Menu
O descriere a Maramureşului şi a etniilor sale din anul 1821
(publicat în „Acta Musei Maramorosiensis”, 12/1, p. 137-146, Sighetul Marmaţiei, 2016, ISSN 1583-4476)
Una dintre cele mai interesante descrieri a Maramureşului din prima jumătate a secolului al XIX-lea aparţine lui Johann von Csaplovics (1780-1847), autor născut în Slovacia de azi şi decedat la Viena. Jurist şi etnograf, acesta a scris şi publicat în timpul vieţii sale peste 20 cărţi.
Datele de mai jos sunt extrase din volumul al doilea al lucrării « Topographisch statistisches Archiv des Königreichs Ungern », apărută în limba germană la Viena în 1821, care descrie regatul Ungariei din punct de vedere geografic, economic, religios, etnografic sau social. Între paginile 373-421, este descris comitatul Maramureş ( « Marmarosser gespanschaft »), cu graniţele şi suprafaţa acestuia, apele, munţii şi dealurile, altitudinea unor localităţi, clima, resursele naturale (minereuri, sare, roci utile, izvoare minerale), fauna, flora, economia locală şi produsele acesteia, populaţia şi etniile (românii beneficiind de descrierea cea mai amănunţită, urmaţi fiind de ruteni), religia, învăţământul, comerţul, administraţia, nobilimea, sistemul fiscal, funcţionarii publici şi economia sării, cu ocnele Coştiui, Ocna Şugatag, Slatina, Teceu, Talabor, Sandorfalva şi oficiile sării de la Sighet-Cămara, Bocicoi, Buştino şi Tisa-Uileac.
Dintre acestea am selectat câteva capitole[1], cum ar fi:
Fauna
Sunt enumerate animalele de pe lângă casă: caii, numeroşi, folosiţi atât la călărie cât şi la tracţiune, sunt mici, cu gâtul scurt şi gros şi capul mic, puternici, focoşi, foarte rezistenţi, « urâţi, dar foarte buni ». Apoi sunt boii şi vacile, dintre care o parte sunt comercializate în afara comitatului, dintr-o rasă albă, mai mici, compacte şi mult mai slabe decât vitele din restul Ungariei[2]. Bivoli sunt destul de puţini, pielea acestora fiind folosită la ocnele de sare[3]. Urmează oile, extrem de comune, dintr-o rasă obişnuită, în culorile alb şi negru, care păşunează atât jos, sub munte cât şi pe păşunile alpine. Oile oferă atât hrana principală a locuitorilor (lapte şi brânză) cât şi sursa de materie primă pentru îmbrăcăminte (lână). Caprele sunt crescute cu precădere în zonele împădurite. Porcii sunt destul de numeroşi prin sate, ei fiind din rasa Szalonta, cu picioare lungi şi culoarea roşu-brun. În fine, aici există multe găini dar mai puţine gâşte şi raţe, precum şi câini şi pisici.
La fauna sălbatică sunt menţionate: urșii, porcii sălbatici, cerbii, lupii și vulpile, numeroşi prin pădurile comitatului. Capra neagră trăieşte pe Pietrosu, Pop Ivan şi pe vecinii acestora. Apoi sunt pisicile sălbatice, jderii « şi alte fiare mici », cocoșii de munte și de mesteacăn, potârnichile, ciorcârliile, berzele, vulturii şi acvilele în zonele stâncoase. Mai sunt tot felul de şerpi, şopârle şi broaşte, insecte de toate tipurile (« care includ încă multe specii necunoscute »), păstrăvi şi lostriţe în Vişeu şi pe Tisa, ştiuci, crapi şi alte specii piscicole. Racii se găsesc destul de des.
Plantele
« Plantele care cresc în Maramureş sunt extrem de interesante şi variate dar foarte puţin studiate ». În primul rând sunt, desigur, plantele cultivate. Cerealele sunt prezente mai ales pe Valea Tisei şi în partea joasă, fertilă a văilor « care sunt însă insuficient utilizate, astfel că o mare parte a necesarului, mai ales de porumb, trebuie importat din comitatele învecinate ».
În general, în Maramureş se cultivă porumb, grâu, orz şi ovăz. Alte plante necesare, cum ar fi tutunul, varza sau macul, sunt aduse din comitatul Ugocea..
De mare importanţă sunt pădurile care acoperă o mare suprafaţă a comitatului şi care se disting prin varietatea şi mărimea copacilor. Cele mai frecvente specii forestiere sunt: stejarii (Quercus cerris, Quercus pubescens, Quercus austriaca), fagul, care acoperă cea mai mare parte a munţilor. Frasinul, deosebit de frumos şi drept, formează de multe ori păduri întregi în văile de la Rahău, Poiana Cobâlei, pe Tisa Albă[4] şi pe valea Vişeului. Teiul (cu două specii – Tilia europaea şi Tilia pannonica) sunt prezenţi de multe ori prin păduri, în special în cele de pe malul Tisei. Paltinii, numeroşi, foarte înalţi şi groşi, cresc în văile din zona pădurilor de foioase. Scoruşii formează păduri întregi, cum ar fi în masivele Hoverla şi Pietrosu. Prin păduri şi la liziera acestora mai cresc carpeni, peri, cireşi şi meri sălbatici, păducei, lemn câinesc, măceşi şi multe altele.
De-a lungul apelor şi prin luncile acestora cresc sălcii, arini şi plopi (Salix viminalis, Salix triandra, Salix monandra, Salix caprea, Betula Alnus, Betula Incana, Populus nigra, Populus tremula).
Brazii şi molizii formează păduri imense în văile Tisei Albe şi Negre, pe Taras, Talabor şi Neagova[5], pe Vaser, Ruscova, Cisla, Ţibău şi Bistriţa Aurie. Pinul silvestru apare, dar nu foarte frecvent, în anumiţi munţii. Zâmbrul (Pinus cembra) apare numai în munţii Swidovecz şi Alpii Crasnei (Apşei). Tisa ocurează rar pe văile Vişeului, Vaserului şi la izvoarele Tisei Negre. Ienupărul (Juniperus nana) este foarte comun în toţi munţii înalţi, iar Juniperus communis este destul de frecvent pe marginea pădurilor din văi.
Economia locală
La capitolul industrie sunt menţionate zonele Jireapăn şi Totoş de la Budeşti (cu mine mici de aur, argint şi cupru, deschise recent, minereul fiind rafinat la Cavnic), Borşa (mine vechi, a căror amintire s-a pierdut şi care au fost redeschise recent de către Erariu, în sectoarele Gura Băii –Guraboj şi Sf. Ştefan, unde există şi un şteamp) şi minele de fier şi furnalul de fontă de la Poiana Cobâlei[6].
Apoi sunt amintite cele necesare producţiei şi transportului sării (cum ar fi plutele şi bărcile pentru navigaţia pe Tisa), frânghiile, felurite obiecte din fier, recipienţii din lemn (butoaie, căzi şi altele) şi mai multe fabrici de bere şi distilerii de alcool.
Femeile ţes pânză de cânepă pentru uz casnic, iar muntencele de la Borşa ţes covoare colorate de lână şi mănuşi de lână colorate foarte variat. Locuitorii îşi confecţionează ei înşişi pantofii, hainele din piele de oaie neagră şi celelalte veşminte. « Mulţi dintre ei pregătesc medicamente sau băuturi spirtoase din plante aromatice alpine ».
Populaţia
Numărul locuitorilor acestui comitat este foarte scăzut. Conform recensământului din 1787, aici locuiau 14.515 nobili şi preoţi şi 71.603 nenobili, în total 86.118 suflete. În 1805, numărul nenobililor se ridica la 99.682. Motivele pentru care populaţia este atât de rară ar fi mai multe : o dată, pădurile şi terenurile nepropice locuirii sunt foarte numeroase. Apoi, climatul este aspru. Comitatul este destul de izolat şi se află departe de marile rute comerciale, fiind lovit de multe ori de foamete şi de diverse epidemii.
În funcţie de etnie, locuitorii aparţin următoarelor naţiuni :
-Ungurii sunt puţin numeroşi. Practic, ei locuiesc numai în oraşele de coroană (« Kronmarkte ») Hust, Câmpulung, Sighet (« Szigeth »), Teceu şi Visc, aici ei fiind în majoritate demnitari şi funcţionari. Unii dintre ei aparţin clasei nobilimii şi sunt mari proprietari sau transportatori de mărfuri, fiind ori de origine maghiară, fie descendenţi maghiarizaţi ai germanilor sau ai altor etnii. În cea mai mare parte, ei aparţin bisericii reformate. Ei guvernează întregul comitat şi ocupă toată reţeaua de posturi publice, « astfel că dinafara comitatului aproape că nu poate veni nimeni să lucreze aici. Şi din moment ce există doar câteva familii mari în comitat, se poate spune că acestea formează un fel de societate aristocratică închisă ».
-Germanii sunt, de asemenea, nu foarte numeroşi. Unii sunt stabiliţi din vremurile vechi ori mai recente în oraşele de coroană, ei fiind parţial maghiarizaţi. Alţii au fost aduşi de către Fisc pentru producţia de sare, cum ar fi minerii din Coştiui, Şugatag, Slatina şi Frasin[7], angajaţii din Portul sării din Bocicoi, şi de la Cămările Sării din Sighet şi Buştino, unii dine i locuind şi în satul Lunca. În fine, tot germani sunt şi tăietorii de lemne care au fost aduşi din zona Salzkammergut din Austria şi care au fost colonizaţi în localităţile Mokra, Königsfeld, Raho, Körösmezö[8] și la Vişeu.
- Evreii sunt numeroşi, populaţia lor crescând mai ales în ultimul timp. În cea mai mare parte ei au emigrat din Polonia, ei având până şi straiele comune cu fraţii lor rămaşi în acea ţară. Ei trăiesc din comerţul cu amănuntul şi din vânzarea ţuicii. Proliferarea băuturilor spirtoase a făcut ca evreii să deschidă o mulţime de cârciumi, după care plătesc taxe ridicate, locuri unde agricultorii simpli sunt seduşi prin tot felul de artificii să consume alcool.
-Armenii sunt puțini la număr, în oraşele de coroană şi în aşezările mai mari. Ei sunt de religie romano-catolică şi se ocupă cu comerţul. Deoarece sunt harnici şi foarte eficienţi, ei trăiesc în prosperitate. Cea mai mare parte a comerţului cu vite se află în mâna lor.
-Rutenii ocupă ieraşele Hust, Verhovina şi Sighet aproape în totalitate. Ei aparţin rasei slave, fiind foarte apropiaţi de ruşi (« russen »), cu a căror limbă împărtăşesc multe elemente comune. Ca religie sunt greco-catolici, ceea ce le-a permis să-şi oficieze serviciile în limba maternă.
Faţă de valahi, ei prezintă numeroase deosebiri. În general, sunt destul de greoi, dar există în rândul femeilor tinere unele cu trăsături regulate şi plăcute. Casele lor sunt mai solide, bine construite şi mai curate decât la rusnacii din Galiţia. Costumul lor este alcătuit din pantaloni lungi de pânză albastră sau roşietică, la fel de laţi jos ca şi sus. Cămaşa le ajunge până la genunchi, iar peste ea poartă un pieptar cu mâneci lungi, din pânză maro. Uneori, peste acestea se pune un cojoc din piele de oaie, fără mâneci, bordurat pe margini cu lână albă şi neagră.Pe cap ei poartă o căciulă mare de piele de oaie, iar în picioare, opinci, precum valahii. Acest costum este însă foarte greoi şi împiedică mişcările.
Femeile şi fetele poartă costumul precum femeile valahe, doar că la primele acesta este supraîncărcat cu ornamente. Fetele poartă vara, în păr, jerbe de flori.
Rutenii sunt predispuşi la excese sexuale şi de aceea boala lui Venus[9] domină încă puternic printre ei. Beţiile sunt destul de frecvente. Ca şi caracter, rutenii sunt buni şi voioşi. Femeile lucrează în general mai mult ca bărbaţii.
La zilele de mare sărbătoare ei mănâncă « Tokan », un fel de mâncare făcută din făină de porumb şi brânză de oaie, pe lângă care consumă alcool. Dansul lor este greoi, semănând cu cel al ursului. Muzica este extrem de monotonă, fiind interpretată la vioară. Crezul lor este plin de superstiţii care de care mai absurde şi sunt ignoranţi în ceea ce priveşte religia.
Prin urmare, în ansamblu, rutenii, cu puţine excepţii, sunt la un nivel de civilizaţie mai scăzut chiar decât valahii.
Biserica
Religia dominantă în această mică țară este cea catolică de rit grecesc. Mai puțin răspândit este catolicismul de rit latin, iar şi mai puţin, calvinismul, luteranismul şi religia ebraică.
Limba îi împarte pe greco-catolici în două categorii : valahă şi ruteană. Prima este prezentă acolo unde valahii sunt cei mai numeroşi, în ieraşele de sud şi superioare[10] a comitatului, iar cea de-a doua, în celelalte districte. Ambele grupări au multe asemănări cu catolicii de rit latin, ei recunoscându-l pe papă. Au şi deosebiri, cum ar fi ţinerea foarte strictă a unor posturi lungi şi riguroase.
Valahii care vor să devină preoţi învaţă carte pe lângă unul din preoţii existenţi, memorează cânturile şi deprind să ţină slujbe. Apoi, cel mai des, se căsătoresc cu fiica preotului şi trăiesc aşa mai departe, până când titularul moare. Atunci, candidatul călătoreşte la Ungvar[11] (rezidenţa episcopului uniat) pentru a fi hirotonit în parohia vacantă. Astfel înţelegem de ce preoţii lor au carte atât de puţină.
Ei se rezumă în a citi slujbele de sărbători și a cere tot felul de bani şi contribuţii în natură, fără a se preocupa prea mult pentru religie. Ei deţin puţine terenuri şi, ca urmare, pentru a trăi, sunt nevoiţi să-şi lucreze pâmânturile şi să taie lemne în pădure, precum ţăranii.
Bisericile lor sunt în cea mai proastă stare, de lemn, mici și cu podea de pământ. Nicăieri nu este nici o urmă de şcoală şi totul este într-o stare care denotă neglijenţa.
Biserica ruteană este ceva mai ridicată. Acolo poţi găsi chiar, ici şi colo, câte un preot care a studiat la Seminarul episcopal de la Ungvar şi care este în stare să-şi înveţe enoriaşii. Dar şi lor li se potriveşte descrierea despre români şi nu e de mirare că cea mai mare parte a credincioşilor sunt atât de ignoranţi.
În anul 1810, greco-catolicii din comitat aveau 155 de parohii, dintre care 86 rutene şi 49 valahe, cu 36 de filii şi 15 subfilii, numărul total al enoriaşilor fiind de 111.207 suflete.
Religia catolică de rit latin numără, cu excepţia unor locuitori din oraşele de coroană (cu precădere din Sighet) puţini aderenţi dintre băştinaşii cu vechime, la care se adaugă nou-veniţii de la minele de sare şi oficiile Cămării, plus coloniştii de origine germană. În comitat ei au în total 21 de parohii şi filii, aflate, toate, sub patronatul Cămării, care a construit în aceste locuri biserici bune şi şcoli confesionale. Aparţin de episcopul de Satu Mare şi preoţii beneficiază de terenuri şi anumite sume de bani. La Sighet se află călugări piarişti, care întreţin un gimnaziu.
Biserica reformată[12] are parohii doar în cele cinci oraşe de coroană: Sighet, Câmpulung, Teceu, Hust şi Visc, iar enoriaşii sunt în cea mai mare parte nobili şi proprietari de bunuri. În fiecare din cele cinci aşezări se află câte o biserică şi un pastor. La Sighet ei au deasemenea un colegiu.
Biserica evanghelică luterană numără numai câţiva enoriaşi împrăştiaţi prin oraşele de coroană, atât de puţini încât nu pot forma propria lor comunitate.
Evreii se găsesc împrăştiaţi peste tot prin Maramureş. La Sighet ei au o sinagogă, un rabin şi un judecător.
Şcoala
Despre şcolile din Maramureş nu putem spune foarte multe, deoarece există foarte puține: cu excepția şcolilor din cele din oraşe de coroană şi din alte opt sate camerale, nu există nici o altfel de școală în regiune. Ţăranii cresc fără să se gândească că le trebuie carte, iar din acest punct de vedere, cea mai mare parte a nobilimii comitatului nu se distinge deloc de ţărani. Cei înstăriţi îşi trimit copiii să studieze în afara comitatului, cea mai mare parte a acestora ajungând la şcoli din Satu Mare, Ungvar sau Debreţin.
În Sighet există o şcoală catolică de care se ocupă piariştii. Este în stare bună, curată, iar elevii urmează şase clase şi retorica. Aceasta are 200 de elevi, mai ales români, dintre cei care doresc să se pregătească pentru a deveni preoţi[13]. În mănăstirea piaristă se află nouă călugări, care primesc de la Cămară 1800 de florini anual, astfel încât ei pot să trăiască doar cu moderaţie.
Reformaţii au de asemenea un colegiu la Sighet care a fost construit de către ei înşişi. Aici există clase pentru învăţământul general, precum şi de teologie. Un adjunt, plătit cu 30 florini anual, predă la clasele primare. Un profesor ce primeşte 500 florini pe an predă teologia şi matematica, iar un al doilea profesor, plătit cu 300 florini, predă filosofia. În total, sunt circa 150 de elevi, atât din Maramureş, cât şi din comitatele vecine.
Aceasta este tot ce se poate spune despre învăţământul din comitat, ceea se indică că este un subiect sensibil, important, care necesită îmbunătăţiri substanţiale.
Comerţul
Comerţul este nesemnificativ, deoarece locuitorii au puţine nevoi pe care să nu şi le poată îndeplini prin propriile forţe. Apoi, cu excepţia Drumului Sării care trece de la Teceu spre Satu Mare prin comitatul Ugocea, şi a Drumului Şugatagului înspre Baia Mare, toate celelalte drumuri sunt într-o stare foarte proastă şi lipsite de poduri peste ape, ceea ce împiedică mult transportul cu animale de povară.
Ca urmare, în cea mai mare parte, comerţul este reprezintat de tranzitul cu bovine operat de către armeni şi evrei. Vitele provin din Moldova şi Bucovina, caz în care acestea trec pe la Borşa pentru a ajunge la Sighet, ori dimpotrivă provin din Galiţia, atunci acestea trecând pe la Frasin, Sighet şi Hust. Se tranzacţionează şi mulţi cai, care sunt vânduţi la Sighet în cele trei-patru mari târguri anuale, mai ales la cel de Sf. Ilie, loc unde armenii cumpără animalele împreună şi le duc mai departe în cirezi.
Prin Frasin intră deasemenea multe cereale, mai ales porumb, care este vândut pe la târguri. Din Galiţia şi Bucovina se aduc şi piei de oaie (mai ales la Kuty[14]), cojoace şi blănuri.
În comitat intră, în cantităţi mici, vin, tutun şi diverse produse manufacturiere aduse de pe la Viena, Pesta şi Debreţin.
Exportul este slab: doar vite, unt și untură, piei, lână cu fir gros, unelte şi vase de lemn este cam tot ce poate trimite peste hotar această ţară săracă.
Comerţul mare este în întregime în mâinile armenilor, iar comerțul cu amănuntul, în cele ale evreilor, ambele fiind monopoluri totale.
Drumurile de negoţ, în afara celor amintite mai sus, sunt cele dinspre Polonia (pe valea Neagovei, prin Toronya şi prin Frasin), prin Brustura, Dlahy[15] şi de la Poienile de sub Munte către Galiţia, iar prin Borşa, către Bucovina. Toate acestea pot fi folosite doar de către cei ce merg pe jos ori cu cai de povară. Pentru plata taxelor şi a vămii, comitatul are casierii vamale la Toronya, Frasin, Leordina, Borşa şi Dlahy.
Căile de comunicaţii din interiorul comitatului sunt jalnice. Majoritatea acestora nu pot fi parcurse decât pe timp de zi şi nicăieri nu există poduri, astfel că la cea mai mică creştere a apelor, toate comunicaţiile sunt întrerupte, cu excepţia Drumului Sării de la Sighet la Hust, a drumului poştalioanelor (« Poststrasse ») de la Baia Sprie la Sighet, prin Ocna Şugatag, a drumului spre ocna de la Coştiui, a celui dintre Şindrileşti şi Buştino[16] şi a celui de la Sighet la Bocicoi.
În toate celelalte locuri nu se găsesc decât drumuri bune pentru catâri, cum ar fi cel dintre Săcel şi Borşa şi de acolo în Bucovina, altul de la Rahău spre Frasin ori Poiana Cobâlei, cel din Hust la Toronya şi cel de la Sighet la Mocra[17].
Cărările sunt mult şi suie chiar și pe cele mai înalte culmi alpine. Cu excepția unor porțiuni ale graniţei cu Transilvania din Munţii Rodnei, ele sunt bune peste tot și de multe ori sunt folosite ca drumuri comerciale de către negustori.
Românii maramureşeni
Filele 396-399 ale volumului amintit se ocupă de descrierea etnografică a românilor:
“Wallach”-ii constituie majoritatea rezidenţilor din sudul şi estul Comitatului, în timp ce în Ieraşul Superior şi Cosău[18] ei sunt singurii locuitori. Ei constituie o treime din numărul total al locuitorilor Maramureşului. O parte a acestora sunt nobili, constituiţi în familii numeroase[19]. Majoritatea se ocupă cu agricultura. Toţi sunt de religie greco-catolică și au parohiile lor, în care slujba se ţine în limba valahă.
Ei sunt diferiţi faţă de valahii vecini, atât din Moldova sau Bucovina, cât şi de cei din Banat sau Transilvania.
Bărbaţii sunt înalţi, puternici, frumos construiţi, cu fețe lungi și trăsături regulate. Ambele sexe au aceste caracteristici, dar bărbaţii par mai nobili şi frumoşi pentru că ei nu fac foarte multă muncă grea.
Femeile, în schimb, puternice şi cu o bună constituţie, au, multe din ele, feţe plăcute, multe fiind – mai ales fetele, considerate frumoase. Numai că, din cauza muncii grele, multe devin curând îmbătrânite şi urâte.
Bărbaţii se îmbracă, întregul an, cu cămăşi scurte, care se întind abia mai jos de stomac şi cu pantaloni largi, “gatjen” (“gatii”), peste care au scurte din lână de oaie neagră sau gri, numite “guba”, care ajung abia le până la şolduri. În picioare, aceştia poartă piei brute, care sunt înfăşurate în jurul gleznei şi legate cu ajutorul unei curele, numite “Bocskor”[20]. Părul îl poartă în două împletituri lungi, căzut în faţă până pe umeri[21], capul fiind acoperit cu o cuşmă din piele de oaie sau cu o pălărie rotundă .
Cei mai mulţi poartă în jurul brâului o curea largă de piele, în care îşi ţin şi punga de tutun, iar pe umăr poartă o traistă din păr de capră în care ţin unele alimente, dintre care nu lipseşte pâinea de mălai. Atât traista, cât şi cureaua, sunt ornamentate uneori cu butoni.
Femeile au portul diferit: fetele au o cămaşă ornamentată foarte frumos pe piept, umeri şi braţe cu broderii de lână de toate culorile (dar mai ales roşie), apoi o fustă de lână de culoare închisă peste care, atât în faţă cât şi în spate, poartă o bucată de „covor” (« teppich ») ţesut de lână, cel mai des decorat cu dungi de culoare maro şi galben[22]. În picioare acestea au opinci („bocskor”) sau cizme, acestea din urmă de culoare roşie şi fiind purtate doar la costumul festiv. Capul fetelor este neacoperit, fiind uneori împodobit cu o legătoare din mărgele de coral roşu, mici scoici sau mărgele de aramă. Uneori, vara, fetele poartă pe cap o ghirlandă de flori proaspete, sortate destul de amestecat în funcţie de culorile lor. În jurul gâtului şi în urechi poartă felurite ornamente din alamă.
Femeile măritate poartă cămăşi brodate mai puţin frumos şi în culori mai puţin vibrante. Costumul lor mai conţine un pieptar din pânză cafenie, în timp ce capul este întotdeauna înfășurat într-o broboadă albă[23].
Caracterul bărbaţilor acestei națiuni este blajin, dar neîncrezător în străini, plin de pasiuni violente și leneș. Valahul este ignorant în toate, chiar și în ceea ce privește religia sa: el ascultă orbește de preoţi în toate lucrurile, dar faţă de autoritate el manifestă neîncredere[24]. Este înclinat să recurgă la acte de violență; pe de altă parte, el este extrem de puternic şi curajos, poate îndura cele mai mari privaţiuni şi pericole, pe care le îndură şi confruntă cu o seninătate admirabilă. Este plin de pasiuni violente, în special senzualitate, mânie şi răzbunare. Ultima îl preocupă atât de mult, încât depune mari eforturi să plătească ce este dator. Caracterul său îl determină să rămână suferind de foame şi de mizerie, niciodată neajungând la o anumită prosperitate. Toate acestea se referă numai la bărbaţi.
Femeile au un caracter foarte diferit. Ele sunt curate și extrem de harnice; fac tot ceea ce trebuie pe lângă casă, îngrijesc copiii, păstrează totul curat, ţes şi fabrică orice este necesar pentru gospodărie. Ele nu stau niciodată, chiar şi în timpul de aşteptare, ţes chiar şi în timp ce merg pe jos sau călare, în timp ce-şi transportă copii în spate şi, numai prin activitatea lor neîncetată, este posibil ca să reuşească în ceea ce fac. Se căsătoresc foarte devreme, astfel încât îmbătrânesc prematur. Ele sunt adesea agresate de soţii lor şi muncesc precum robii, fără să se oprească vreodată, în timp de soţii lor stau pe o bancă în faţa casei şi nu fac nimic.
Femeile fac felurite lucrări, ţes la războiul de ţesut pânză fină de folosință îndelungată, precum și postav gros. Ele mai ţes covoare din lână împodobite cu desene viu colorate, prelucrează piei de oaie şi brodează cămăşi cu multă artă. Totul are o origine locală, fiind mai puţin învăţat din alte părţi, ci fiind transmis de la unii la alţii din generaţie în generaţie.
Pe ansamblu, valahii maramureşeni sunt o naţiune cu un fond bun, care cu siguranţă ar putea fi cetăţeni de nădejde dacă ar beneficia de educaţia corespunzătoare şi dacă ar renunţa (sau cel puţin ar mai atenua) din viciile lor.
Obiceiurile lor sunt destul de asemănătoare cu cele ale valahilor din Transilvania. La petreceri mâncarea este foarte frugală şi constă în principal din pâine de porumb şi brânză, pe lângă care uneori mai consumă şi alcool. Petrecerile sunt foarte zgomotoase, iar dansurile lor, similare cu cele ale ungurilor, sunt extrem de rapide şi violente. Muzica este asigurată în cea mai mare parte de viori, iar melodiile sunt scurte şi foarte monotone. Nunţile, botezurile, înmormântările şi sărbătorile sunt celebrate cu multe ceremonii. De asemenea, ei sunt foarte superstiţioşi şi au o mare frică de vrăjitoare, luându-şi o mulţime de precauţii împotriva duhurilor necurate şi a fantomelor.”
Aşa îşi încheie Johann von Csaplovics descrierea Maramureşului, care este una deosebită, având în vedere nu numai vechimea relatării[25], cât şi volumul şi varietatea informaţiilor oferite.
Summary
The paper is a description of Maramures county from the year 1821. The source is a book about Hungary, written by an Austrian scholar, Johann von Csaplovics. From Maramures, he has presented its borders, waters, mountains and hills, climate, natural resources (minerals, salt and mineral springs), fauna, flora, local industry, the population (Hungarians, Germans, Romanians, Ukrainians, Armenians and Jews), religion (Greek and Latin Catholics, Calvinists, Lutherans and Jews), schools (Sighetu’s Piarist and Calvinist ones), trade, roads, administration, nobility, tax system and the salt mining and transport – the most important part of Maramures’s economy.
NOTE
[1] Traducerea aparţine semnatarului acestor rânduri.
[2] În vechime, în Maramureş a existat rasa Sură de Munte (Mocăniţa) care, încrucişată începând din anul 1881 cu rasa Brună (Schwyz) adusă din Slovacia, a format Bruna de Maramureş, rasa cea mai frecventă şi cunoscută azi.
[3] Sarea era urcată din adâncimea ocnei la nivelul solului în nişte burdufuri confecţionate din piele de bivol, cu ajutorul unui scripete (crivac).
[4] Toate trei locaţiile se află azi pe teritoriul ucrainean, în Maramureşul de nord.
[5] Azi în Ucraina.
[6] Kabalapolyana, azi în Ucraina.
[7]Ultimele două în Ucraina de azi, Frasin fiind denumit şi Kőrösmező sau Iasinia.
[8] Toate din Maramureşul de nord, azi ucrainean.
[9] Sifilisul.
[10] Adică la sud de Tisa, pe văile Marei, Izei şi Vişeului.
[11] Uzhgorod, azi în Ucraina.
[12] Adică de rit calvin sau de confesiune elveţiană.
[13] Iată o contrazicere cu sine însuşi, pentru că ceva mai sus, autorul susţinea că românii ce dorescă să devină preoţi nu urmează şcoala.
[14] Orăşel aflat dincolo de Carpaţii ucrainieni, în Galiţia.
[15] Ambele aflate azi în Ucraina.
[16] Ambele localităţi se află în Ucraina, în prima existând cândva o mină de sare iar în cea de-a doua, un oficiu de transport al sării pe Tisa.
[17] Aflate pe teritoriul Maramureşului de nord.
[18] Adică pe văile Vişeu, Iza, Cosău şi Mara.
[19] Mai încolo Csaplovics enumără câteva din satele cu cei mai mulţi nobili: Moisei, Borşa, Vişeu de Mijloc, Apşele şi Budeşti.
[20] Adică opinci.
[21] Probabil se referea la pletele atât de caracteristice până la Primul război mondial.
[22] Încă o dovadă că, în vechime, zadiile negru-roşu nu erau dominante.
[23] Iată cum aflăm că, în urmă cu două secole, costumul era destul de diferit, atât în ce priveşte poalele (pe atunci se purta o fustă de lână în culori închise nu o cămaşă cu poale lungi), zadiile (atunci în culorile galben-brun),cizmele de paradă (atunci erau roşii, nu negre ca mai târziu), pieptarul (din stofă cafenie nu ca azi, în culori de variază de la alb la negru), broboada (totdeauna albă, nu în toate culorile şi înflorate ca în secolele XX şi XXI) sau piesele de podoabă: mărgelele de coral se purtau pe cap, nu în ghirlande în jurul gâtului, împreună cu o reminescenţă a vremurilor foarte vechi – scoicile, alături de zgărdane şi cercei din aramă.
[24] Pare-se că această trăsătură de caracter este reală şi perpetuată până azi...
[25] Între jumătatea secolului al XVIII-lea şi cea a veacului următor se cunosc mai multe astfel de descrieri ale comitatului
(publicat în „Acta Musei Maramorosiensis”, 12/1, p. 137-146, Sighetul Marmaţiei, 2016, ISSN 1583-4476)
Una dintre cele mai interesante descrieri a Maramureşului din prima jumătate a secolului al XIX-lea aparţine lui Johann von Csaplovics (1780-1847), autor născut în Slovacia de azi şi decedat la Viena. Jurist şi etnograf, acesta a scris şi publicat în timpul vieţii sale peste 20 cărţi.
Datele de mai jos sunt extrase din volumul al doilea al lucrării « Topographisch statistisches Archiv des Königreichs Ungern », apărută în limba germană la Viena în 1821, care descrie regatul Ungariei din punct de vedere geografic, economic, religios, etnografic sau social. Între paginile 373-421, este descris comitatul Maramureş ( « Marmarosser gespanschaft »), cu graniţele şi suprafaţa acestuia, apele, munţii şi dealurile, altitudinea unor localităţi, clima, resursele naturale (minereuri, sare, roci utile, izvoare minerale), fauna, flora, economia locală şi produsele acesteia, populaţia şi etniile (românii beneficiind de descrierea cea mai amănunţită, urmaţi fiind de ruteni), religia, învăţământul, comerţul, administraţia, nobilimea, sistemul fiscal, funcţionarii publici şi economia sării, cu ocnele Coştiui, Ocna Şugatag, Slatina, Teceu, Talabor, Sandorfalva şi oficiile sării de la Sighet-Cămara, Bocicoi, Buştino şi Tisa-Uileac.
Dintre acestea am selectat câteva capitole[1], cum ar fi:
Fauna
Sunt enumerate animalele de pe lângă casă: caii, numeroşi, folosiţi atât la călărie cât şi la tracţiune, sunt mici, cu gâtul scurt şi gros şi capul mic, puternici, focoşi, foarte rezistenţi, « urâţi, dar foarte buni ». Apoi sunt boii şi vacile, dintre care o parte sunt comercializate în afara comitatului, dintr-o rasă albă, mai mici, compacte şi mult mai slabe decât vitele din restul Ungariei[2]. Bivoli sunt destul de puţini, pielea acestora fiind folosită la ocnele de sare[3]. Urmează oile, extrem de comune, dintr-o rasă obişnuită, în culorile alb şi negru, care păşunează atât jos, sub munte cât şi pe păşunile alpine. Oile oferă atât hrana principală a locuitorilor (lapte şi brânză) cât şi sursa de materie primă pentru îmbrăcăminte (lână). Caprele sunt crescute cu precădere în zonele împădurite. Porcii sunt destul de numeroşi prin sate, ei fiind din rasa Szalonta, cu picioare lungi şi culoarea roşu-brun. În fine, aici există multe găini dar mai puţine gâşte şi raţe, precum şi câini şi pisici.
La fauna sălbatică sunt menţionate: urșii, porcii sălbatici, cerbii, lupii și vulpile, numeroşi prin pădurile comitatului. Capra neagră trăieşte pe Pietrosu, Pop Ivan şi pe vecinii acestora. Apoi sunt pisicile sălbatice, jderii « şi alte fiare mici », cocoșii de munte și de mesteacăn, potârnichile, ciorcârliile, berzele, vulturii şi acvilele în zonele stâncoase. Mai sunt tot felul de şerpi, şopârle şi broaşte, insecte de toate tipurile (« care includ încă multe specii necunoscute »), păstrăvi şi lostriţe în Vişeu şi pe Tisa, ştiuci, crapi şi alte specii piscicole. Racii se găsesc destul de des.
Plantele
« Plantele care cresc în Maramureş sunt extrem de interesante şi variate dar foarte puţin studiate ». În primul rând sunt, desigur, plantele cultivate. Cerealele sunt prezente mai ales pe Valea Tisei şi în partea joasă, fertilă a văilor « care sunt însă insuficient utilizate, astfel că o mare parte a necesarului, mai ales de porumb, trebuie importat din comitatele învecinate ».
În general, în Maramureş se cultivă porumb, grâu, orz şi ovăz. Alte plante necesare, cum ar fi tutunul, varza sau macul, sunt aduse din comitatul Ugocea..
De mare importanţă sunt pădurile care acoperă o mare suprafaţă a comitatului şi care se disting prin varietatea şi mărimea copacilor. Cele mai frecvente specii forestiere sunt: stejarii (Quercus cerris, Quercus pubescens, Quercus austriaca), fagul, care acoperă cea mai mare parte a munţilor. Frasinul, deosebit de frumos şi drept, formează de multe ori păduri întregi în văile de la Rahău, Poiana Cobâlei, pe Tisa Albă[4] şi pe valea Vişeului. Teiul (cu două specii – Tilia europaea şi Tilia pannonica) sunt prezenţi de multe ori prin păduri, în special în cele de pe malul Tisei. Paltinii, numeroşi, foarte înalţi şi groşi, cresc în văile din zona pădurilor de foioase. Scoruşii formează păduri întregi, cum ar fi în masivele Hoverla şi Pietrosu. Prin păduri şi la liziera acestora mai cresc carpeni, peri, cireşi şi meri sălbatici, păducei, lemn câinesc, măceşi şi multe altele.
De-a lungul apelor şi prin luncile acestora cresc sălcii, arini şi plopi (Salix viminalis, Salix triandra, Salix monandra, Salix caprea, Betula Alnus, Betula Incana, Populus nigra, Populus tremula).
Brazii şi molizii formează păduri imense în văile Tisei Albe şi Negre, pe Taras, Talabor şi Neagova[5], pe Vaser, Ruscova, Cisla, Ţibău şi Bistriţa Aurie. Pinul silvestru apare, dar nu foarte frecvent, în anumiţi munţii. Zâmbrul (Pinus cembra) apare numai în munţii Swidovecz şi Alpii Crasnei (Apşei). Tisa ocurează rar pe văile Vişeului, Vaserului şi la izvoarele Tisei Negre. Ienupărul (Juniperus nana) este foarte comun în toţi munţii înalţi, iar Juniperus communis este destul de frecvent pe marginea pădurilor din văi.
Economia locală
La capitolul industrie sunt menţionate zonele Jireapăn şi Totoş de la Budeşti (cu mine mici de aur, argint şi cupru, deschise recent, minereul fiind rafinat la Cavnic), Borşa (mine vechi, a căror amintire s-a pierdut şi care au fost redeschise recent de către Erariu, în sectoarele Gura Băii –Guraboj şi Sf. Ştefan, unde există şi un şteamp) şi minele de fier şi furnalul de fontă de la Poiana Cobâlei[6].
Apoi sunt amintite cele necesare producţiei şi transportului sării (cum ar fi plutele şi bărcile pentru navigaţia pe Tisa), frânghiile, felurite obiecte din fier, recipienţii din lemn (butoaie, căzi şi altele) şi mai multe fabrici de bere şi distilerii de alcool.
Femeile ţes pânză de cânepă pentru uz casnic, iar muntencele de la Borşa ţes covoare colorate de lână şi mănuşi de lână colorate foarte variat. Locuitorii îşi confecţionează ei înşişi pantofii, hainele din piele de oaie neagră şi celelalte veşminte. « Mulţi dintre ei pregătesc medicamente sau băuturi spirtoase din plante aromatice alpine ».
Populaţia
Numărul locuitorilor acestui comitat este foarte scăzut. Conform recensământului din 1787, aici locuiau 14.515 nobili şi preoţi şi 71.603 nenobili, în total 86.118 suflete. În 1805, numărul nenobililor se ridica la 99.682. Motivele pentru care populaţia este atât de rară ar fi mai multe : o dată, pădurile şi terenurile nepropice locuirii sunt foarte numeroase. Apoi, climatul este aspru. Comitatul este destul de izolat şi se află departe de marile rute comerciale, fiind lovit de multe ori de foamete şi de diverse epidemii.
În funcţie de etnie, locuitorii aparţin următoarelor naţiuni :
-Ungurii sunt puţin numeroşi. Practic, ei locuiesc numai în oraşele de coroană (« Kronmarkte ») Hust, Câmpulung, Sighet (« Szigeth »), Teceu şi Visc, aici ei fiind în majoritate demnitari şi funcţionari. Unii dintre ei aparţin clasei nobilimii şi sunt mari proprietari sau transportatori de mărfuri, fiind ori de origine maghiară, fie descendenţi maghiarizaţi ai germanilor sau ai altor etnii. În cea mai mare parte, ei aparţin bisericii reformate. Ei guvernează întregul comitat şi ocupă toată reţeaua de posturi publice, « astfel că dinafara comitatului aproape că nu poate veni nimeni să lucreze aici. Şi din moment ce există doar câteva familii mari în comitat, se poate spune că acestea formează un fel de societate aristocratică închisă ».
-Germanii sunt, de asemenea, nu foarte numeroşi. Unii sunt stabiliţi din vremurile vechi ori mai recente în oraşele de coroană, ei fiind parţial maghiarizaţi. Alţii au fost aduşi de către Fisc pentru producţia de sare, cum ar fi minerii din Coştiui, Şugatag, Slatina şi Frasin[7], angajaţii din Portul sării din Bocicoi, şi de la Cămările Sării din Sighet şi Buştino, unii dine i locuind şi în satul Lunca. În fine, tot germani sunt şi tăietorii de lemne care au fost aduşi din zona Salzkammergut din Austria şi care au fost colonizaţi în localităţile Mokra, Königsfeld, Raho, Körösmezö[8] și la Vişeu.
- Evreii sunt numeroşi, populaţia lor crescând mai ales în ultimul timp. În cea mai mare parte ei au emigrat din Polonia, ei având până şi straiele comune cu fraţii lor rămaşi în acea ţară. Ei trăiesc din comerţul cu amănuntul şi din vânzarea ţuicii. Proliferarea băuturilor spirtoase a făcut ca evreii să deschidă o mulţime de cârciumi, după care plătesc taxe ridicate, locuri unde agricultorii simpli sunt seduşi prin tot felul de artificii să consume alcool.
-Armenii sunt puțini la număr, în oraşele de coroană şi în aşezările mai mari. Ei sunt de religie romano-catolică şi se ocupă cu comerţul. Deoarece sunt harnici şi foarte eficienţi, ei trăiesc în prosperitate. Cea mai mare parte a comerţului cu vite se află în mâna lor.
-Rutenii ocupă ieraşele Hust, Verhovina şi Sighet aproape în totalitate. Ei aparţin rasei slave, fiind foarte apropiaţi de ruşi (« russen »), cu a căror limbă împărtăşesc multe elemente comune. Ca religie sunt greco-catolici, ceea ce le-a permis să-şi oficieze serviciile în limba maternă.
Faţă de valahi, ei prezintă numeroase deosebiri. În general, sunt destul de greoi, dar există în rândul femeilor tinere unele cu trăsături regulate şi plăcute. Casele lor sunt mai solide, bine construite şi mai curate decât la rusnacii din Galiţia. Costumul lor este alcătuit din pantaloni lungi de pânză albastră sau roşietică, la fel de laţi jos ca şi sus. Cămaşa le ajunge până la genunchi, iar peste ea poartă un pieptar cu mâneci lungi, din pânză maro. Uneori, peste acestea se pune un cojoc din piele de oaie, fără mâneci, bordurat pe margini cu lână albă şi neagră.Pe cap ei poartă o căciulă mare de piele de oaie, iar în picioare, opinci, precum valahii. Acest costum este însă foarte greoi şi împiedică mişcările.
Femeile şi fetele poartă costumul precum femeile valahe, doar că la primele acesta este supraîncărcat cu ornamente. Fetele poartă vara, în păr, jerbe de flori.
Rutenii sunt predispuşi la excese sexuale şi de aceea boala lui Venus[9] domină încă puternic printre ei. Beţiile sunt destul de frecvente. Ca şi caracter, rutenii sunt buni şi voioşi. Femeile lucrează în general mai mult ca bărbaţii.
La zilele de mare sărbătoare ei mănâncă « Tokan », un fel de mâncare făcută din făină de porumb şi brânză de oaie, pe lângă care consumă alcool. Dansul lor este greoi, semănând cu cel al ursului. Muzica este extrem de monotonă, fiind interpretată la vioară. Crezul lor este plin de superstiţii care de care mai absurde şi sunt ignoranţi în ceea ce priveşte religia.
Prin urmare, în ansamblu, rutenii, cu puţine excepţii, sunt la un nivel de civilizaţie mai scăzut chiar decât valahii.
Biserica
Religia dominantă în această mică țară este cea catolică de rit grecesc. Mai puțin răspândit este catolicismul de rit latin, iar şi mai puţin, calvinismul, luteranismul şi religia ebraică.
Limba îi împarte pe greco-catolici în două categorii : valahă şi ruteană. Prima este prezentă acolo unde valahii sunt cei mai numeroşi, în ieraşele de sud şi superioare[10] a comitatului, iar cea de-a doua, în celelalte districte. Ambele grupări au multe asemănări cu catolicii de rit latin, ei recunoscându-l pe papă. Au şi deosebiri, cum ar fi ţinerea foarte strictă a unor posturi lungi şi riguroase.
Valahii care vor să devină preoţi învaţă carte pe lângă unul din preoţii existenţi, memorează cânturile şi deprind să ţină slujbe. Apoi, cel mai des, se căsătoresc cu fiica preotului şi trăiesc aşa mai departe, până când titularul moare. Atunci, candidatul călătoreşte la Ungvar[11] (rezidenţa episcopului uniat) pentru a fi hirotonit în parohia vacantă. Astfel înţelegem de ce preoţii lor au carte atât de puţină.
Ei se rezumă în a citi slujbele de sărbători și a cere tot felul de bani şi contribuţii în natură, fără a se preocupa prea mult pentru religie. Ei deţin puţine terenuri şi, ca urmare, pentru a trăi, sunt nevoiţi să-şi lucreze pâmânturile şi să taie lemne în pădure, precum ţăranii.
Bisericile lor sunt în cea mai proastă stare, de lemn, mici și cu podea de pământ. Nicăieri nu este nici o urmă de şcoală şi totul este într-o stare care denotă neglijenţa.
Biserica ruteană este ceva mai ridicată. Acolo poţi găsi chiar, ici şi colo, câte un preot care a studiat la Seminarul episcopal de la Ungvar şi care este în stare să-şi înveţe enoriaşii. Dar şi lor li se potriveşte descrierea despre români şi nu e de mirare că cea mai mare parte a credincioşilor sunt atât de ignoranţi.
În anul 1810, greco-catolicii din comitat aveau 155 de parohii, dintre care 86 rutene şi 49 valahe, cu 36 de filii şi 15 subfilii, numărul total al enoriaşilor fiind de 111.207 suflete.
Religia catolică de rit latin numără, cu excepţia unor locuitori din oraşele de coroană (cu precădere din Sighet) puţini aderenţi dintre băştinaşii cu vechime, la care se adaugă nou-veniţii de la minele de sare şi oficiile Cămării, plus coloniştii de origine germană. În comitat ei au în total 21 de parohii şi filii, aflate, toate, sub patronatul Cămării, care a construit în aceste locuri biserici bune şi şcoli confesionale. Aparţin de episcopul de Satu Mare şi preoţii beneficiază de terenuri şi anumite sume de bani. La Sighet se află călugări piarişti, care întreţin un gimnaziu.
Biserica reformată[12] are parohii doar în cele cinci oraşe de coroană: Sighet, Câmpulung, Teceu, Hust şi Visc, iar enoriaşii sunt în cea mai mare parte nobili şi proprietari de bunuri. În fiecare din cele cinci aşezări se află câte o biserică şi un pastor. La Sighet ei au deasemenea un colegiu.
Biserica evanghelică luterană numără numai câţiva enoriaşi împrăştiaţi prin oraşele de coroană, atât de puţini încât nu pot forma propria lor comunitate.
Evreii se găsesc împrăştiaţi peste tot prin Maramureş. La Sighet ei au o sinagogă, un rabin şi un judecător.
Şcoala
Despre şcolile din Maramureş nu putem spune foarte multe, deoarece există foarte puține: cu excepția şcolilor din cele din oraşe de coroană şi din alte opt sate camerale, nu există nici o altfel de școală în regiune. Ţăranii cresc fără să se gândească că le trebuie carte, iar din acest punct de vedere, cea mai mare parte a nobilimii comitatului nu se distinge deloc de ţărani. Cei înstăriţi îşi trimit copiii să studieze în afara comitatului, cea mai mare parte a acestora ajungând la şcoli din Satu Mare, Ungvar sau Debreţin.
În Sighet există o şcoală catolică de care se ocupă piariştii. Este în stare bună, curată, iar elevii urmează şase clase şi retorica. Aceasta are 200 de elevi, mai ales români, dintre cei care doresc să se pregătească pentru a deveni preoţi[13]. În mănăstirea piaristă se află nouă călugări, care primesc de la Cămară 1800 de florini anual, astfel încât ei pot să trăiască doar cu moderaţie.
Reformaţii au de asemenea un colegiu la Sighet care a fost construit de către ei înşişi. Aici există clase pentru învăţământul general, precum şi de teologie. Un adjunt, plătit cu 30 florini anual, predă la clasele primare. Un profesor ce primeşte 500 florini pe an predă teologia şi matematica, iar un al doilea profesor, plătit cu 300 florini, predă filosofia. În total, sunt circa 150 de elevi, atât din Maramureş, cât şi din comitatele vecine.
Aceasta este tot ce se poate spune despre învăţământul din comitat, ceea se indică că este un subiect sensibil, important, care necesită îmbunătăţiri substanţiale.
Comerţul
Comerţul este nesemnificativ, deoarece locuitorii au puţine nevoi pe care să nu şi le poată îndeplini prin propriile forţe. Apoi, cu excepţia Drumului Sării care trece de la Teceu spre Satu Mare prin comitatul Ugocea, şi a Drumului Şugatagului înspre Baia Mare, toate celelalte drumuri sunt într-o stare foarte proastă şi lipsite de poduri peste ape, ceea ce împiedică mult transportul cu animale de povară.
Ca urmare, în cea mai mare parte, comerţul este reprezintat de tranzitul cu bovine operat de către armeni şi evrei. Vitele provin din Moldova şi Bucovina, caz în care acestea trec pe la Borşa pentru a ajunge la Sighet, ori dimpotrivă provin din Galiţia, atunci acestea trecând pe la Frasin, Sighet şi Hust. Se tranzacţionează şi mulţi cai, care sunt vânduţi la Sighet în cele trei-patru mari târguri anuale, mai ales la cel de Sf. Ilie, loc unde armenii cumpără animalele împreună şi le duc mai departe în cirezi.
Prin Frasin intră deasemenea multe cereale, mai ales porumb, care este vândut pe la târguri. Din Galiţia şi Bucovina se aduc şi piei de oaie (mai ales la Kuty[14]), cojoace şi blănuri.
În comitat intră, în cantităţi mici, vin, tutun şi diverse produse manufacturiere aduse de pe la Viena, Pesta şi Debreţin.
Exportul este slab: doar vite, unt și untură, piei, lână cu fir gros, unelte şi vase de lemn este cam tot ce poate trimite peste hotar această ţară săracă.
Comerţul mare este în întregime în mâinile armenilor, iar comerțul cu amănuntul, în cele ale evreilor, ambele fiind monopoluri totale.
Drumurile de negoţ, în afara celor amintite mai sus, sunt cele dinspre Polonia (pe valea Neagovei, prin Toronya şi prin Frasin), prin Brustura, Dlahy[15] şi de la Poienile de sub Munte către Galiţia, iar prin Borşa, către Bucovina. Toate acestea pot fi folosite doar de către cei ce merg pe jos ori cu cai de povară. Pentru plata taxelor şi a vămii, comitatul are casierii vamale la Toronya, Frasin, Leordina, Borşa şi Dlahy.
Căile de comunicaţii din interiorul comitatului sunt jalnice. Majoritatea acestora nu pot fi parcurse decât pe timp de zi şi nicăieri nu există poduri, astfel că la cea mai mică creştere a apelor, toate comunicaţiile sunt întrerupte, cu excepţia Drumului Sării de la Sighet la Hust, a drumului poştalioanelor (« Poststrasse ») de la Baia Sprie la Sighet, prin Ocna Şugatag, a drumului spre ocna de la Coştiui, a celui dintre Şindrileşti şi Buştino[16] şi a celui de la Sighet la Bocicoi.
În toate celelalte locuri nu se găsesc decât drumuri bune pentru catâri, cum ar fi cel dintre Săcel şi Borşa şi de acolo în Bucovina, altul de la Rahău spre Frasin ori Poiana Cobâlei, cel din Hust la Toronya şi cel de la Sighet la Mocra[17].
Cărările sunt mult şi suie chiar și pe cele mai înalte culmi alpine. Cu excepția unor porțiuni ale graniţei cu Transilvania din Munţii Rodnei, ele sunt bune peste tot și de multe ori sunt folosite ca drumuri comerciale de către negustori.
Românii maramureşeni
Filele 396-399 ale volumului amintit se ocupă de descrierea etnografică a românilor:
“Wallach”-ii constituie majoritatea rezidenţilor din sudul şi estul Comitatului, în timp ce în Ieraşul Superior şi Cosău[18] ei sunt singurii locuitori. Ei constituie o treime din numărul total al locuitorilor Maramureşului. O parte a acestora sunt nobili, constituiţi în familii numeroase[19]. Majoritatea se ocupă cu agricultura. Toţi sunt de religie greco-catolică și au parohiile lor, în care slujba se ţine în limba valahă.
Ei sunt diferiţi faţă de valahii vecini, atât din Moldova sau Bucovina, cât şi de cei din Banat sau Transilvania.
Bărbaţii sunt înalţi, puternici, frumos construiţi, cu fețe lungi și trăsături regulate. Ambele sexe au aceste caracteristici, dar bărbaţii par mai nobili şi frumoşi pentru că ei nu fac foarte multă muncă grea.
Femeile, în schimb, puternice şi cu o bună constituţie, au, multe din ele, feţe plăcute, multe fiind – mai ales fetele, considerate frumoase. Numai că, din cauza muncii grele, multe devin curând îmbătrânite şi urâte.
Bărbaţii se îmbracă, întregul an, cu cămăşi scurte, care se întind abia mai jos de stomac şi cu pantaloni largi, “gatjen” (“gatii”), peste care au scurte din lână de oaie neagră sau gri, numite “guba”, care ajung abia le până la şolduri. În picioare, aceştia poartă piei brute, care sunt înfăşurate în jurul gleznei şi legate cu ajutorul unei curele, numite “Bocskor”[20]. Părul îl poartă în două împletituri lungi, căzut în faţă până pe umeri[21], capul fiind acoperit cu o cuşmă din piele de oaie sau cu o pălărie rotundă .
Cei mai mulţi poartă în jurul brâului o curea largă de piele, în care îşi ţin şi punga de tutun, iar pe umăr poartă o traistă din păr de capră în care ţin unele alimente, dintre care nu lipseşte pâinea de mălai. Atât traista, cât şi cureaua, sunt ornamentate uneori cu butoni.
Femeile au portul diferit: fetele au o cămaşă ornamentată foarte frumos pe piept, umeri şi braţe cu broderii de lână de toate culorile (dar mai ales roşie), apoi o fustă de lână de culoare închisă peste care, atât în faţă cât şi în spate, poartă o bucată de „covor” (« teppich ») ţesut de lână, cel mai des decorat cu dungi de culoare maro şi galben[22]. În picioare acestea au opinci („bocskor”) sau cizme, acestea din urmă de culoare roşie şi fiind purtate doar la costumul festiv. Capul fetelor este neacoperit, fiind uneori împodobit cu o legătoare din mărgele de coral roşu, mici scoici sau mărgele de aramă. Uneori, vara, fetele poartă pe cap o ghirlandă de flori proaspete, sortate destul de amestecat în funcţie de culorile lor. În jurul gâtului şi în urechi poartă felurite ornamente din alamă.
Femeile măritate poartă cămăşi brodate mai puţin frumos şi în culori mai puţin vibrante. Costumul lor mai conţine un pieptar din pânză cafenie, în timp ce capul este întotdeauna înfășurat într-o broboadă albă[23].
Caracterul bărbaţilor acestei națiuni este blajin, dar neîncrezător în străini, plin de pasiuni violente și leneș. Valahul este ignorant în toate, chiar și în ceea ce privește religia sa: el ascultă orbește de preoţi în toate lucrurile, dar faţă de autoritate el manifestă neîncredere[24]. Este înclinat să recurgă la acte de violență; pe de altă parte, el este extrem de puternic şi curajos, poate îndura cele mai mari privaţiuni şi pericole, pe care le îndură şi confruntă cu o seninătate admirabilă. Este plin de pasiuni violente, în special senzualitate, mânie şi răzbunare. Ultima îl preocupă atât de mult, încât depune mari eforturi să plătească ce este dator. Caracterul său îl determină să rămână suferind de foame şi de mizerie, niciodată neajungând la o anumită prosperitate. Toate acestea se referă numai la bărbaţi.
Femeile au un caracter foarte diferit. Ele sunt curate și extrem de harnice; fac tot ceea ce trebuie pe lângă casă, îngrijesc copiii, păstrează totul curat, ţes şi fabrică orice este necesar pentru gospodărie. Ele nu stau niciodată, chiar şi în timpul de aşteptare, ţes chiar şi în timp ce merg pe jos sau călare, în timp ce-şi transportă copii în spate şi, numai prin activitatea lor neîncetată, este posibil ca să reuşească în ceea ce fac. Se căsătoresc foarte devreme, astfel încât îmbătrânesc prematur. Ele sunt adesea agresate de soţii lor şi muncesc precum robii, fără să se oprească vreodată, în timp de soţii lor stau pe o bancă în faţa casei şi nu fac nimic.
Femeile fac felurite lucrări, ţes la războiul de ţesut pânză fină de folosință îndelungată, precum și postav gros. Ele mai ţes covoare din lână împodobite cu desene viu colorate, prelucrează piei de oaie şi brodează cămăşi cu multă artă. Totul are o origine locală, fiind mai puţin învăţat din alte părţi, ci fiind transmis de la unii la alţii din generaţie în generaţie.
Pe ansamblu, valahii maramureşeni sunt o naţiune cu un fond bun, care cu siguranţă ar putea fi cetăţeni de nădejde dacă ar beneficia de educaţia corespunzătoare şi dacă ar renunţa (sau cel puţin ar mai atenua) din viciile lor.
Obiceiurile lor sunt destul de asemănătoare cu cele ale valahilor din Transilvania. La petreceri mâncarea este foarte frugală şi constă în principal din pâine de porumb şi brânză, pe lângă care uneori mai consumă şi alcool. Petrecerile sunt foarte zgomotoase, iar dansurile lor, similare cu cele ale ungurilor, sunt extrem de rapide şi violente. Muzica este asigurată în cea mai mare parte de viori, iar melodiile sunt scurte şi foarte monotone. Nunţile, botezurile, înmormântările şi sărbătorile sunt celebrate cu multe ceremonii. De asemenea, ei sunt foarte superstiţioşi şi au o mare frică de vrăjitoare, luându-şi o mulţime de precauţii împotriva duhurilor necurate şi a fantomelor.”
Aşa îşi încheie Johann von Csaplovics descrierea Maramureşului, care este una deosebită, având în vedere nu numai vechimea relatării[25], cât şi volumul şi varietatea informaţiilor oferite.
Summary
The paper is a description of Maramures county from the year 1821. The source is a book about Hungary, written by an Austrian scholar, Johann von Csaplovics. From Maramures, he has presented its borders, waters, mountains and hills, climate, natural resources (minerals, salt and mineral springs), fauna, flora, local industry, the population (Hungarians, Germans, Romanians, Ukrainians, Armenians and Jews), religion (Greek and Latin Catholics, Calvinists, Lutherans and Jews), schools (Sighetu’s Piarist and Calvinist ones), trade, roads, administration, nobility, tax system and the salt mining and transport – the most important part of Maramures’s economy.
NOTE
[1] Traducerea aparţine semnatarului acestor rânduri.
[2] În vechime, în Maramureş a existat rasa Sură de Munte (Mocăniţa) care, încrucişată începând din anul 1881 cu rasa Brună (Schwyz) adusă din Slovacia, a format Bruna de Maramureş, rasa cea mai frecventă şi cunoscută azi.
[3] Sarea era urcată din adâncimea ocnei la nivelul solului în nişte burdufuri confecţionate din piele de bivol, cu ajutorul unui scripete (crivac).
[4] Toate trei locaţiile se află azi pe teritoriul ucrainean, în Maramureşul de nord.
[5] Azi în Ucraina.
[6] Kabalapolyana, azi în Ucraina.
[7]Ultimele două în Ucraina de azi, Frasin fiind denumit şi Kőrösmező sau Iasinia.
[8] Toate din Maramureşul de nord, azi ucrainean.
[9] Sifilisul.
[10] Adică la sud de Tisa, pe văile Marei, Izei şi Vişeului.
[11] Uzhgorod, azi în Ucraina.
[12] Adică de rit calvin sau de confesiune elveţiană.
[13] Iată o contrazicere cu sine însuşi, pentru că ceva mai sus, autorul susţinea că românii ce dorescă să devină preoţi nu urmează şcoala.
[14] Orăşel aflat dincolo de Carpaţii ucrainieni, în Galiţia.
[15] Ambele aflate azi în Ucraina.
[16] Ambele localităţi se află în Ucraina, în prima existând cândva o mină de sare iar în cea de-a doua, un oficiu de transport al sării pe Tisa.
[17] Aflate pe teritoriul Maramureşului de nord.
[18] Adică pe văile Vişeu, Iza, Cosău şi Mara.
[19] Mai încolo Csaplovics enumără câteva din satele cu cei mai mulţi nobili: Moisei, Borşa, Vişeu de Mijloc, Apşele şi Budeşti.
[20] Adică opinci.
[21] Probabil se referea la pletele atât de caracteristice până la Primul război mondial.
[22] Încă o dovadă că, în vechime, zadiile negru-roşu nu erau dominante.
[23] Iată cum aflăm că, în urmă cu două secole, costumul era destul de diferit, atât în ce priveşte poalele (pe atunci se purta o fustă de lână în culori închise nu o cămaşă cu poale lungi), zadiile (atunci în culorile galben-brun),cizmele de paradă (atunci erau roşii, nu negre ca mai târziu), pieptarul (din stofă cafenie nu ca azi, în culori de variază de la alb la negru), broboada (totdeauna albă, nu în toate culorile şi înflorate ca în secolele XX şi XXI) sau piesele de podoabă: mărgelele de coral se purtau pe cap, nu în ghirlande în jurul gâtului, împreună cu o reminescenţă a vremurilor foarte vechi – scoicile, alături de zgărdane şi cercei din aramă.
[24] Pare-se că această trăsătură de caracter este reală şi perpetuată până azi...
[25] Între jumătatea secolului al XVIII-lea şi cea a veacului următor se cunosc mai multe astfel de descrieri ale comitatului