Cine nu-l cunoaşte pe meşterul în lemn Toader Bârsan din Bârsana?! Acesta a avut de-a lungul a 60 de ani de activitate multe zeci de ucenici, a întâlnit începând de la Ceauşescu (care i-a oferit o sumă cu care şi-a cumpărat cea mai frumoasă pereche de boi din sat) şi regele Mihai până la Bill Clinton, a cioplit porţi care au ajuns din Japonia şi Australia şi până în America.
Toaderul Bârsănoaiei este redescoperitorul (în urmă cu vreo 50 de ani) lanţului lucrat dintr-o singură bucată de lemn, tehnica de lucru făcând-o apoi, generos, cunoscută tuturor. Născut pe 29 februarie 1944 („rămân tânăr pentru că am ziua numai o dată la patru ani” susţine el şugubăţ)a crescut şi trăit în sat toată viaţa. Feciorii Ioan şi Teodor îi calcă pe urme, amândoi fiind renumiţi şi talentaţi meşteri în lemn. Unchiul Toader lucrează 6 zile pe săptămână, zi-lumină, fără nici un fel de sculă electrică, fără telefon mobil, fără gadget-uri. El este unul dintre ultimii meşteri care procedează astfel... Cu uşa veşnic deschisă, ospitalier, glumeţ, reconfortant şi cu inima deschisă ca nimeni altul, primeşte în atelierul său mai mulţi vizitatori anual decât o fac bisericile UNESCO de la Bârsana-Jbâr, Poienile Izei, Plopiş sau Rogoz... Lui Toader Bârsan i-a fost conferit, de către C.J. Maramureş, titlul de Ambasador al Turismului Maramureşean, alături de alte zeci de personaje, multe dintre ele fără nici o legătură cu acest domeniu de activitate. De acest titlu, pur onorific şi constând într-o diplomă plastifiată, nu au beneficiat, însă, decât alţi patru meşteri din Maramureşul istoric: Vasile Şuşca din Săcel, Maria Zapca şi Dumitru Pop-Tincu din Săpânţa şi Victoria Berbecaru din Botiza. Nici la Bucureşti el nu a fost apreciat la adevărata sa valoare, altfel ar fi încăput pe lista Tezaurelor Umane Vii, titlu mult mai important, conferit de către Ministerul Culturii şi care aduce, cel puţin teoretic, şi o mică rentă viageră... Da, cei de la Ministerul Culturii au apreciat că personalităţile aproape legendare din Ţara Maramureşului nu merită onoarea de a fi declarate Tezaure Umane Vii, doar nici răposaţii lemnari Pătru Godja-Pupăză şi Găvrilă Hotico-Herenta, ori ceteraşul Ion Covaci-Paganini, n-au beneficiat de asemenea onoruri. Pe lista „Tezaurelor” au fost incluse personalităţi ale culturii populare din Oaş, Lăpuş ori Bistriţa, dar nici măcar un singur nume din Maramureşul istoric! Iar statul român a decis că Toader Bârsan merită doar Ordinul Meritul Credincios clasa a III-a, pe care l-a primit în vremea administraţiei lui Ion Iliescu... Dar, pentru noi, maramureşenii care ştiu cum stau lucrurile, marii noştri meşteri sunt, şi vor rămâne, Tezaure Umane Vii, cu sau fără „poptire” de pe la ministere. Printre ei sunt sculptori în lemn, meşteri de biserici, morari, piuari, opincari, clopari, cojocari, butnari, fierari, împletitori de coşuri, drăniceri ori iconari, dar şi ultimele confecţionere de cununi de mireasă, ultima împletitoare de „mânecări” cu acul din lemn, ultimul spătar şi mulţi alţii dintre cei 6-700 de meşteri dar şi dintre zecile de muzicanţi tradiţionali ai Ţării Maramureşului... Am lăsat la urmă categoria ţesătoarelor, cea mai numeroasă şi cunoscută, opt dintre acestea fiind recent nominalizate pe Lista Patrimoniului Imaterial UNESCO, nominalizare infinit mai ridicată valoric decât distincţiile oferite, de multe ori pe criterii obscure, pe plan naţional, la noi... Ar trebui ca măcar 15-20 de ţesătoare să fie declarate urgent Tezaur Uman Viu. Gândesc că printre acestea să se regăsească şi ţesătoare la „teară” de ţoluri şi şterguri alese, de cergi, pânză, zadii, trăisti şi pănură, dar şi realizatoare de fabuloase broderii manuale pentru cămeşile populare, şi vopsitoare cu culori vegetale, cusătorese cu mărgele, în lână, bumbac ori cânepă... Dar cine să ţină cont de cele de mai sus, de normalitate şi merituozitate, de adevărata scară a valorilor, de faptul că UNESCO a recunoscut arta neasemuită a ţesătoarelor noastre de ţoluri de perete, însă statul român, prin Ministerul Culturii şi Consiliul Judeţean, nu?! În rest, să auzim numai de bine şi îi dorim marelui meşter Toader Bârsan multă sănătate, putere de muncă şi îngăduinţă cu vizitatorii din toate colţurile lumii care-i trec pragul şi care nu contenesc să se minuneze de lucrările sale şi de felul său de a fi! La mulţi ani, uncheşule Toader, la mulţi ani tuturor artiştilor tradiţionali maramureşeni!
0 Comments
Pe teritoriul de azi al Şugăului am identificat prin cercetări de suprafaţă trei puncte arheologice din care am recoltat: unelte de piatră (în zona morii Drimuş, sub Dl. Morii[i]), respectiv fragmente ceramice care par a data tot din epoca preistorică[ii]. În anii 1960, Francisc Nistor, director al Muzeului Maramureşului, a descoperit fragmente ceramic e feudale (sec. XVII-XVIII) în zona Falu Dâmb, acolo unde s-ar fi aflat vatra satului Tursad (informaţie personală de la Fr. Nistor). În anii 1980, într-un loc neprecizat de pe teritoriul aşezării a fost descoperit un tezaur monetar din secolele XVI-XVII, din care s-au recuperat doar trei piese poloneze şi austriece[iii]. Aşadar, teritoriul de azi al Şugăului a fost locuit încă din epoca preistorică (probabil din ep. Bronzului), alte urme arheologice din perioada medievală venind să completeze lacunele istoriei scrise. În anul 1406, pe 6 noiembrie, la Visegrad, regele Sigismund emite o diplomă în favoarea cnezilor de pe Cosău, hotărnicia moşiilor acestora atingând şi valea Tursad (rivulum Turczad)[iv]. Numele acesteia este legat de radicalul „Tur”, care poate însemna fie zimbru, fie bour. Aşadar, numele acesteia a fost valea Zimbrului ori valea Bourului. Diploma din 17 septembrie 1411[v], dată la Lelesz pe baza mandatului regelui Sigismund din 24 iulie a aceluiaşi an, îi introduce pe Leucă şi Andrei în posesia moşiilor Vad şi Tursad, hotărnicia celor două sate menţionând o serie de puncte de demarcaţie astfel că teritoriul acestora poate fi reconstituit destul de lesne. Despre Tursad, toţi istoricii ştiu că s-a aflat pe locul Şugăului de azi, pârâul care străbate aşezarea purtând numele de Valea Turţiadei până la începutul secolului XX. Tot I. Mihalyi de Apşa[vi] spune: „Satul Tursad demult nu mai există. Locul satului (ungureşte: Falu Dombja) e aproape de Vad către apus. Din tradiţiune, spun bătrânii din Vad, că satul Tursad era al familie Codrea, dear pentru lucrurile fără de lege, a bunăoara din cause politice, prin nota infidelitas, s-a confiscat, azi e încorporat în hotarul Szigetului”. Diploma de rehotărnicire a Sighetului dată la mandatul regelui Matia Corvin pe 1 mai 1459 la Buda[vii], aminteşte că s-a trecut prin punctul Zugohegy (muntele Şugău), apoi s-a urcat de-a lungul pârâului Turczad etc. Despre presupusa grăniţuire a Sighetului din anul 1488 în care ar apărea şi Şugăul[viii] nu am nici un fel de date. În concluzie, în anul 1405 satul Tursad încă nu exista (altfel ar fi fost menţionat în hotărnicia cnezatului Cosăului), în 1411 apare împreună cu hotarele sale ca posesie românească, pentru ca în 1459 să nu mai existe, iar teritoriul său să aparţină deja Sighetului, pe baza unei confiscări despre care nu ştim foarte multe. În secolele XVI-XVIII, aproape de vărsarea Şugăului în Iza, pe malul stâng al pârâului a existat o moară renumită, moara Thurzad, deţinută de feluriţi proprietari sigheteni, care apare de foarte multe ori în actele vremii. Apoi, ceva mai în amonte, a fost construită o a doua moară, pe locul unde există şi azi o moară nefolosită (la Drimuş). Aceste instalaţii măcinau mai ales grânele sighetenilor, la fel cum făceau şi morile din Iapa. Cătunul Turczad, cu 6 locuitori, apare menţionat din nou în anul 1828[ix]. În a Doua Ridicare Topografică Habsburgică (1819-1869), pe valea Şugăului apar câteva case în jurul celor două mori, cei doi afluenţi ai văii numindu-se Sugo Bach (Tiurtiulişul de azi), respectiv Val. Turczadel (Şugăul din prezent). Recent am reluat discuţia despre Tursad într-un articol despre satele dispărute maramureşene[x], unde susţin că satul autohton Tursad a fost părăsit şi „reînfiinţat abia după anul 1800, sub numele de Şugău, de data aceasta fiind populat cu mineri alogeni de la mina Coştiui”. După 1900 valea Şugăului a început să se populeze masiv în amonte, mai ales cu locuitori proveniţi din Vad, Berbeşti sau Iapa. Primul recensământ care menţionează aşezarea a fost cel din 1966, când acolo locuiau deja 728 de locuitori, dintre care 722 români şi 6 maghiari, pentru ca în 2002 să se înregistreze 795 de locuitori, dintre care 760 români, 33 romi, 1 ucrainean şi 1 maghiar. Chiar dacă datele de care dispunem deocamdată sunt limitate, acestea pot să creionează suficient de explicit istoria rareori menţionatei aşezări maramureşene Şugău-Tursad. [i] Teofil Ivanciuc, Completări la Repertoriul Arheologic al judeţului Maramureş, „Marmaţia”, 14, Baia Mare, 2017, p. 24 [ii] Teofil Ivanciuc, Descoperiri arheologice inedite în Ţara Maramureşului, „Acta Musei Maramorosiensis”, 3, Sighetul Marmaţiei, 2005, p. 281. [iii] Carol Kacso, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, vol. I, ed. Eurotip, Baia Mare, 2011, p. 511. [iv] Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din veacul XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 135. [v] Ibidem, pp. 178-180. [vi] Ibidem, p. 175, nota 2. [vii] Ibidem, pp. 422-424. viii] Fratello Marius, Sighetul perife(e)ric: Lumea văzută de la Șugău (II), în „Salut Sighet”, 12 februarie 2019. [ix] Lajos Nagy, Notitiae politico-geographico-statisticae inclyti Regni Hungariae, partiumque eidem adnexarum, Budae, 1828, p. 200. [x] Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz: Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, „Revista Arhivei Maramureşene”, Baia Mare, nr. 10/2017, p. 17. |
Archives
October 2023
|