă la roşu şi lustruită cu “bdicaşul” - piatră de cremene aflată din belşug în pârâul Bistriţa care şerpuia prin faţa casei a doi olari: Ion Cocean Scomârcea (fig. 2) şi Ion Şuşca Ona zis Onaş decedat în 1955 la 93 de ani despre care vecinii ziceau că a fost “cel mai hirluit olar, tăt formele aiste le făce”.
Pop ne oferă şi alte informaţii preţioase: roata cu fus de lemn sau fier are partea de sus numită “crâng”, iar roate e intitulată “lepeteu”. Unealta cu care se formează oalele se numeşte “fătiuşe”, iar lemnul cu care se bate lutul- “leşcă”. “Mesălăul” e pensula cu care se ornează vasele, “răzuşa”-lopăţica de ras lutul, “bdicaş” sau “bdicăşel”-piatra de cremene.
Mai există între unelte şi “drodu de tăiet lutu în scrijele“. Lutul se cumpără din ograda unui consătean, fiind scos de la 10-11 m adâncime. Se produc vase, căni, ulcele, ulcioare, “bocăi”, “laboşe” şi “fideauă”, pahare, blide, “ulcele de doi griţari” (idem, p. 109).
“Se aduce odată lut cât o roată de moară pentru o căruţă de vase. Era udat cu apă, bătut cu “leşca”, pus pe “laiţă” şi frământat ca aluatul de grâu. Se făceau apoi atâţia “bruji” câte oale trebuiau, se punea “brujii” pă roată şi se făceau “bocaie”.
Se foloseau două tipuri de decorare: lustruire, respectiv pictare cu “mesălăul” - decorare cu pământ negru sau piatră neagră provenită din dealul Pomnişori, sfărâmată cu toporul (denumită “şar”), cernut şi amestecat cu apă, ornarea propriuzisă numindu-se “feştirea cu mesălăul”. De fapt, acest “pământ sau piatră neagră” este o marnă neagră aparţinând formaţiunii Valea Carelor (din rupelian inferior[6]).
Vasele de lut se vindeau de la Sighet şi văile Iza, Cosău, Mara, până pe la Telciu, Năsăud şi Beclean. Erau duse cu căruţele şi date pe bucate, nu pe bani.
Iuliu Pop a înregistrat şi o serie de superstiţii legat de olărit: “femeia care vine dintâi să cumpere vase de la olar, dacă era bună de pocinoc, olaru vinde tăte vasele. Din cuptior când începe la ie îi dăde întâi vase şi mai ieftin ca la alţii. Când pleca cu caru în târg şi îi ieşe cu videre plină cu apă, merge fără grije că umblă bine, că vinde tăte vasele. Dacă vecina care nu-i poartă noroc îi iese înainte, să înturna olaru înapoi că n-a ave noroc” (informaţii de la Magdău Ioana, născută 1926, idem, p. 110).
Acelaşi autor opinează că centrul Săcel a scăpat de influenţele moderne atât datorită izolării, cât şi producerii de vase ieftine, cu pereţi groşi, rezistenţi la lovituri şi foc (idem, p. 111), acesta remarcând asemănările cu ceramica dacică dar şi cu ceramica de Marginea.
Astfel, după Iuliu Pop, de factură dacică ar fi tipurile de vase intitulate ”blid mare”, ”pahar”, ”oalele de doi griţari”, tot dacice fiind şi ornamentele în zigzag dispuse în anse uşoare. Forma, mărimea şi volumul unor vase de Săcel sunt identice cu cele ale unor produse de Marginea, ambele nesmălţuite şi lustruite, doar că la Marginea se obţinea prin ardere ceramică neagră şi nu roşie (ibidem, p. 112).
Ajungând la acest punct, nu putem să nu remarcăm un fapt trecut cu vederea de mulţi cercetători: descălecatul Moldovei. Evenimentul care a dus la constituirea statului moldovean la 1363, a constat în strămutarea voievodului Bogdan de Cuhea împreună cu apropiaţii săi în nordul Moldovei, acesta fiind înhumat la Rădăuţi, la doi paşi de Marginea.
Nu este exclus ca printre maramureşenii care l-au însoţit, să se fi aflat şi unul sau mai mulți olari din Săcel, care să fi dus cu el (ei) acolo meşteşugul acestei ceramici. În cei peste 600 de ani scurşi de atunci, cele două tipuri de olărit vor fi evoluat separat, ajungând la ceea ce cunoaştem azi. Această ipoteză rămâne de verificat în viitor.
Tot referitor la acest centru, Janeta Ciocan oferă câteva date suplimentare[7]: Tănase Cocean (fig. 1) a învăţat meserie de la tatăl său Ion Cocean Scomârcea (fig. 2), mort la 70 de ani şi de la bunicul său mort la 90 de ani : ”vasele de Săcel sunt comparabile cu cele din celelalte centre nesmălţuite din ţară - Lăpuş, Băiţa de sub Codru, Bihor. Ceramica lustruită cu piatra este întâlnită şi în epoca bronzului”.
Următorul etnograf care a studiat Săcelul este Vlăduţiu Ion[8], ceilalţi care i-au succedat rezumându-se mai ales a prelua informaţiile obţinute de predecesorii lor. Spicuim cele mai importante date oferite de acesta, axate în special pe ornamentica ceramicii de aici:
În copilăria lui Tănase Cocean, în sat mai erau patru olari activi. Lutul era scos din locul numit Dovrădeaua (Dobrodava, Dobrodeava). Pasta era obţinută dintr-un amestec de lut gras şi lut roşu. Ornamentarea se efectua astfel: pe partea bombată a vasului crud se trăgeau trei benzi late, apoi se făceau ”zâmţi” (triunghiuri repetate) peste benzile late de culoare. Tot atunci, se tăiau suprafeţele acelor triunghiuri exact la mijloc (cu o linie numită ”şâr”). Apoi, în partea superioară a vasului se desena un val numit ”cordăţel”. După câteva zile se freca vasul deja uscat cu ”bdicaşul” – o piatră albă de râu, pentru a-i da luciu şi a astupa porozităţile. Se mai lăsa la uscat câteva zile, apoi vasele se ardeau o zi şi o noapte, focul fiind din lemn de molid uscat doi sau trei ani.
Ornamentul pictat era format din linii orizontale (”în şir”) şi vălurite (”în zimţi”), uneori frânte până la unghi ascuţit, dispuse în partea superioară, la locul de întâlnire a torţii, spre gura vasului. ”Vasele de Săcel sunt compatibile cu cele din celelalte centre nesmălţuite din ţară -Lăpuş, Băiţa de sub Codru, Bihor. Ceramica lustruită cu piatra este întâlnită şi în epoca bronzului”.
O contribuţie în cunoaşterea olăritului de aici aduce şi Mihai Dăncuş[9]: ”cuptorul de formă semisferoidală-ovoidală, cu vatra neorganizată simplă, este de tip roman.”.
Ardelean-Pruncu Ion[10], susţine că meşteşugul olăritului din Săcel a fost început de un oarecare Cosma, venit din Moisei, şi că cel care l-a descoperit pe Tănase Cocean a fost de fapt Nicoară Timiş (idem, p. 120).
În fine, de la Peter Maria[11], aflăm principalele categorii de vase produse aici: ulcele pentru apă, tigăiţe cu trei picioare (asemănătoare cu ceaşca dacică), ”bocăiţe” şi ”bocăi” (pentru pus laptele la prins), ”hârgaie” (ulcioare), strecurătoare (unele cu trei picioare), cratiţe cu două toarte, oale de diferite dimensiuni pentru fiertul sarmalelor, blide mari, blidişele, oale pentru flori, cratiţe cu două toarte şi cu trei picioare (pentru vatră) precum şi un vas de circa 70 de litri, de tip chiup, prevăzut la bază cu o ”ţâţă” pentru scurs - vasul confecţionat special pentru fiertul rufelor cu leşie” (fig. 3 şi 4).
Nu putem să nu remarcăm, înainte de toate, că centrul Săcel nu este singurul din ţară specializat în ceramică nesmălţuită. Cel mai apropiat loc similar este Lăpuşul[12], loc unde s-a produs ceramică roşie, având decorul pictat cu humă albă, în valuri.
Ceramică nesmălţuită, de factură atribuită tot dacilor, s-a produs până în urmă cu câţiva ani şi la Băiţa de sub Codru[13].
În Bihor, la Vadu Crişului, Leleşti şi Ferice se produce deasemenea ceramică nesmălţuită, albă respectiv roşie. Alte centre româneşti producătoare de ceramică nesmălţuită au fost cele de la: Găleşoaia (Dâmboviţa), Curtea de Argeş, Calvini (Buzău) etc.
Un alt mare centru de ceramică roşie nesmălţuită, care e posibil să fi interferat într-un sens sau altul de-a lungul istoriei cu cel din Săcel, este Modra din Slovacia.
Referitor la originile acestui tip de ceramică, trebuie spus că multe elemente apar încă din neolitic (mileniile VII-VI î.Cr.): lustruirea cu piatra, forma unor vase (majoritatea formelor prezente la Săcel apar în culturile Vinca-Turdaş, Bandkeramik, Boian, Precucuteni şi Cucuteni), liniile unghiulare şi romburile (prezente în cultura Starčevo-Criş), meandrul (cultura Vădastra), dinţii de lup (cultura Vădastra), inciziile în zig-zag (cultura Vinca-Turdaş) triunghiurile haşurate (Turdaş). Forme şi ornamente frapant de asemănătoare cu Săcelul apar în culturile Horodiştea şi Coţofeni (fig. 5-8)[14], fiind regăsite, mai apoi, și în ceramica locală Suciu de Sus, de epoca bronzului.
În privinţa cuptorului, lucrurile sunt la fel de neclare, toate studiile fiind efectuate pe unicul cuptor păstrat până azi (fig. 9) deşi în mai multe gospodării au funcţionat până nu demult astfel de instalaţii[15]. Modelul de cuptor din curtea familiei de olari săceleni nu a apărut în perioada romană ci înainte, în cea greacă, doar forma acestuia fiind într-adevăr de factură romană[16].
Privind însă la celălalt centru nordic de ceramică nesmălţuită, cel din Marginea-Bucovina, observăm că acolo s-a folosit până nu demult cuptorul neolitic: gropi mari de 1,5 m, de forma unui con cu vârful în sus. Alături era săpată o groapă mai mică, ce comunica printr-un canal cu prima şi în care se făcea focul[17].
Acest tip de cuptor apare încă în cultura Cucuteni B, deci în neolitic[18].
La fel cum am arătat mai sus, există posibilitatea ca ceramica de Marginea să-şi fi avut originile la Săcel, iar cuptorul să fi venit tot de aici. În acest caz, viitoarele cercetări etno-arheologice ar putea identifica în comuna maramureşeană dovezi privind folosirea acestui tip arhaic de cuptor aici.
În ziua de azi, în Săcel mai activează doi meşteri, Tănase Burnar (fig. 9), urmaş al lui Tănase Cocean, ajutat de tânărul său fiu, Dumitru Burnar.
Familia Burnar continuă să folosească acelaşi cuptor foarte vechi (a cărui vârstă este presupusă a fi de 300-500 de ani, însă nimeni nu cunoaște cu precizie aceasta), dar tehnica lor de lucru pare să fie diferită de cea a predecesorilor acestora.
Astfel, produsele finite contemporane nu mai sunt roşiatic-gălbui, ci roşu-cărămizii (fie amestecul de lut gras şi lut roşu nu respectă proporţiile clasice, fie se foloseşte alt tip de lut), vasele produse având o porozitate mai accentuată, tot din motive ce ţin de amestecarea lutului, ardere etc., fiind lustruite mai puțin insistent, iar ornamentica constă mai ales în zigzagul de pe partea superioară a vasului, rareori fiind ornat şi registrul median sau inferior, liniile trasate fiind de obicei mai groase ca mai demult.
Concluzionând, deşi insuficient cercetat - nu s-a stabilit până azi nici măcar temperatura la care erau arse vasele, întreaga paletă a tipologiei vaselor şi a ornamenticii acestora a rămas incompletă, nu s-au studiat similitudinile între centrul de aici şi alte centre de ceramică nesmălţuită din România sau din ţările învecinate, nu s-au verificat paralelele dintre ceramica de aici şi cea din preistorie, centrul de la Săcel este şi rămâne deosebit, fiind dealtfel singurul centru de olărit nord-maramureşean cunoscut la un nivel oarecum acceptabil.
Rezumat
Singurul centru de ceramică nesmălțuită rămas activ în nord-vestul țării, cel de la Săcel (Maramureș), se consideră a fi de origine dacică (forma și tehnica de lustruire a vaselor) respectiv romană (tipul cuptorului).
După ce sunt prezentate puținele informații existente despre acest centru, este amintită ceramica de Marginea, posibil originară tot din Maramureș dar care utiliza inițial cuptorul de tip neolitic, fiind apoi prezentate date conform cărora forma și tehnica de lucru a ceramicii de Săcel are originea în neolitic, în timp ce modelul de cuptor de aici a apărut în perioada greacă, doar forma acestuia fiind, într-adevăr, romană.
New considerations regarding the origin of Săcel pottery
(Summary)
Key words: Maramureș, pottery, Săcel, unglazed, prehistory
The only production center of unglazed pottery still active in the North-West of Romania, the one from Săcel (Maramureș), is considered to be simultaneously, of Dacian origin (looking at the form and polishing technique of the vessels) respectively of Roman influence (the kiln type).
After we present the little available information about this center and mentioning the Marginea pottery, possibly originating from Maramureș but which used in the past the Neolithic type kiln, we show some data proofing that the vessels form and working technique of the Săcel pottery are dating back in the Neolithic period, while the kiln model here appeared in the antique Greek culture, only its shape being, certainly, Roman.
Note
[1] Conscripţia urbarială a Săcelului pe anul 1771, aflată la Direcţia Naţională a Arhivelor Naţionale Maramureş, fond 45 - Prefectura Maramureş, seria Conscripţii Urbariale, cota XI/119.
[2] Florescu Florea Bobu (1963) - Un centru necunoscut de ceramică roşie lustruită de veche tradiţie din Maramureş, în „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, II (1959-1961), Cluj-Napoca, 1963, pp. 51-63.
[3] Nistor Francisc (1967) - Creaţii şi creatori populari din regiunea Maramureş, Casa Regională a Creaţiei Populare, Baia Mare, p. 119.
[4]Bănăţeanu Tancred (1969) - Arta populară din nordul Transilvaniei, Casa Creaţiei Populare a judeţului Maramureş, Baia Mare, 1969, pp. 170-173.
[5]Pop Iuliu (1970) - Contribuţii la cunoaşterea ceramicii de Săcel, în „Studii şi articole”, I, Baia Mare,
1970, p. 108.
[6]Clubul de Speologie „Montana” (2006) - Munţii Maramureşului. Descrierea geologică, morfologică şi a solurilor, Baia Mare, 2006, p. 12.
[7]Ciocan Janeta (1980) - Perenitatea unui meşteşug popular. Medalion Tănase Cocean, meşter olar din Săcel, în „Calendarul Maramureşului”, Baia Mare, p. 92.
[8]Vlăduţiu Ioan (1981) - Creatori populari contemporani din România, Editura Sport-Turism, Bucureşti, pp. 193-195.
[9]Dăncuş Mihai (1986) - Zona etnografică Maramureş, Editura Sport-Turism, Bucureşti, p. 77.
[10] Ardelean-Pruncu Ion (2006) - Şcoala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmaţiei. 140 de ani de învăţământ artistic, Sighetu Marmaţiei, p. 119.
[11] Peter Maria, 2010 - Săcelul turistic. Ghid al tradiţiilor şi meseriilor tradiţionale, obiceiurilor, de istorie şi geografie locală, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, la http://trateaza-te.ro/petermaria/Sacelul_turistic-Peter_Maria.pdf, p. 24.
[12] Zderciuc Silvia (1969)- Ceramica populară în Ţara Lăpuşului, în„Marmaţia”, I, Baia Mare, p. 75.
[13] Ciocan Janeta (1980a) - Băiţa de sub Codru - centru de ceramică nesmălţuită, în „Studii şi comunicări”, 4, Satu Mare, pp. 339-344.
[14] Miclea Ion, Florescu Radu (1980) - Preistoria Daciei, Editura Meridiane, Bucureşti, fig. 19.
[15]O gospodărie de olar din Săcel, datată pe la 1890-1900, a fost salvată la Muzeul Civilizaţiei Populare „Astra” din Dumbrava Sibiului. Aceasta include un cuptor care a fost însă copiat de restauratori după cel al familiei Cocean.
[16] www.isas.illinois.edu/atam/teaching/gvexhibit.html şi http://www.pottery-magic.com/pottery/tools/roman_kiln.htm.
[17] http://www.ceramicamarginea.ro/ro/despre.php.
[18] http://prehistoire.e-monsite.com/rubrique,mestesuguri-neolitice,1101580.html.
Fig. 1. Meșterul Tănase Cocean (Sursa: Francisc Nistor, 1967)
Fig. 2. Meșterul Ion Cocean Scomârcea (Sursa: Calendarul Maramureșului, 1980)
Fig. 3. Ceramică de Săcel (Sursa: Francisc Nistor, 1967)
Fig. 4. Vase de Săcel (Sursa: Francisc Nistor, 1967)
Fig. 5. Vas Boian (Sursa: Miclea, Florescu, 1980)
Fig. 6. Ceramică Cucuteni (Sursa: Miclea, Florescu, 1980)
Fig. 7. Ceramică Horodiștea (Sursa: Miclea, Florescu, 1980)
Fig. 8. Ceramică Coțofeni (Sursa: Miclea, Florescu, 1980)
Fig. 9. Tănase Burnar și cuptorul din Săcel (Sursa: T. Ivanciuc, 2007)
Noi considerații despre originea ceramicii de Săcel
Cuvinte cheie: Maramureș, ceramică, Săcel, nesmălțuit, preistorie
Situată în estul Ţării Maramureşului, comuna Săcel păstrează unul dintre cele mai cunoscute centre specializate în meşteşugul confecţionării ceramicii roşii nesmălţuită, decorată cu colorant natural şi lustruită cu piatra.
Acesta a fost atestat în anul 1771, când acolo activau 3 olari: “jelerul (nenominalizat) feudalului Balea Mihai din Săcel, care practicând meseria de olar este obligat să dea anual stăpânului său o sută de oale”, iobagul Olar Ivan al feudalului Iona Pless şi Olar Petre - iobag al feudalului Ioannis Suska[1].
Centrul din Săcel a intrat în atenţia cercetătorilor după publicarea studiului lui Florea Bobu Florescu[2]. Acesta spunea că ”centrul de ceramică de la Săcel, prin forma vaselor produse şi tehnica de ornamentare se leagă direct de tradiţia ceramicei dacice, după cum reiese din compararea acestor forme şi a tehnicii de lustruire cu ceea ce se observă în La Tene-ul dacic. Prin instalaţia de ars ceramică, centrul de de la Săcel se leagă de tradiţia cuptoarelor romane. Acestea ne arată cu prisosinţă că la contactul dintre cultura dacică şi cea romană s-au produs fenomene de interferenţă de tipul coexistenţei. Considerăm că sub acest aspect se poate educe o lumină la înţelegerea procesului complex de geneză a poporului român. Cele două substrate de cultură care stau la baza ceramicii de Săcel arată din plin rezultatul convieţuirii elementelor dacice cu cele romane”.
După cum vom vedea mai jos, aceste afirmaţii: ceramică de tip dacic respectiv cuptor roman (la data publicării articolului, începuse deja curentul istoriografic al etnogenezei daco-romane promovat în epocă, aşa că aceste afirmaţii au fost cum nu se poate mai bine venite într-o perioadă de căutări febrile de noi dovezi în sprijinul ideii respective), preluate ulterior de toţi cei care s-au ocupat de Săcel, sunt cel puţin forţate, dacă nu chiar eronate.
După Florescu, au mai studiat olăritul de aici Francisc Nistor, Tancred Bănăţeanu, Iuliu Pop, Ion Vlăduţiu, Janeta Ciocan etc.
Primul dintre aceştia - arheologul şi etnologul Fr. Nistor[3], este dealtfel unul dintre foarte puţinii care observă că lustruirea cu piatra este “un procedeu datând din epoca neolitică”.
Tancred Bănăţeanu susţinea[4] că lustruirea cu piatră de râu este tipic dacică.
Conform lui Iuliu Pop[5], la finele secolului XIX lucrau la Săcel peste 30 de olari. Ceramica era arsă la roşu şi lustruită cu “bdicaşul” - piatră de cremene aflată din belşug în pârâul Bistriţa care şerpuia prin faţa casei a doi olari: Ion Cocean Scomârcea (fig. 2) şi Ion Şuşca Ona zis Onaş decedat în 1955 la 93 de ani despre care vecinii ziceau că a fost “cel mai hirluit olar, tăt formele aiste le făce”.
Pop ne oferă şi alte informaţii preţioase: roata cu fus de lemn sau fier are partea de sus numită “crâng”, iar roate e intitulată “lepeteu”. Unealta cu care se formează oalele se numeşte “fătiuşe”, iar lemnul cu care se bate lutul- “leşcă”. “Mesălăul” e pensula cu care se ornează vasele, “răzuşa”-lopăţica de ras lutul, “bdicaş” sau “bdicăşel”-piatra de cremene.
Mai există între unelte şi “drodu de tăiet lutu în scrijele“. Lutul se cumpără din ograda unui consătean, fiind scos de la 10-11 m adâncime. Se produc vase, căni, ulcele, ulcioare, “bocăi”, “laboşe” şi “fideauă”, pahare, blide, “ulcele de doi griţari” (idem, p. 109).
“Se aduce odată lut cât o roată de moară pentru o căruţă de vase. Era udat cu apă, bătut cu “leşca”, pus pe “laiţă” şi frământat ca aluatul de grâu. Se făceau apoi atâţia “bruji” câte oale trebuiau, se punea “brujii” pă roată şi se făceau “bocaie”.
Se foloseau două tipuri de decorare: lustruire, respectiv pictare cu “mesălăul” - decorare cu pământ negru sau piatră neagră provenită din dealul Pomnişori, sfărâmată cu toporul (denumită “şar”), cernut şi amestecat cu apă, ornarea propriuzisă numindu-se “feştirea cu mesălăul”. De fapt, acest “pământ sau piatră neagră” este o marnă neagră aparţinând formaţiunii Valea Carelor (din rupelian inferior[6]).
Vasele de lut se vindeau de la Sighet şi văile Iza, Cosău, Mara, până pe la Telciu, Năsăud şi Beclean. Erau duse cu căruţele şi date pe bucate, nu pe bani.
Iuliu Pop a înregistrat şi o serie de superstiţii legat de olărit: “femeia care vine dintâi să cumpere vase de la olar, dacă era bună de pocinoc, olaru vinde tăte vasele. Din cuptior când începe la ie îi dăde întâi vase şi mai ieftin ca la alţii. Când pleca cu caru în târg şi îi ieşe cu videre plină cu apă, merge fără grije că umblă bine, că vinde tăte vasele. Dacă vecina care nu-i poartă noroc îi iese înainte, să înturna olaru înapoi că n-a ave noroc” (informaţii de la Magdău Ioana, născută 1926, idem, p. 110).
Acelaşi autor opinează că centrul Săcel a scăpat de influenţele moderne atât datorită izolării, cât şi producerii de vase ieftine, cu pereţi groşi, rezistenţi la lovituri şi foc (idem, p. 111), acesta remarcând asemănările cu ceramica dacică dar şi cu ceramica de Marginea.
Astfel, după Iuliu Pop, de factură dacică ar fi tipurile de vase intitulate ”blid mare”, ”pahar”, ”oalele de doi griţari”, tot dacice fiind şi ornamentele în zigzag dispuse în anse uşoare. Forma, mărimea şi volumul unor vase de Săcel sunt identice cu cele ale unor produse de Marginea, ambele nesmălţuite şi lustruite, doar că la Marginea se obţinea prin ardere ceramică neagră şi nu roşie (ibidem, p. 112).
Ajungând la acest punct, nu putem să nu remarcăm un fapt trecut cu vederea de mulţi cercetători: descălecatul Moldovei. Evenimentul care a dus la constituirea statului moldovean la 1363, a constat în strămutarea voievodului Bogdan de Cuhea împreună cu apropiaţii săi în nordul Moldovei, acesta fiind înhumat la Rădăuţi, la doi paşi de Marginea.
Nu este exclus ca printre maramureşenii care l-au însoţit, să se fi aflat şi unul sau mai mulți olari din Săcel, care să fi dus cu el (ei) acolo meşteşugul acestei ceramici. În cei peste 600 de ani scurşi de atunci, cele două tipuri de olărit vor fi evoluat separat, ajungând la ceea ce cunoaştem azi. Această ipoteză rămâne de verificat în viitor.
Tot referitor la acest centru, Janeta Ciocan oferă câteva date suplimentare[7]: Tănase Cocean (fig. 1) a învăţat meserie de la tatăl său Ion Cocean Scomârcea (fig. 2), mort la 70 de ani şi de la bunicul său mort la 90 de ani : ”vasele de Săcel sunt comparabile cu cele din celelalte centre nesmălţuite din ţară - Lăpuş, Băiţa de sub Codru, Bihor. Ceramica lustruită cu piatra este întâlnită şi în epoca bronzului”.
Următorul etnograf care a studiat Săcelul este Vlăduţiu Ion[8], ceilalţi care i-au succedat rezumându-se mai ales a prelua informaţiile obţinute de predecesorii lor. Spicuim cele mai importante date oferite de acesta, axate în special pe ornamentica ceramicii de aici:
În copilăria lui Tănase Cocean, în sat mai erau patru olari activi. Lutul era scos din locul numit Dovrădeaua (Dobrodava, Dobrodeava). Pasta era obţinută dintr-un amestec de lut gras şi lut roşu. Ornamentarea se efectua astfel: pe partea bombată a vasului crud se trăgeau trei benzi late, apoi se făceau ”zâmţi” (triunghiuri repetate) peste benzile late de culoare. Tot atunci, se tăiau suprafeţele acelor triunghiuri exact la mijloc (cu o linie numită ”şâr”). Apoi, în partea superioară a vasului se desena un val numit ”cordăţel”. După câteva zile se freca vasul deja uscat cu ”bdicaşul” – o piatră albă de râu, pentru a-i da luciu şi a astupa porozităţile. Se mai lăsa la uscat câteva zile, apoi vasele se ardeau o zi şi o noapte, focul fiind din lemn de molid uscat doi sau trei ani.
Ornamentul pictat era format din linii orizontale (”în şir”) şi vălurite (”în zimţi”), uneori frânte până la unghi ascuţit, dispuse în partea superioară, la locul de întâlnire a torţii, spre gura vasului. ”Vasele de Săcel sunt compatibile cu cele din celelalte centre nesmălţuite din ţară -Lăpuş, Băiţa de sub Codru, Bihor. Ceramica lustruită cu piatra este întâlnită şi în epoca bronzului”.
O contribuţie în cunoaşterea olăritului de aici aduce şi Mihai Dăncuş[9]: ”cuptorul de formă semisferoidală-ovoidală, cu vatra neorganizată simplă, este de tip roman.”.
Ardelean-Pruncu Ion[10], susţine că meşteşugul olăritului din Săcel a fost început de un oarecare Cosma, venit din Moisei, şi că cel care l-a descoperit pe Tănase Cocean a fost de fapt Nicoară Timiş (idem, p. 120).
În fine, de la Peter Maria[11], aflăm principalele categorii de vase produse aici: ulcele pentru apă, tigăiţe cu trei picioare (asemănătoare cu ceaşca dacică), ”bocăiţe” şi ”bocăi” (pentru pus laptele la prins), ”hârgaie” (ulcioare), strecurătoare (unele cu trei picioare), cratiţe cu două toarte, oale de diferite dimensiuni pentru fiertul sarmalelor, blide mari, blidişele, oale pentru flori, cratiţe cu două toarte şi cu trei picioare (pentru vatră) precum şi un vas de circa 70 de litri, de tip chiup, prevăzut la bază cu o ”ţâţă” pentru scurs - vasul confecţionat special pentru fiertul rufelor cu leşie” (fig. 3 şi 4).
Nu putem să nu remarcăm, înainte de toate, că centrul Săcel nu este singurul din ţară specializat în ceramică nesmălţuită. Cel mai apropiat loc similar este Lăpuşul[12], loc unde s-a produs ceramică roşie, având decorul pictat cu humă albă, în valuri.
Ceramică nesmălţuită, de factură atribuită tot dacilor, s-a produs până în urmă cu câţiva ani şi la Băiţa de sub Codru[13].
În Bihor, la Vadu Crişului, Leleşti şi Ferice se produce deasemenea ceramică nesmălţuită, albă respectiv roşie. Alte centre româneşti producătoare de ceramică nesmălţuită au fost cele de la: Găleşoaia (Dâmboviţa), Curtea de Argeş, Calvini (Buzău) etc.
Un alt mare centru de ceramică roşie nesmălţuită, care e posibil să fi interferat într-un sens sau altul de-a lungul istoriei cu cel din Săcel, este Modra din Slovacia.
Referitor la originile acestui tip de ceramică, trebuie spus că multe elemente apar încă din neolitic (mileniile VII-VI î.Cr.): lustruirea cu piatra, forma unor vase (majoritatea formelor prezente la Săcel apar în culturile Vinca-Turdaş, Bandkeramik, Boian, Precucuteni şi Cucuteni), liniile unghiulare şi romburile (prezente în cultura Starčevo-Criş), meandrul (cultura Vădastra), dinţii de lup (cultura Vădastra), inciziile în zig-zag (cultura Vinca-Turdaş) triunghiurile haşurate (Turdaş). Forme şi ornamente frapant de asemănătoare cu Săcelul apar în culturile Horodiştea şi Coţofeni (fig. 5-8)[14], fiind regăsite, mai apoi, și în ceramica locală Suciu de Sus, de epoca bronzului.
În privinţa cuptorului, lucrurile sunt la fel de neclare, toate studiile fiind efectuate pe unicul cuptor păstrat până azi (fig. 9) deşi în mai multe gospodării au funcţionat până nu demult astfel de instalaţii[15]. Modelul de cuptor din curtea familiei de olari săceleni nu a apărut în perioada romană ci înainte, în cea greacă, doar forma acestuia fiind într-adevăr de factură romană[16].
Privind însă la celălalt centru nordic de ceramică nesmălţuită, cel din Marginea-Bucovina, observăm că acolo s-a folosit până nu demult cuptorul neolitic: gropi mari de 1,5 m, de forma unui con cu vârful în sus. Alături era săpată o groapă mai mică, ce comunica printr-un canal cu prima şi în care se făcea focul[17].
Acest tip de cuptor apare încă în cultura Cucuteni B, deci în neolitic[18].
La fel cum am arătat mai sus, există posibilitatea ca ceramica de Marginea să-şi fi avut originile la Săcel, iar cuptorul să fi venit tot de aici. În acest caz, viitoarele cercetări etno-arheologice ar putea identifica în comuna maramureşeană dovezi privind folosirea acestui tip arhaic de cuptor aici.
În ziua de azi, în Săcel mai activează doi meşteri, Tănase Burnar (fig. 9), urmaş al lui Tănase Cocean, ajutat de tânărul său fiu, Dumitru Burnar.
Familia Burnar continuă să folosească acelaşi cuptor foarte vechi (a cărui vârstă este presupusă a fi de 300-500 de ani, însă nimeni nu cunoaște cu precizie aceasta), dar tehnica lor de lucru pare să fie diferită de cea a predecesorilor acestora.
Astfel, produsele finite contemporane nu mai sunt roşiatic-gălbui, ci roşu-cărămizii (fie amestecul de lut gras şi lut roşu nu respectă proporţiile clasice, fie se foloseşte alt tip de lut), vasele produse având o porozitate mai accentuată, tot din motive ce ţin de amestecarea lutului, ardere etc., fiind lustruite mai puțin insistent, iar ornamentica constă mai ales în zigzagul de pe partea superioară a vasului, rareori fiind ornat şi registrul median sau inferior, liniile trasate fiind de obicei mai groase ca mai demult.
Concluzionând, deşi insuficient cercetat - nu s-a stabilit până azi nici măcar temperatura la care erau arse vasele, întreaga paletă a tipologiei vaselor şi a ornamenticii acestora a rămas incompletă, nu s-au studiat similitudinile între centrul de aici şi alte centre de ceramică nesmălţuită din România sau din ţările învecinate, nu s-au verificat paralelele dintre ceramica de aici şi cea din preistorie, centrul de la Săcel este şi rămâne deosebit, fiind dealtfel singurul centru de olărit nord-maramureşean cunoscut la un nivel oarecum acceptabil.
Rezumat
Singurul centru de ceramică nesmălțuită rămas activ în nord-vestul țării, cel de la Săcel (Maramureș), se consideră a fi de origine dacică (forma și tehnica de lustruire a vaselor) respectiv romană (tipul cuptorului).
După ce sunt prezentate puținele informații existente despre acest centru, este amintită ceramica de Marginea, posibil originară tot din Maramureș dar care utiliza inițial cuptorul de tip neolitic, fiind apoi prezentate date conform cărora forma și tehnica de lucru a ceramicii de Săcel are originea în neolitic, în timp ce modelul de cuptor de aici a apărut în perioada greacă, doar forma acestuia fiind, într-adevăr, romană.
New considerations regarding the origin of Săcel pottery
(Summary)
Key words: Maramureș, pottery, Săcel, unglazed, prehistory
The only production center of unglazed pottery still active in the North-West of Romania, the one from Săcel (Maramureș), is considered to be simultaneously, of Dacian origin (looking at the form and polishing technique of the vessels) respectively of Roman influence (the kiln type).
After we present the little available information about this center and mentioning the Marginea pottery, possibly originating from Maramureș but which used in the past the Neolithic type kiln, we show some data proofing that the vessels form and working technique of the Săcel pottery are dating back in the Neolithic period, while the kiln model here appeared in the antique Greek culture, only its shape being, certainly, Roman.
Note
[1] Conscripţia urbarială a Săcelului pe anul 1771, aflată la Direcţia Naţională a Arhivelor Naţionale Maramureş, fond 45 - Prefectura Maramureş, seria Conscripţii Urbariale, cota XI/119.
[2] Florescu Florea Bobu (1963) - Un centru necunoscut de ceramică roşie lustruită de veche tradiţie din Maramureş, în „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, II (1959-1961), Cluj-Napoca, 1963, pp. 51-63.
[3] Nistor Francisc (1967) - Creaţii şi creatori populari din regiunea Maramureş, Casa Regională a Creaţiei Populare, Baia Mare, p. 119.
[4]Bănăţeanu Tancred (1969) - Arta populară din nordul Transilvaniei, Casa Creaţiei Populare a judeţului Maramureş, Baia Mare, 1969, pp. 170-173.
[5]Pop Iuliu (1970) - Contribuţii la cunoaşterea ceramicii de Săcel, în „Studii şi articole”, I, Baia Mare,
1970, p. 108.
[6]Clubul de Speologie „Montana” (2006) - Munţii Maramureşului. Descrierea geologică, morfologică şi a solurilor, Baia Mare, 2006, p. 12.
[7]Ciocan Janeta (1980) - Perenitatea unui meşteşug popular. Medalion Tănase Cocean, meşter olar din Săcel, în „Calendarul Maramureşului”, Baia Mare, p. 92.
[8]Vlăduţiu Ioan (1981) - Creatori populari contemporani din România, Editura Sport-Turism, Bucureşti, pp. 193-195.
[9]Dăncuş Mihai (1986) - Zona etnografică Maramureş, Editura Sport-Turism, Bucureşti, p. 77.
[10] Ardelean-Pruncu Ion (2006) - Şcoala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmaţiei. 140 de ani de învăţământ artistic, Sighetu Marmaţiei, p. 119.
[11] Peter Maria, 2010 - Săcelul turistic. Ghid al tradiţiilor şi meseriilor tradiţionale, obiceiurilor, de istorie şi geografie locală, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, la http://trateaza-te.ro/petermaria/Sacelul_turistic-Peter_Maria.pdf, p. 24.
[12] Zderciuc Silvia (1969)- Ceramica populară în Ţara Lăpuşului, în„Marmaţia”, I, Baia Mare, p. 75.
[13] Ciocan Janeta (1980a) - Băiţa de sub Codru - centru de ceramică nesmălţuită, în „Studii şi comunicări”, 4, Satu Mare, pp. 339-344.
[14] Miclea Ion, Florescu Radu (1980) - Preistoria Daciei, Editura Meridiane, Bucureşti, fig. 19.
[15]O gospodărie de olar din Săcel, datată pe la 1890-1900, a fost salvată la Muzeul Civilizaţiei Populare „Astra” din Dumbrava Sibiului. Aceasta include un cuptor care a fost însă copiat de restauratori după cel al familiei Cocean.
[16] www.isas.illinois.edu/atam/teaching/gvexhibit.html şi http://www.pottery-magic.com/pottery/tools/roman_kiln.htm.
[17] http://www.ceramicamarginea.ro/ro/despre.php.
[18] http://prehistoire.e-monsite.com/rubrique,mestesuguri-neolitice,1101580.html.