Când se discută despre întinderea Ţării Maramureșului, majoritatea cercetătorilor o consideră a fi o depresiune înconjurată de un lanţ muntos continuu, cu excepţia culoarului Tisei, râu căruia i-ar fi tributare, chipurile, toate apele cunoscutei regiuni istorice.
Realitatea este însă diferită, Maramureșul incluzând, în afara respectivei depresiuni, alte trei teritorii: 1. Astfel, în vestul provinciei, limita naturală a fost depășită încă în anul 1454, prin alipirea la Maramureș a văii Bârjaba din comitatul Bereg, care aparține din punct de vedere geografic Dealurilor Beregului care mărginesc Câmpia Transcarpatică. 2. Apoi, în est, Maramureșul a ajuns să cuprindă, inițial sporadic, de pe la finele secolului XVIII, apoi, definitiv, odată cu dispariția Imperiului Austro-Ungar și apariția Poloniei, și un colțișor cu suprafața de cca 1000 ha din Pocuția, provincie cu o cu totul altă istorie și așezare geografică. Este vorba despre căldarea glaciară a Izvorului Cățelei (sursă a Ceremușului Alb, râu tributar al Prutului). 3. Și tot la răsărit, graniţa a încălecat dincolo de creasta Carpaţilor, cuprinzând și un colț din Bucovina moldoveană, cu o parte a bazinului Țibăului și a Bistriţei Aurii (tributare Siretului), teritoriu aparținând inițial mănăstirii Putna și orașului Câmpulung, fenomen ce s-a petrecut între anii 1373-1505. Bucovina maramureșeană, cum am denumit acest sector, cuprinde suprafața deloc neglijabilă de cca 17000 ha, dintre care cca 5000 ha au fost ”dați” regiunii Suceava în anul 1950, pe teritoriul maramureșean rămânând până în ziua de azi cca 12000 ha de ape, pășuni și codri de brad, fără așezări omenești. Continuarea AICI
0 Comments
În data de 14 ianuarie 2023, peste 50 de persoane cu vârstele cuprinse între 5 și 80 de ani, unii veniți (anume cu acest scop din alte localități), au străbătut pe jos, pe parcursul a mai bine de 3 ore, peste 10 kilometri, în căutarea principalelor obiective ale Sighetului dispărut: sinagogi, capele și cimitire, portul și podurile de peste pe Tisa, locul unei bătălii sângeroase, Cămara Sării, prima fabrică din oraș, cea mai importantă baie publică și altele.
Deşi Maramureşul a avut cea mai cunoscută şi numeroasă populaţie de mici nobili din întregul regat al Ungariei, Principatului Transilvaniei şi al Imperiului Habsburgic, nimeni nu a grupat până acum nici măcar numele tuturor familiile nobile de aici. Este vorba despre mii de familii, a căror istorie se înșiruie între anii maximi 1272-1919.
Cine au fost nobilii (”nemeșii” în grai local) maramureşeni? În primul rând, vorbim despre cnezii români asimilaţi ca nobili donatari ai regatului (numiţi şi nobili personalişti, adevăraţi, vechi, nobili cu moşie, de prima clasă etc.) pe măsură ce s-au supus noului suzeran, deci începând cu anul 1317 (neamul Giuleştenilor, strămoși ai familiilor Rednic, Bercea, Feier, Fița, Pop ș.a.) și 1326 (Bârsăneștii, din care se trag familiile Bârsan, Andreica, Balaș, Boilă, Cora, Hodor, Radu, Știopei ș.a.) respectiv Bedeuanii (cu trunchiurile Bedei, Bedeuanu, Mărcuș, Mihaly și Tivadar), acestea fiind cele mai vechi familii nobile din întreg spațiul românesc. .... În comitat am aflat numai 36 de familii de aristocrați (23 conți și 13 baroni), dintre care doar 3 de-ai locului (2 maghiari de origine română și 1 evreu), la care se adaugă cei intrați în clasa superioară prin căsătorie. .... Lista nobililor de mai jos, în continuare incompletă, este cea mai vastă de până acum, conținând 1623 de patronime și variante, atât de maramureșeni get-beget (960 de nume, dintre care 659 de familii românești și 301 – maghiare, austriece ș.a.), cât și de nobili veniți – mulți dintre ei temporar - din alte părți, mai ales după anii 1700 (663 de patronime). Continuarea: AICI sau AICI Articol publicat în “Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 15, Baia Mare, 2022, pp. 9-43. Am avut iar șansa de a promova Maramureșul peste hotare, acum la televiziunea națională poloneză TVP2, în cadrul emisiunii cultural-culinare ”Aromele lumii” (”Smaki świata”), care are o audiență medie de 1 milion telespectatori și este prezentată de renumita Adriana Marczewska.
Primul episod din noua serie, dedicată culorii albastre, a debutat în Maramureș, fiind filmat în Săpânța (la Cimitirul Vesel, meșterii Dumitru Pop-Tincu și Anuța Zapchii, respectiv la Mănăstirea Săpânța-Peri), Șugău (la Pensiunea Doina Balasz) și Bârsana (pe Bradova și la Mănăstirea Bârsana), de unde s-a trecut apoi în Bucovina. Revin, după ziua aniversării primei atestări documentare a orașului (1), la dilema care a suscitat interesul multora, începând din secolul XIX până azi: cine au fost, oare, primii locuitori ai Sighetului?
Misterul poate fi elucidat prin intermediul a trei tipuri de surse: 1. Documente scrise 2. Clădiri martor 3. Dovezi arheologice 1. Prima mențiune cunoscută a Sighetului, dublul privilegiu din 1326 (2), precum și toate celelalte documente emise în secolul respectiv (din anii 1334, 1335, 1346, 1352 etc.), menționează localitatea exclusiv în calitate de colonie regală locuită de „oaspeții” catolici saxoni și de maghiari, nicidecum de către români, slavi, teutoni ori alte nații. Singurul act veritabil invocat de „tabăra cealaltă” (continuarea AICI) Câteva repere cronologice privind modificările politico-administrative prin care a trecut Maramureșul de-a lungul timpului:
-ante 1326-1918: Maramureșul „istoric” și Maramureșul de nord, cunoscute împreună ca Țara Maramureșului (anterior voievodat românesc), formează Districtul și apoi Comitatul omonim (în Regatul Ungariei, apoi, succesiv, în Principatul Transilvaniei, Imperiul Habsburgic și în cel Austro-Ungar). Vreme de 600 de ani, hotarele regiunii au rămas neschimbate, cu excepția alipirii la Maramureș a văii Bârjaba din comitatul Bereg, survenită în anul 1454. -1919-1920: Întreaga Țară a Maramureșului devine județ al Regatului României (cu excepția primelor luni din 1919, când părți ale teritoriului său sunt ocupate efemer de pseudo-republica Huțulia, respectiv de Republica Sovietică Ungară). -1920-1940 și 1945-1950: în urma ruperii Maramureșului decisă la Tratatul de la Trianon, doar Maramureșul „istoric” (3381 kmp) mai rămâne județ între hotarele românești. -1920-1939: Maramureșul de nord (6974 kmp, 7119 kmp după alte surse) devine parte a Cehoslovaciei. -1939: Maramureșul de nord împreună cu restul Transcarpatiei, formează, pentru o singură zi (15/16 martie), republica independentă Ucraina Carpatică, cu capitala la Hust. -1939/1940-1944: atât Maramureșul de nord cât și cel „istoric” sunt ocupate de Ungaria horthistă și reunificate. -1944-1945: administrație militară sovietică, pe ambele maluri ale Tisei. -1945-1991: Maramureșul de nord este ocupat de U.R.S.S, ca teritoriu al R.S.S. Ucraineană. -după 1991: Maramureșul de nord devine parte a Ucrainei independente. -1950-1968: Maramureșul „istoric” este înglobat de către comuniști, împreună cu Lăpușul, Chioarul și Codrul (dar și cu întregul județ Satu Mare, precum și cu un colț de Sălaj), în Regiunea Baia Mare (rebotezată în 1960 Regiunea Maramureș), cu reședința la Baia Mare, Sighetul pierzându-și, după 600 de ani, statutul de „capitală”. De fapt, între 1950-1952, jumătatea estică a Maramureșului „istoric” (bazinul Vișeului și Iza superioară), a aparținut de regiunea Rodna cu sediul la Bistrița, abia apoi fiind arondată Băii Mari. În anul 1950, estul Maramureșului „istoric” a pierdut definitiv, în favoarea județului Suceava, cca 60 kmp din bazinul Țibăului, cu munții Dârmoxa, Codreava, Ușorul și Bretila. -1968: redelimitarea județului Maramureș, care unește până azi Maramureșul „istoric” cu Țările Chioarului și Lăpușului (în întregime), respectiv a Codrului (parțial, restul acesteia rămânând în județele Satu Mare și Sălaj). -În trecut, Chioarul propriu-zis a făcut parte din comitatul ungar Solnocul Mijlociu, devenind apoi district autonom transilvănean și ulterior habsburgic, district desființat în 1876 și alipit comitatului Solnoc-Dăbâca. Zona Baia Mare-Baia Sprie, cu Fisculașul și culoarul Someșului spre Seini (iar, din 1848, și plasa Șomcuta Mare) au aparținut 600 de ani de comitatul Sătmar. Iar ambele areale au fost arondate, în perioada interbelică, județului românesc Satu Mare. -Lăpușul a ținut inițial de comitatul Solnocul Interior (apoi, de Solnoc-Dăbâca), iar în perioada interbelică, de județul Someș-Dăbâca, botezat apoi Someș. -Iar Codrul din Maramureșul de azi a aparținut, partea nordică de comitatul Sătmar devenit județul Satu Mare, iar cea sudică, de Solnocul Mijlociu iar ulterior, de comitatul și apoi de județul interbelic Sălaj... Întregul sud al Maramureșului actual a fost ocupat de Ungaria horthistă între anii 1940-1944, succedată de armata sovietică între 1944-1945, ulterior revenindu-se, până în 1950, la formele administrative interbelice. ©Teofil Ivanciuc, aprilie 2022 Proiectul ”Muzee și case memoriale din municipiul Sighetu Marmației” a plecat de la ideea autorilor, Petru Daniel Măran și Teofil Ivanciuc, de a realiza o aplicație multimedia de promovare a obiectivelor culturale ale orașului. Petru Daniel Măran, directorul CNIPT Sighet: „Story”-ul este o colaborare a Centrului Național de Informare și Promovare Turistică Sighetu Marmației cu dl. Teofil Ivanciuc, un cunoscut ghid de turism din Maramureș. Aplicația a fost realizată utilizând tehnologia WebGIS, mai exact este vorba despre aplicația ArcGIS StoryMaps, care permite integrarea hărților interactive, cu conținutul multimedia, pentru a prezenta muzeele și casele memoriale din Sighetu Marmației”. Teofil Ivanciuc: „Împreună cu dl. Petru Daniel Măran, directorul Centrului de Informare Turistică, ne-am gândit să oferim celor interesați un produs nou, multimedia, modern, adresat mai ales tinerilor. Astfel a fost realizat acest produs, care, în circa 10 minute, prezintă, în text, fotografii, film și chiar o hartă interactivă, oferta muzeală a Sighetului. În paralel, am realizat și filmările celorlalte obiective turistice majore din Sighet (lăcașuri de cult, piețe și cele mai reprezentative clădiri etc.), urmând ca, în viitor, dacă acest gen de prezentare prezintă atractivitate, să montăm un al doilea story map dedicat Sighetului turistic.” Articol de pe ”Salut Sighet”. Pe 4 decembrie 2015, la Windhoek (Namibia), Convenția UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a decis înscrierea în cea mai prestigioasă listă a tezaurului universal intangibil, a ”Dansului Bărbătesc din România”.
Ei bine, printre cele 39 de localităţi de referință din 12 judeţe ale ţării, unde ”Feciorescul” se apreciază a fi jucat regulat, se regăsește şi comuna Bogdan Vodă (Maramureş)[1]! Din țara noastră, cea mai prestigioasă organizație culturală din lume a mai inclus șase elemente de patrimoniu imaterial, unele, împreună cu alte state, alte câteva inițiative fiind, însă, respinse, printre care ”Pelerinajul de la Moisei” (propus, fără succes, în 2014). Printre cele alese, ca și comunități reprezentative din județul Maramureș, UNESCO mai menționează, pentru cântecul ”Doina” – performeri din localitățile Costeni, Cupșeni, Ungureni, Lăpuș și Suciu de Sus (Țara Lăpușului)[2], iar pentru ”Meșteșugul covoarelor tradiţionale de perete” – țesătoare din satele Botiza și Bârsana (Țara Maramureșului)[3]! Pe de altă parte, județul Maramureş are înscrise în cealaltă (și cea mai importantă) listă UNESCO - Patrimoniul Mondial, bisericile de lemn din satele Bârsana, Budești, Desești, Ieud, Poienile Izei, Rogoz, Plopiș și Șurdești[4] (localizate în Ţările Maramureşului, Lăpuşului şi Chioarului), respectiv păduri de pe raza localităților Băiuț, Poiana Botizei, Lăpuș și Groșii Țibleșului[5] (exclusiv din Țara Lăpușului, toate din situl ”Pădurile seculare și virgine de fag”), în timp ce Rezervaţia Pietrosu Mare de la Borșa - Moisei a ratat, în 1991, includerea pe lista principală (regăsindu-se, în schimb, în programul MAB-UNESCO, care nu are însă, aceeași valoare). Așadar, azi în județ se află 18 localități menționate în Patrimoniul Imaterial sau înscrise ca situri de Patrimoniu Mondial (unele pe ambele liste), doar bisericile de lemn fiind valorificate în prezent, însă parțial și descurajant de timid[6]... În urmă cu câțiva ani, am semnalat prezența ca localități de referință în documentele Patrimoniului Imaterial universal, a așezărilor Bârsana, Botiza, Bogdan Vodă și a grupului de sate din Lăpuș. Din nefericire, până acum nu a existat nici o reacție din partea instituțiilor administrative, culturale sau de învățământ, a ONG-urilor, presei sau operatorilor turistici, ca și cum această stare de fapt nici nu ar exista sau n-ar avea vreo importanță... Prin alte zone (Croația, Cehia sau Ungaria, de exemplu), vedem cum eticheta UNESCO aduce prestigiu, turisti și beneficii materiale substanțiale, la fel precum, de alte locuri, cu o importanță similară, nu a auzit nimeni, pentru că acolo nu a fost cine să lupte. Avem cu cine și avem cu ce. În loc să ne plângem de lipsa de șanse, mai bine haideți să ne apucăm de treabă. Zice vorba veche: ”Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă”! P.S. În aceeași ordine de idei, obținerea înscrierii în Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO a Peisajului Cultural Tradițional Țara Maramureșului, propusă în luna martie anul curent[7], ar putea aduce beneficii enorme. ©Teofil Ivanciuc, noiembrie 2021 [1] https://ich.unesco.org/en/RL/lads-dances-in-romania-01092 [2] https://ich.unesco.org/en/RL/doina-00192 [3]https://ich.unesco.org/en/RL/traditional-wall-carpet-craftsmanship-in-romania-and-the-republic-of-moldova-01167 [4] https://whc.unesco.org/en/list/904/ [5] https://whc.unesco.org/en/list/1133/documents/ [6] Nici o biserică de lemn din Patrimoniul Mondial nu depășește 5000 de vizitatori înregistrați/an. [7] https://lablouseroumaine.io/tara-maramuresului-peisaj-cultural-traditional-unesco/ A fost consacrată cea mai nouă sinagogă din Europa, Palm Tree Court (Curtea Curmalului) din Sighet11/6/2021 Începând de vineri, 5 noiembrie 2021, Sighetul, odată cu consacrarea noii Sinagogi, a intrat, cu drepturi depline, pe harta locurilor de pelerinaj sacru hasidic. Peste 420 de evrei din toată lumea, au participat la istoricul eveniment, avându-l în frunte pe Aaron Teitelbaum, Marele Rabin al Dinastiei Satmar din New York, SUA, continuatoarea de drept a Dinastiei Sighet, cu o tradiție ce merge până pe la anul 1820. Marele Rabin este cel de-al șaselea Teitelbaum care oficiază într-o sinagogă sigheteană. „Palm Tree” reprezintă o traducere din idiș a numelui dinastiei fondatoare, Teitelbaum („teitel” înseamnă curmal, iar „baum” – copac). Mai mult, Palm Tree este noua denumire a orașului Kiryas Joel, din suburbiile New York-ului, fondat chiar de către Joel Teitelbaum, în anii 1970 și reședință a grupării Satmar condusă de Aaron Teitelbaum. Încă din secolul al XIX-lea, Sighetul a reprezentat un loc de pelerinaj pentru evreii conservatori, care veneau să se roage la mormintele marilor rabini Teitelbaum, cei care au condus destinele hasizilor locului vreme de peste un secol. Apoi, în Holocaust, a pierit aproape întreaga comunitate evreiască, majoritar hasidică, în frunte cu rabinul Zalmen Leib Teitelbaum. De asemenea, toate sinagogile orașului (cu excepția celei Sefarde), în frunte cu Marea Sinagogă – pe locul căreia a fost reconstruită acum Palm Tree Court, au fost incendiate de naziști în 1944 și ulterior demolate. În aceste circumstanțe, aproape toți evreii maramureșeni supraviețuitori care s-au repatriat, s-au strâns în anul 1945 la Sighet, iar în 1946, fostul rabin de Senta (Serbia), Moshe Teitelbaum, sighetean de origine, a preluat conducerea comunității sighetene, până în 1947, când a emigrat în SUA. Odată cu instalarea comuniștilor, evreii sigheteni au emigrat în masă, iar puținii rămași pe loc, lăsați și fără rabin, au fost obligați să abandoneze curentul hasidic. Pelerinajele la mormintele rabinilor Teitelbaum din cimitirul evreiesc nu au încetat, însă, pe toată perioada comunismului, precum și după 1989. Până la consacrarea noii sinagogi, hasizii veniți de pretutindeni se rugau însă exclusiv în cimitir, ei neacceptând să intre în Sinagoga Sefardă. Însă, de acum, lucrurile vor sta altfel, ei dispunând, în sfârșit, după o pauză de 75 de ani, de un loc de închinare adecvat, construit conform ritului lor, ultramodern și confortabil, care, pe lângă sinagoga propriu-zisă, include și o sală de studiu a Torei („beth midrash”) dotată cu bibliotecă, o baie rituală („mikveh”), un spațiu dedicat mesei și un apartament al rabinului. Ceremoniile de consacrare a sinagogii au constat, în principal, în aducerea Sulurilor Sfinte („Torah”, care, după ce au fost "desăvârșite" la fața locului - adică terminate de scris, manual, pe pergament, au fost instalate în Arca Legii - „Aron Kodesh”), în aprinderea luminii eterne („Ner tamid”) și în montarea de „mezuzah” (bucățele de pergament care conțin câteva versuri din Deuteronom, introduse în carcase fixate pe ușorii drepți ai intrărilor) la porțile de acces în clădire, în montarea, spre stradă, a unui "eruv" (din nou ceva ce nu s-a mai văzut decât foarte rar și demult), totul marcat de multe rugăciuni. A urmat o masă comună, participanții servind alese bucate Kosher aduse de la mii de kilometri distanță… Începând de acum, sinagoga va servi ca loc de întâlnire și închinare pentru pelerinii hasizi care vor ajunge la Sighet în număr mai mare, aceasta având desemnat și un rabin (primul rabin de Sighet după o întrerupere de 75 de ani, care, desigur, nu va rezidă permanent aici), în persoana lui Asher Horowitz, cu atât mai mult cu cât orașul este, deocamdată, singurul din România care găzduiește o casă de rugăciune de rit ultra-ortodox iudaic. Le urăm, cu pace, un bun venit și ne bucurăm să îi avem printre noi! @Teofil Ivanciuc, noiembrie 2021 |
Archives
March 2024
|