Imagine din anul 1918 a unei părţi (în prim plan sunt vizibile coloanele capelei) a cimitirului militar german de la Miraj, de pe Vaser, acolo unde au fost înhumaţi 98 soldaţi ai Regimentului 3 Vânători de Munte din corpul de armată "Carpaţi" - Karpathenkorps, alături de patru soldaţi austro-ungari şi de trei ruşi, căzuţi cu toţii în luptele cu armata ţaristă din Munţii Maramureşului, din iarna anilor 1916-1917 .
Cimitirul, amplasat lângă staţia Miraj, la km 35,6 de pe traseul "Mocăniţei" (inaccesibil cu trenul turistic care urcă doar până la Paltinu, la km 21,6), veritabilă operă de artă, a fost spălat de inundaţii în perioada interbelică şi abandonat vreme de mulţi ani, fiind readus parţial la lumină în anul 2011. Nici o sculptură pictată nu s-a mai păstrat acolo până azi, dar totuşi s-au conservat, oarecum miraculos, terasele, aleile pietruite, treptele de acces, fundaţiile şi zidul de incintă al cimitirului. ©Teofil Ivanciuc, iunie 2014
2 Comments
Anul acesta se împlinesc 815 ani de la prima atestare documentară cunoscută a Maramureşului, fapt care nu a fost până în prezent consemnat ori sărbătorit de vreuna dintre instituţiile administrative, culturale sau muzeistice din judeţ.
Atestarea respectivă a fost cuprinsă într-o diplomă donatară emisă de regele Ungariei, Emeric, care i-a oferit comitelui Laurenţiu posesiunea Bakha din comitatul Sopron, în semn de recunoştinţă pentru mai multe slujbe credincioase efectuate de acesta, doar serviciul legat de Maramureş fiind detaliat explicit: „...atunci când ne-am dus la vânătoare în Maramureş şi în timpul vânătorii, calul nostru alergând cu iuţeală, a căzut cu noi şi s-a întâmplat ca piciorul nostru să rămână în scară, comitele Laurenţiu venind pe neaşteptate ne-a scăpat pe noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, de o moarte atât de ruşinoasă şi amară şi a fost rănit atât de rău de acel cal, încât în cele din urmă a suferit pierderea unei mâini” (din Documente privind istoria României. C. Transilvania. Veacul XI-XIII. Vol. 1 : 1075-1250, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1951, pag. 16-17). Textul latin (datat în „anno Dominice incarnationi MC nonagesimo nono”, adică „anul 1199 de la Încarnarea Domnului”, fără a fi specificată luna sau ziua) este următorul: „quod cum in Maramorisio tempore venationis venatum iuissemus, noster ecus velociter cursitans, subtus nos cecidisset, ipse Laurentius Comes solus superueniens a morte tali turpissima et amarissima, inuocato Dei auxilio, nos liberauit, et per ecum eundem tam male fuit vulneratus, quod in fine amissionem manus alterius est perpessus” (din Fejér Georgius - Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, tom II, Budae, 1829, pag. 546-548). Acesta a fost momentul când Maramureşul a intrat oficial atât în sfera de influenţă a Ungariei (de care a aparţinut până în anul 1918), cât şi în istoria scrisă. ©Teofil Ivanciuc, iunie 2014 Rămas bun, Pisti Balázs!
Sculptorul Ştefan Alexandru Balázs (5 iunie 1958-14 iunie 2014) a plecat dintre noi, mult, mult prea devreme... Născut la Câmpulung la Tisa, acesta a absolvit Liceul forestier din Sighetul Marmaţiei, apoi Şcoala Profesională şi Şcoala Populară de Artă. A participat la expoziţii personale şi colective în ţară şi străinătate, realizând circa 3000 de lucrări, mai ales în lemn, răspândite pe cinci continente. A realizat şi restaurări de icoane, statui şi mobilier în biserici. A lăsat lucrări monumentale în ţară (Deva, Galaţi, Gherla, Arad, Sic, Câmpulung la Tisa, Cubleş) şi în străinătate, în mai multe localităţi din Ungaria (Esztergom, Pápa,Tapolca, Tatabánya, Nagykőrös, Nyírkércs, Vigántpetend, Hegyesd, Várpalota, Felsőhámor, Kesztölc sau Alsóörs), dar şi la Vatican (de unde i-a scris însuşi Papa), în Turingia-Germania, Espo-Finlanda, în Canterbury-Marea Britanie ş.a. În Sighetul unde a trăit întreaga viaţă, refuzând un trai mai uşor în Ungaria, Pisti, cum îi spuneau prietenii, a lăsat moştenire lucrările de sculptură de la Spitalul Municipal, Capela franciscană, Liceul maghiar „Leövey Klára”, din cimitirele reformat şi romano-catolic dar şi din alte locuri. Acestea sunt urmele palpabile, operele materiale lăsate moştenire lumii sale. În rest, pentru noi, cei care l-am cunoscut, Pisti rămâne acel om deschis, zâmbitor, credincios şi, uneori, dezarmant de sincer. Golul pe care îl lasă în urma sa nu va mai putea fi umplut niciodată. Dumnezeu să îl odihnească în pace. Sincere condoleanţe familiei! Cu ocazia recentei vizite a Prinţului Charles în România (care a avut loc săptămâna trecută), acesta şi-a manifestat admiraţia pentru Maramureş şi arhitectura sa în lemn, atât cât mai este păstrată (mai mult prin virtutea inerţiei şi datorită crizei economice, care a stopat temporar demolarea uluitoarelor căsuţe de lemn în vederea înlocuirii acestora cu inestetici monştri din beton, decât prin intermediul unor programe de conservare). Despre dispariţia caselor de lemn s-au scris destule, rezultatele fiind aproape nule.
Vedeţi AICI (de la minutul 1:55), în interviul acordat Pro TV, declaraţia Prinţului de Wales, care a declarat: "Maramureşul e minunat. Aş vrea să mă întorc la un moment dat". El a vizitat regiunea o singură dată, în urmă cu 10 ani (moment imortalizat în fotografia de mai sus). Prinţul de Wales a repetat elogiul adus Maramureşului şi în cadrul discursului de primire a titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti, încercând să-i convingă pe români să-şi păstreze identitatea culturală şi spirituală, precum au făcut-o Italia şi Elveţia, care au demonstrat că este posibil să fii modern şi să-ţi conservi în acelaşi timp elementele arhaice. Prinţul a menţionat trăsăturile unice ale unor regiuni ale ţării, printre care "casele sculptate în lemn din Maramureş" (vezi AICI, la minutul 3:44), enumerate la loc de cinste alături de casele ţărăneşti din Bucovina, Oltenia şi din sudul Transilvaniei, pledând pentru conservarea acestora, fapt care va aduce în viitor inclusiv beneficii financiare, precum în Marea Britanie. Probabil mulţi nu cred, dar casele vechi maramureşene sunt perfect locuibile - la standardele secolului XXI - în forma deja consacrată (cu geamuri şi uşi micuţe şi acoperişuri imense în patru ape). Acestea nu au nevoie nici de termopane Velux, nici de verande, geamuri imense ori de reconstruiri drastice, în forme ecletice care pot veni din orice colţ de lume, aşa cum aţi văzut şi dvs. propuneri pe internet. Casele de lemn maramureşene pot fi amenajate la interior cu izolaţii performante, cu camere de baie moderne şi cu mansarde care să confere utilitate podului imens (dublând spaţiul disponibil), păstrându-şi totodată întregul farmec, autenticitatea, patina nobilă şi identitatea vizuală a exteriorului. Doresc să cred că intervenţia repetată a Prinţului de Wales în favoarea patrimoniului maramureşean, va avea ca efect demararea unor proiecte de conservare a arhitecturii locale, pe modelul care este aplicat cu succes mai ales în sudul Transilvaniei (dar şi în alte zone ale ţării) de către organizaţii precum "Mihai Eminescu Trust", "Pro Patrimonio Foundation" sau "The Maria Nobrega Foundation". ©Teofil Ivanciuc, iunie 2014 |
Archives
October 2023
|