Este de semnalat apariţia a două noi albume foto despre Maramureş. Primul dintre acestea, "Maramureşul meu. My Maramureş". îi aparţine japonezului Miya Kosei şi a apărut la Editura Idea din Cluj-Napoca. Conţine adevărate haik-uri imagistice, alb-negru, fără titluri, localizări sau ani (practic majoritatea pozelor au fost realizate în anii 1970-80), lăsându-i privitorului posibilitatea să le aşeze în spaţiu şi timp, să le numească, ori să le coloreze. Nu mai am nimic de adăugat despre subiect decât că mi-e ruşine că aparţin unui judeţ care nu ştie să-şi preţuiască admiratorii. Miya Kosei a promovat Maramureşul din Japonia şi până în Franţa (doar la Paris, expoziţia sa despre noi din anul 1997, a avut un milion de spectatori!), vreme de 50 de ani. Şi nici o autoritate nu s-a gândit să-i ofere titlul simbolic de Cetăţean de Onoare. Ştiţi care sunt acum cetăţenii speciali ai judeţului Maramureş? Grigore Leşe, Nicolae Sabău, Justinian Chira şi Valentin Vlad. Judecaţi singuri, care sunt meritele fiecăruia... Un al doilea excelent album foto dedicat Ţării Maramureşului a apărut foarte recent, în Marea Britanie. Se numeşte "In Search of the Village Distilleries of Maramures: A Romanian Odyssey 2015" şi este datorat britanicului Ian Macilwain. Publicat la editura Broombank Publishing, beneficiază de un "Cuvânt Înainte" scris de marele prieten al Maramureşului şi Transilvaniei care este William Blacker. Dacă prima carte poate fi achiziţionată din librăriile maramureşene sau din alte părţi ale ţării, cea de-a doua este de găsit fie pe site-ul propriu, fie pe Amazon. Cred că orice bibliotecă care se respectă trebuie să includă cele două lucrări excepţional de valoroase.
0 Comments
Am tot vrut să spun ceva legat de ouăle de Paşte din Maramureş, dar sărbătorile au trecut fără să am timp să o mai fac. Despre ce este vorba: Peste tot se spune că tradiţia multiseculară maramureşeană de vopsire a ouălor de Paşte ar fi doar cea cu plante, în special cu frunzele de ceapă, care dau un colorit roşu. Şi că, pasămite, vopsirea cu ceară, în culori diferite, precum în Bucovina dar şi prin alte părţi ale ţării (inclusiv în Lăpuşul învecinat), nu ar fi fost folosită aici. Ei bine, trebuie să spunem că lucrurile stau altfel. Până în urmă cu vreo 50 de ani, vopsirea ouălor în Maramureş (mă refer la etnicii români de aici, nu la cei ucrainieni, care continuă şi azi acest obicei) s-a făcut în mod curent şi prin tehnica încondeierii cu ceară topită şi colorată. Drept dovadă stau amintirile celor care au prins acele vremuri, precum şi anumite colecţii etnografice care deţin asemenea piese. Cum ar fi colecţia Muzeului Naţional Etnografic din Budapesta, unde se conservă zeci de ouă pictate care provin din Maramureş, de unde au fost colectate pe la începutul secolului XX. Am mai spus-o şi o repet: Maramureşul a avut o civilizaţie populară mult mai diversificată şi complexă decât îndrăznim să credem azi. Trebuie să încercăm să redescoperim şi să recuperăm măcar fărâmiturile de la banchetele zeilor de demult... ©Teofil Ivanciuc, aprilie 2015 Urmăriţi un film documentar despre Lucy Castle, o tânără muziciană din Marea Britanie, care a venit în anii 1990 în Maramureş pentru a-şi pregăti teza de doctorat şi a ajuns să se mărite cu un simplu sătean din Hoteni, într-un mariaj controversat şi, pare-se, nu foarte fericit.
Pentru vizualizarea documentarului, daţi click pe imaginea de mai jos: |
Archives
March 2024
|