Menu
Elemente preistorice prezente în „păcurăritul” maramureșean
Elemente preistorice prezente în „păcurăritul” maramureșean de Teofil Ivanciuc
(Anuarul Centrului de Cercetări”, III, Giulești, 2023, pp. 70-79)
Cuvinte cheie: păstorit, preistorie, Maramureș, palinologie, foc viu, abri, sacrificii rituale
Pentru Maramureș, păstoritul și creșterea animalelor reprezintă coloana vertebrală a vieții economice tradiționale, încă vivace din acest punct de vedere, dublată inevitabil de nenumărate elemente de spiritualitate, foarte multe aspecte, începând de la organizarea teritoriului, complexa tehnologie a fânului, procesarea lânii și transformarea acesteia în postav și îmbrăcăminte și până la o lungă serie de credințe, practici și rituri, fiind legate de această realitate.
Și, numai acolo, păstorul oilor nu se numește cioban, precum în restul teritoriului românesc (termen preluat din limba turcă), ci „păcurar”, de la latinescul „pecora”, care înseamnă oaie.
În stadiul actual al cunoașterii, apreciem că păstoritul din Maramureș a fost probabil cel mai timpuriu din Carpații nordici, fiind dovedit, prin intermediul palinologiei, că acesta exista în plin neolitic timpuriu, adică de pe la începuturile domesticirii oilor în Europa[1].
Mai concret, cercetările au relevat prezența polenului plantei ștevia stânelor (Rumex), cu o vechime de 7150 ±40 de ani, în mlaștina oligotrofă din circul glaciar Cristina (altitudine 1573 m), în masivul Pietrosu Bardău din Munții Maramureșului (Fig. 1), în același loc fiind descoperit și polen de secară și de cânepă[2].
La distanța de 1,5 km vest de punctul respectiv, în mlaștina Tăul Bardăul Mare din același masiv (situată la 1615 m altitudine), a rezultat cam același tip de date[3].
Cercetările palinologice desfășurate în câteva locuri din Munții Rodnei, au relevat polen al plantei Rumex și implicit a existenței păstoritului, într-o mlaștină situată la altitudinea de 1810 m pe muntele Gargalău, probele având o vechime de 6500 ani, respectiv într-o zonă umedă din Poiana Știol (la altitudinea de 1540 m), acolo în urmă cu 5500 ani[4].
Desigur, nimeni nu afirmă că oile au păscut acele pășuni înalte și reci, ci faptul că, undeva mai jos, la o distanță măsurabilă în kilometri, posibil zeci de kilometri (pentru că polenul nu putea fi transportat de vânt foarte departe), erau crescute ovine.
Din nefericire, cercetările arheologice derulate până acum în Țara Maramureșului și în munții care o bordurează, nu au descoperit nici un fel de locuire umană și implicit nici a păstoritului, care să dateze din neolitic, dovezile prezenței omului întrerupându-se în paleoliticul superior (posibil în epipaleolitic) și reapărând în calcolitic[5], identificarea in situ a locuirilor neolitice rămânând un deziderat pentru viitor.
Dintre numeroasele elemente de cultură păstorească cu valoare patrimonială ridicată și cu un parcurs cronologic îndepărtat, am selectat următoarele:
Focul viu, adică aprinderea focului fără mijloace clasice (chibrituri, lupă etc.) și fără a-l discuta de cel provocat de natură (trăznete), este o tehnică atestată cert încă de acum 50000 de ani, din paleoliticul mijlociu[6], de undeva pe teritoriul de azi al Franței.
Combustia era demarată fie prin frecarea a două bucăți de lemn, fie prin crearea de scântei prin percutarea cremenei pe o bucată de minereu de pirită (mai târziu, pe amnarul de fier), aprinzându-se astfel iasca (ori iarba, lichenii sau mușchii) pregătită în prealabil.
În Maramureș, focul viu a făcut parte din ritualul performat obligatoriu la începutul verii pastorale încă în vremuri imemoriale. Mai concret, obiceiul vechi era ca primul foc la stână să se facă fără chibrituri și nici măcar fără amnar și cremene, ci doar prin frecarea a două elemente de lemn, din considerente cu tentă apotropaică a căror vechime se pierde în negura vremurilor. Acest obicei se mai practica și atunci când oile erau bolnave.
Esențele utilizate erau diverse: fag, brad, alun, stejar, carpen, paltin ș.a., condiția primordială fiind ca lemnul să fie bine uscat.
Principalele tehnici de obținere a focului erau:
-frecarea tip ferestruire a două bucăți de lemn unul de altul;
-răsucirea-perforarea prin tehnica străpungerii, săvârșită cu ajutorul mâinilor
-răsucirea-perforarea prin intermediul unui curmei, funie sau arc, fie a unei bucăți de lemn în orificiul practicat într-un altul, fie a unui grindei presat între alte două lodbe[7] (Fig. 2).
Obiceiul aprinderii „focului viu” s-a stins prin anii 1970-1980, dar ultimii săi practicanți sunt încă printre noi.
„Gânjul”, adică curmeiul sau funia primitivă, este folosit în păstorit la legarea feluritelor elemente ale colibei ale țarcului (legarea plaselor staulului de „răzlogi”), a parilor etc. (Fig. 3)
Acesta este confecționat prin răsucirea cu mâinile a aracilor și a crengilor lungi și subțiri de alun, salcie, carpen, tei sau mesteacăn, până la dezintegrarea/separarea fibrelor, moment în care acestea devin maleabile și suple.
„Gânjul”, conform unei descoperiri recente de pe teritoriul de azi al Franței, era cunoscut încă în urmă cu 41-52000 ani. Astfel, Omul de Neanderthal cunoștea tehnica răsucirii funiilor din fibră de coajă de conifere, din care confecționa probabil saci sau plase[8].
Atât „gânjul” clasic cât și cel confecționat din iarbă (în ultimul caz acesta servind la legarea parilor pe care se uscă fânul, ori pentru a finaliza hidroizolația părții superioare a clăii de fân, în jurul parului central, în acest ultim caz fiind denumit „colac”) sunt utilizate frecvent și în zilele noastre de către nenumărați practicanți ai vieții tradiționale din Maramureș și nu numai.
”Carâmbul”, adică răbojul, reprezintă un contract primitiv însemnat cu semne de prescriere. Mai concret, acesta este o bucată de lemn pe care sunt crestate, cu ajutorul liniilor, felurite socoteli şi datorii (Fig. 4). „Carâmbul” a apărut în paleolitic, cel mai vechi exemplar cunoscut până acum, așa-numitul Os Lebombo, descoperit în Africa de Sud, datând de acum 35000 ani. Se crede că pe acesta erau însemnate fie semne contabile, fie, mai probabil, un calendar lunar sau menstrual[9].
Astăzi, răbojul este utilizat în Maramureș, rar, numai la „carâmbitul” (măsuratul) laptelui, pentru a se marca câtă brânză va primi în timpul verii pastorale fiecare proprietar de ovine.
Abriul și coliba de piatră sunt adăposturi originare în preistorie. Dacă abriul este la fel de vechi precum omenirea, despre colibele/casele de piatră știm că au existat cel puțin cu 5700 de ani în urmă, ca dovadă fiind exemplarele păstrate până azi în picioare în Insulele Orkney din Scoția[10].
În Munții Maramureșului se cunosc abriuri care au fost locuite temporar de către ciobani în mai multe locuri, la fel și în Munții Igniș, dar cele mai multe adăposturi de acest tip sunt grupate în Munții Rodnei (pe văile Negoiescu, Izvorul lui Dragoș ș.a.).
Tot din Munții Rodnei, în sectorul Rebra-Buhăescu, au fost semnalate în perioada interbelică singurele colibe construite și acoperite cu lespezi de piatră cunoscute în acest colț de țară, care erau utilizate mai ales de către bouari[11]. (Fig. 5).
Foarfecele de tuns oile, utilizat încă și azi la scară mare în Maramureș, este identic ca formă cu cel celtic[12], preluat apoi de către romani și lăsat moștenire evului mediu. Ca vechime, acesta datează din ultimele secole ale mileniului I î.Hr., deoarece primul tip cunoscut de foarfece, cel egiptean, atestat acum 3500 de ani, are forma diferită. (Fig. 6)
Înfigerea securii în pământ, precedată de împrăștierea de sare în fața strungii oilor, sunt rituri apotropaice, magico-mitice, de o vechime foarte mare, preistorică, fiind practicate și astăzi în Maramureș, în zonele Botiza[13], Ieud ș.a. (Fig. 7)
Primul rit este destinat legării gurii lupului pentru a nu ataca oile precum și pentru a ține relele deoparte, iar cel al doilea este menit să împiedice luarea laptelui, o străveche îngrijorare maramureșeană, extrem de răspândită[14].
Sacrificiul ritualic al oilor, pierdut cu desăvârșire din memoria colectivă, a fost atestat arheologic în două locuri din imediata apropiere a Țării Maramureșului. În sanctuarul preistoric de la Oarța de Sus-Ghiile Botii (Țara Codrului), în stratul datat acum cca 3700 ani, au fost descoperite într-o groapă de cult resturile osoase a minim 4 ovine incinerate pe rugul funerar, alături de rămășițele a 4 cabaline și a 3 ființe umane[15].
Iar la Mala Kopanya, puternica davă dacică de epocă clasică situată în imediata apropiere a Porții Hustului (Maramureșul de nord, azi în Ucraina), în centrul sacral de pe dealul Cellenița, au fost descoperite morminte de incinerație în care au fost depuse cu tot fastul, ovine împodobite cu bijuterii feminine (perlă și încheietoare), respectiv mai multe cervide decorate cu spadă, scut, cuțit, pinteni, catarame, colier, perle, pandantive, fibule și vase ceramice[16]... (Fig. 8)
Toate aceste puține exemple prezentate sumar, alături de altele, nenominalizate aici, dovedesc cu prisosință perenitatea unei ocupații esențiale, încărcătura genetică a moștenirii culturale și vechimea apreciabilă a păstoritului din Maramureș, anumite elemente preistorice fiind cert amprentate și în contemporaneitate.
Prehistorical elements found in Maramureș’s shepherding
Summary
Key words: shepherding, Prehistory, Maramureș, Palinology, the „living fire”, Tally stick, abri, ritualic sacrifice
The paper mentions, briefly: the very early existence of the shepherding in Maramureș (5-7000 years ago), proven with the help of the Palynology, the techniques used by the shepherds of obtaining the „living fire”, the making and the use, even today, of the rope made from wood fibers or grass, the Tally stick, the abri and the stone huts inhabited up to not very long time ago by the shepherds, the sheep shearing scissors, of Celtic type and frequently used even today, the magical ritual of sticking the ax into the ground, still practiced now, respectively the ritual sacrifices of sheep, proven only archaeologically.
Note:
[1] Cea mai timpurie dovadă a domesticirii oilor pe continent provine din sudul Franței și datează de acum 7-8000 ani, D.S. Geddes, Mesolithic domestic sheep in West Mediterranean Europe, în „Journal of the Archaeological Science”, 12.1, 1985, pp. 25-48.
[2] S. Fărcaș, I. Tanțău, B. Hurdu, M. Mîndrescu, L. Filipaș, Phytohistorical aspects of the Natura 2000 site ”Maramureș Mountains, în „Contribuții botanice”, XLIV, 2009, pp. 131-140.
[3] S. Fărcaș, I. Tanțău, M. Mîndrescu, B. Hurdu, Holocene vegetation history in the Maramures Mountains (Northern Romanian Carpathians), în „Quaternary International”, 293, 2013, pp. 92-104.
[4] A. Feurdean, M. Galka, I. Tanțău, A. Geantă, S. Hutchinson, T. Hickler, Tree and timberline shifts in the Northern Romanian Carpathians during the Holocene and the responses to environmental changes, în „Quaternary Science Reviews”, 134, 2016, pp. 100-113.
[5] Numeroasele topoare de piatră șlefuită neputând fi atribuite cu certitudine neoliticului (utilajul litic de acest tip a continuat să fie folosit până în epoca bronzului), atât timp cât nu s-a descoperit nici măcar un singur fragment ceramic databil în acea perioadă.
[6] A.C. Sorensen, E. Claud, M. Soressi, Neandertal fire-making technology inferred from microwear analysis, în „Scientific Reports”, 8, 2018.
[7] T. Morariu, Contribuțiuni la aprinderea „focului viu” în Ardeal, Maramureș și Bucovina, în „Anuarul Arhivei de Folklor”, IV, București, 1937, pp. 229-236, C. Calogherato, Focul viu, în „Tradiții Maramureșene”, II, Baia Mare, 1979, pp. 37-48, L. Perța, Focul viu în Țara Maramureșului, I-II, în „Memoria Ethnologica”, nr. 10 și 11-13, 2004, pp. 1075-1083, respectiv 1211-1216.
[8] B.L. Hardy, M.H. Moncel, C. Kerfant, M. Lebon, L. Bellot-Gurlet, N. Mellard, Direct evidence of Neanderthal fibre technology and its cognitive and behavioral implications, în „Scientific Reports, 10, 2020.
[9] F. d’Errico, L. Backwell, P. Villa, I. Degano, J. Lucejko, M. K. Bamford, T. F. G. Higham, M.P. Colombini, P. B. Beaumont, Early evidence of San material culture represented by organic artifacts from Border Cave, South Africa, în „Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America”, 109(33), pp. 13214–13219.
[10] C. Wickham-Jones, Orkney: A Historical Guide, Edinburgh, 2007, p. 40.
[11] T. Morariu, Vieața pastorală în Munții Rodnei, București, 1937, pp. 163-164.
[12] https://www.livescience.com/archaeology/2300-year-old-scissors-and-folded-sword-discovered-in-a-celtic-cremation-tomb-in-germany
[13] C. Coc, Moștenirea unui gest precreştin. Valenţe magico-simbolice ale toporului la Ruptu' Sterpelor, în „Acta Musei Maramorosiensis”, XII, 1, 2016, pp. 16-30.
[14] P. Bilțiu, M. Bilțiu, Fascinaţia magiei. Vrăji, farmece, desfaceri din judeţul Maramureş, Baia Mare, 2001.
[15] C. Kacso, Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol. I, ed. II, Baia Mare, 2015, p. 431.
[16] V. Kotigoroșco, Centrul sacral al Tisei superioare în epoca La Tene-ului târziu, Satu Mare, 2015, pp. 156-157.
(Anuarul Centrului de Cercetări”, III, Giulești, 2023, pp. 70-79)
Cuvinte cheie: păstorit, preistorie, Maramureș, palinologie, foc viu, abri, sacrificii rituale
Pentru Maramureș, păstoritul și creșterea animalelor reprezintă coloana vertebrală a vieții economice tradiționale, încă vivace din acest punct de vedere, dublată inevitabil de nenumărate elemente de spiritualitate, foarte multe aspecte, începând de la organizarea teritoriului, complexa tehnologie a fânului, procesarea lânii și transformarea acesteia în postav și îmbrăcăminte și până la o lungă serie de credințe, practici și rituri, fiind legate de această realitate.
Și, numai acolo, păstorul oilor nu se numește cioban, precum în restul teritoriului românesc (termen preluat din limba turcă), ci „păcurar”, de la latinescul „pecora”, care înseamnă oaie.
În stadiul actual al cunoașterii, apreciem că păstoritul din Maramureș a fost probabil cel mai timpuriu din Carpații nordici, fiind dovedit, prin intermediul palinologiei, că acesta exista în plin neolitic timpuriu, adică de pe la începuturile domesticirii oilor în Europa[1].
Mai concret, cercetările au relevat prezența polenului plantei ștevia stânelor (Rumex), cu o vechime de 7150 ±40 de ani, în mlaștina oligotrofă din circul glaciar Cristina (altitudine 1573 m), în masivul Pietrosu Bardău din Munții Maramureșului (Fig. 1), în același loc fiind descoperit și polen de secară și de cânepă[2].
La distanța de 1,5 km vest de punctul respectiv, în mlaștina Tăul Bardăul Mare din același masiv (situată la 1615 m altitudine), a rezultat cam același tip de date[3].
Cercetările palinologice desfășurate în câteva locuri din Munții Rodnei, au relevat polen al plantei Rumex și implicit a existenței păstoritului, într-o mlaștină situată la altitudinea de 1810 m pe muntele Gargalău, probele având o vechime de 6500 ani, respectiv într-o zonă umedă din Poiana Știol (la altitudinea de 1540 m), acolo în urmă cu 5500 ani[4].
Desigur, nimeni nu afirmă că oile au păscut acele pășuni înalte și reci, ci faptul că, undeva mai jos, la o distanță măsurabilă în kilometri, posibil zeci de kilometri (pentru că polenul nu putea fi transportat de vânt foarte departe), erau crescute ovine.
Din nefericire, cercetările arheologice derulate până acum în Țara Maramureșului și în munții care o bordurează, nu au descoperit nici un fel de locuire umană și implicit nici a păstoritului, care să dateze din neolitic, dovezile prezenței omului întrerupându-se în paleoliticul superior (posibil în epipaleolitic) și reapărând în calcolitic[5], identificarea in situ a locuirilor neolitice rămânând un deziderat pentru viitor.
Dintre numeroasele elemente de cultură păstorească cu valoare patrimonială ridicată și cu un parcurs cronologic îndepărtat, am selectat următoarele:
Focul viu, adică aprinderea focului fără mijloace clasice (chibrituri, lupă etc.) și fără a-l discuta de cel provocat de natură (trăznete), este o tehnică atestată cert încă de acum 50000 de ani, din paleoliticul mijlociu[6], de undeva pe teritoriul de azi al Franței.
Combustia era demarată fie prin frecarea a două bucăți de lemn, fie prin crearea de scântei prin percutarea cremenei pe o bucată de minereu de pirită (mai târziu, pe amnarul de fier), aprinzându-se astfel iasca (ori iarba, lichenii sau mușchii) pregătită în prealabil.
În Maramureș, focul viu a făcut parte din ritualul performat obligatoriu la începutul verii pastorale încă în vremuri imemoriale. Mai concret, obiceiul vechi era ca primul foc la stână să se facă fără chibrituri și nici măcar fără amnar și cremene, ci doar prin frecarea a două elemente de lemn, din considerente cu tentă apotropaică a căror vechime se pierde în negura vremurilor. Acest obicei se mai practica și atunci când oile erau bolnave.
Esențele utilizate erau diverse: fag, brad, alun, stejar, carpen, paltin ș.a., condiția primordială fiind ca lemnul să fie bine uscat.
Principalele tehnici de obținere a focului erau:
-frecarea tip ferestruire a două bucăți de lemn unul de altul;
-răsucirea-perforarea prin tehnica străpungerii, săvârșită cu ajutorul mâinilor
-răsucirea-perforarea prin intermediul unui curmei, funie sau arc, fie a unei bucăți de lemn în orificiul practicat într-un altul, fie a unui grindei presat între alte două lodbe[7] (Fig. 2).
Obiceiul aprinderii „focului viu” s-a stins prin anii 1970-1980, dar ultimii săi practicanți sunt încă printre noi.
„Gânjul”, adică curmeiul sau funia primitivă, este folosit în păstorit la legarea feluritelor elemente ale colibei ale țarcului (legarea plaselor staulului de „răzlogi”), a parilor etc. (Fig. 3)
Acesta este confecționat prin răsucirea cu mâinile a aracilor și a crengilor lungi și subțiri de alun, salcie, carpen, tei sau mesteacăn, până la dezintegrarea/separarea fibrelor, moment în care acestea devin maleabile și suple.
„Gânjul”, conform unei descoperiri recente de pe teritoriul de azi al Franței, era cunoscut încă în urmă cu 41-52000 ani. Astfel, Omul de Neanderthal cunoștea tehnica răsucirii funiilor din fibră de coajă de conifere, din care confecționa probabil saci sau plase[8].
Atât „gânjul” clasic cât și cel confecționat din iarbă (în ultimul caz acesta servind la legarea parilor pe care se uscă fânul, ori pentru a finaliza hidroizolația părții superioare a clăii de fân, în jurul parului central, în acest ultim caz fiind denumit „colac”) sunt utilizate frecvent și în zilele noastre de către nenumărați practicanți ai vieții tradiționale din Maramureș și nu numai.
”Carâmbul”, adică răbojul, reprezintă un contract primitiv însemnat cu semne de prescriere. Mai concret, acesta este o bucată de lemn pe care sunt crestate, cu ajutorul liniilor, felurite socoteli şi datorii (Fig. 4). „Carâmbul” a apărut în paleolitic, cel mai vechi exemplar cunoscut până acum, așa-numitul Os Lebombo, descoperit în Africa de Sud, datând de acum 35000 ani. Se crede că pe acesta erau însemnate fie semne contabile, fie, mai probabil, un calendar lunar sau menstrual[9].
Astăzi, răbojul este utilizat în Maramureș, rar, numai la „carâmbitul” (măsuratul) laptelui, pentru a se marca câtă brânză va primi în timpul verii pastorale fiecare proprietar de ovine.
Abriul și coliba de piatră sunt adăposturi originare în preistorie. Dacă abriul este la fel de vechi precum omenirea, despre colibele/casele de piatră știm că au existat cel puțin cu 5700 de ani în urmă, ca dovadă fiind exemplarele păstrate până azi în picioare în Insulele Orkney din Scoția[10].
În Munții Maramureșului se cunosc abriuri care au fost locuite temporar de către ciobani în mai multe locuri, la fel și în Munții Igniș, dar cele mai multe adăposturi de acest tip sunt grupate în Munții Rodnei (pe văile Negoiescu, Izvorul lui Dragoș ș.a.).
Tot din Munții Rodnei, în sectorul Rebra-Buhăescu, au fost semnalate în perioada interbelică singurele colibe construite și acoperite cu lespezi de piatră cunoscute în acest colț de țară, care erau utilizate mai ales de către bouari[11]. (Fig. 5).
Foarfecele de tuns oile, utilizat încă și azi la scară mare în Maramureș, este identic ca formă cu cel celtic[12], preluat apoi de către romani și lăsat moștenire evului mediu. Ca vechime, acesta datează din ultimele secole ale mileniului I î.Hr., deoarece primul tip cunoscut de foarfece, cel egiptean, atestat acum 3500 de ani, are forma diferită. (Fig. 6)
Înfigerea securii în pământ, precedată de împrăștierea de sare în fața strungii oilor, sunt rituri apotropaice, magico-mitice, de o vechime foarte mare, preistorică, fiind practicate și astăzi în Maramureș, în zonele Botiza[13], Ieud ș.a. (Fig. 7)
Primul rit este destinat legării gurii lupului pentru a nu ataca oile precum și pentru a ține relele deoparte, iar cel al doilea este menit să împiedice luarea laptelui, o străveche îngrijorare maramureșeană, extrem de răspândită[14].
Sacrificiul ritualic al oilor, pierdut cu desăvârșire din memoria colectivă, a fost atestat arheologic în două locuri din imediata apropiere a Țării Maramureșului. În sanctuarul preistoric de la Oarța de Sus-Ghiile Botii (Țara Codrului), în stratul datat acum cca 3700 ani, au fost descoperite într-o groapă de cult resturile osoase a minim 4 ovine incinerate pe rugul funerar, alături de rămășițele a 4 cabaline și a 3 ființe umane[15].
Iar la Mala Kopanya, puternica davă dacică de epocă clasică situată în imediata apropiere a Porții Hustului (Maramureșul de nord, azi în Ucraina), în centrul sacral de pe dealul Cellenița, au fost descoperite morminte de incinerație în care au fost depuse cu tot fastul, ovine împodobite cu bijuterii feminine (perlă și încheietoare), respectiv mai multe cervide decorate cu spadă, scut, cuțit, pinteni, catarame, colier, perle, pandantive, fibule și vase ceramice[16]... (Fig. 8)
Toate aceste puține exemple prezentate sumar, alături de altele, nenominalizate aici, dovedesc cu prisosință perenitatea unei ocupații esențiale, încărcătura genetică a moștenirii culturale și vechimea apreciabilă a păstoritului din Maramureș, anumite elemente preistorice fiind cert amprentate și în contemporaneitate.
Prehistorical elements found in Maramureș’s shepherding
Summary
Key words: shepherding, Prehistory, Maramureș, Palinology, the „living fire”, Tally stick, abri, ritualic sacrifice
The paper mentions, briefly: the very early existence of the shepherding in Maramureș (5-7000 years ago), proven with the help of the Palynology, the techniques used by the shepherds of obtaining the „living fire”, the making and the use, even today, of the rope made from wood fibers or grass, the Tally stick, the abri and the stone huts inhabited up to not very long time ago by the shepherds, the sheep shearing scissors, of Celtic type and frequently used even today, the magical ritual of sticking the ax into the ground, still practiced now, respectively the ritual sacrifices of sheep, proven only archaeologically.
Note:
[1] Cea mai timpurie dovadă a domesticirii oilor pe continent provine din sudul Franței și datează de acum 7-8000 ani, D.S. Geddes, Mesolithic domestic sheep in West Mediterranean Europe, în „Journal of the Archaeological Science”, 12.1, 1985, pp. 25-48.
[2] S. Fărcaș, I. Tanțău, B. Hurdu, M. Mîndrescu, L. Filipaș, Phytohistorical aspects of the Natura 2000 site ”Maramureș Mountains, în „Contribuții botanice”, XLIV, 2009, pp. 131-140.
[3] S. Fărcaș, I. Tanțău, M. Mîndrescu, B. Hurdu, Holocene vegetation history in the Maramures Mountains (Northern Romanian Carpathians), în „Quaternary International”, 293, 2013, pp. 92-104.
[4] A. Feurdean, M. Galka, I. Tanțău, A. Geantă, S. Hutchinson, T. Hickler, Tree and timberline shifts in the Northern Romanian Carpathians during the Holocene and the responses to environmental changes, în „Quaternary Science Reviews”, 134, 2016, pp. 100-113.
[5] Numeroasele topoare de piatră șlefuită neputând fi atribuite cu certitudine neoliticului (utilajul litic de acest tip a continuat să fie folosit până în epoca bronzului), atât timp cât nu s-a descoperit nici măcar un singur fragment ceramic databil în acea perioadă.
[6] A.C. Sorensen, E. Claud, M. Soressi, Neandertal fire-making technology inferred from microwear analysis, în „Scientific Reports”, 8, 2018.
[7] T. Morariu, Contribuțiuni la aprinderea „focului viu” în Ardeal, Maramureș și Bucovina, în „Anuarul Arhivei de Folklor”, IV, București, 1937, pp. 229-236, C. Calogherato, Focul viu, în „Tradiții Maramureșene”, II, Baia Mare, 1979, pp. 37-48, L. Perța, Focul viu în Țara Maramureșului, I-II, în „Memoria Ethnologica”, nr. 10 și 11-13, 2004, pp. 1075-1083, respectiv 1211-1216.
[8] B.L. Hardy, M.H. Moncel, C. Kerfant, M. Lebon, L. Bellot-Gurlet, N. Mellard, Direct evidence of Neanderthal fibre technology and its cognitive and behavioral implications, în „Scientific Reports, 10, 2020.
[9] F. d’Errico, L. Backwell, P. Villa, I. Degano, J. Lucejko, M. K. Bamford, T. F. G. Higham, M.P. Colombini, P. B. Beaumont, Early evidence of San material culture represented by organic artifacts from Border Cave, South Africa, în „Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America”, 109(33), pp. 13214–13219.
[10] C. Wickham-Jones, Orkney: A Historical Guide, Edinburgh, 2007, p. 40.
[11] T. Morariu, Vieața pastorală în Munții Rodnei, București, 1937, pp. 163-164.
[12] https://www.livescience.com/archaeology/2300-year-old-scissors-and-folded-sword-discovered-in-a-celtic-cremation-tomb-in-germany
[13] C. Coc, Moștenirea unui gest precreştin. Valenţe magico-simbolice ale toporului la Ruptu' Sterpelor, în „Acta Musei Maramorosiensis”, XII, 1, 2016, pp. 16-30.
[14] P. Bilțiu, M. Bilțiu, Fascinaţia magiei. Vrăji, farmece, desfaceri din judeţul Maramureş, Baia Mare, 2001.
[15] C. Kacso, Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol. I, ed. II, Baia Mare, 2015, p. 431.
[16] V. Kotigoroșco, Centrul sacral al Tisei superioare în epoca La Tene-ului târziu, Satu Mare, 2015, pp. 156-157.