Menu
Un colț din Bucovina între hotarele Maramureșului medieval
(Material apărut în Anuarul Centrului de Cercetări, II, Giulești, 2022)
Un colț din Bucovina între hotarele Maramureșului medieval
Teofil IVANCIUC
Cuvinte cheie: Maramureș, Bucovina, Pocuția, Bârjaba, hotare, pășuni
Când se discută despre întinderea Ţării Maramureșului, majoritatea cercetătorilor o consideră a fi o depresiune înconjurată de un lanţ muntos continuu, cu excepţia culoarului Tisei[1], râu căruia i-ar fi tributare, chipurile, toate apele cunoscutei regiuni istorice.
Realitatea este însă diferită, Maramureșul incluzând, în afara respectivei depresiuni, alte trei teritorii (v. fig. 1).
Astfel, în vestul provinciei, limita naturală a fost depășită încă în anul 1454, prin alipirea la Maramureș a văii Bârjaba din comitatul Bereg[2], care aparține din punct de vedere geografic Dealurilor Beregului care mărginesc Câmpia Transcarpatică.
Apoi, în est (fig. 2), Maramureșul a ajuns să cuprindă, inițial sporadic, de pe la finele secolului XVIII (fig. 3)[3], apoi, definitiv, odată cu dispariția Imperiului Austro-Ungar și apariția Poloniei, și un colțișor cu suprafața de cca 1000 ha din Pocuția, provincie cu o cu totul altă istorie și așezare geografică. Este vorba despre căldarea glaciară a Izvorului Cățelei (sursă a Ceremușului Alb, râu tributar al Prutului), mărginită de vârfurile Stânișoara, Jupania (1853 m alt.) și Ciungii Bălăsânii, acoperită cu un jnepeniș compact (unul dintre cele mai întinse din Carpați) și codri de brad.
Explicația acestei alipiri credem că este dată de realitatea dificultății terenului: în momentul grănițuirii sau a verificării acesteia, cei însărcinați cu ducerea la îndeplinire a acțiunii, văzând acel jnepeniș imens și deloc interesant pentru economia pastorală sau forestieră, au decis ocolirea sa prin traversarea căldării pe la baza acesteia, fixând astfel o graniță convențională, în linie dreaptă, destul de neobișnuită pentru acea epocă și loc, dar care a rămas în vigoare până în ziua de azi.
Ca o paranteză, menționăm o altă anomalie, similară, a liniei de frontieră din acel colț de Carpați: deși, teoretic, granița dintre România și Ucraina ar trebui să urmeze pe întregul sector alpin Valea Vișeului-Stogu-Stânișoara cumpăna apelor, așa cum prevăd tratatele în vigoare, acest lucru este încălcat într-un punct de la izvoarele Vaserului. Acolo, Izvorul Dracului sau Pârâul Rău, cum se numește una dintre sursele pârâului Comanul Mic, este tăiat artificial de către granița de stat în zona vârfului Comanova, lăsând o mică pășune alpină pe teritoriul statului vecin. Deși granița a fost stabilită astfel încă din perioada interbelică, prin tratatul de frontieră cu Polonia (rămânând neschimbată și în perioada U.R.S.S.), situația este neacceptată de către ciobanii maramureșeni care, ocazional, își pășunează oile și pe acea pajiște controversată dintr-un areal unde suprafețele înierbate sunt puține…
Și tot la răsărit, graniţa a încălecat încă din secolul al XV-lea dincolo de creasta Carpaţilor, cuprinzând și un colț din Bucovina (fig. 4), cu o parte a bazinului Țibăului și a Bistriţei Aurii (tributare Siretului moldovean), realitate neabordată până acum și pe care o vom detalia în cele ce urmează.
Bucovina maramureșeană, cum am denumit acest sector, aceasta cuprinde suprafața deloc neglijabilă de cca 17000 ha, dintre care cca 5000 ha au fost ”dați” regiunii Suceava în anul 1950 (v. infra), pe teritoriul maramureșean rămânând până în ziua de azi cca 12000 ha de ape, pășuni și codri de brad, tapisați, ici-colo, cu piscuri stâncoase.
Arealul în cauză începe de la Pasul Prislop (1416 m altitudine) spre est, coborând în valea Bistriței Aurii pe care o urmează până la confluența cu Țibăul, pe vechiul hotar cu Transilvania, traseu de-a lungul căruia primește ca afluenți de stânga pâraiele Bârjaba, Vâlcănescu, Șesuri (cu afluenții Fântânele, Moștina, Bănării și Comori), Prinosu Mare și Mic, Iurescu (cu Dranița), Bretila, Caminețu Mare și Mic și Țibăuaș.
Limita urcă apoi pe Țibău pe lângă Piatra Țibăului (locul unde se odinioară întâlneau hotarele Maramureșului, Moldovei și Transilvaniei[4]), pe granița cu Bucovina de azi, trecând pe lângă pâraiele de dreapta Codreava, Lelești, Piatra Roșie, Muncelul, Canalul, Lemschi, Zâmbroslavul, Studinec, Sâlhoi, Izvorul Ursului și Jupania (care este izvorul respectivului curs de apă), de unde suie pe o culme ce desparte două izvoare din bazinul Ceremușului, ajungând pe granița cu Ucraina (odinioară Pocuția), în punctul Preluca Cățelei (1483 m alt.).
Urmează apoi un sector scurt de creastă ce o desparte de colțul amintit din Pocuția istorică, până la Ciungii Bălăsinii (1803 m alt.), de unde coboară în Tarnița Bălăsânii (1451 m alt., adică în mai vechiul, înaltul dar uitatul pas dintre Maramureș și Bucovina), continuând apoi pe cumpăna apelor dintre bazinul Vișeului și cel al Țibăului și Bistriței, peste vârfurile: Fântâna Stanchii (1726 m), Vf. Mare (1696 m), Strungi (1710 m), Cornedei (1763 m) și Podul Prelucilor, sfârșind în Pasul Prislop.
Alte piscuri importante din interiorul ori de pe limita Bucovinei maramureșene sunt (de la nord spre sud): Fața Ciungilor, Creasta Izvoru Ursului, Munceii Ascunși, Vf. Râpilor (1670 m alt.), Piciorul Vulpii (1603 m), Muncelașu, Sâlhoiu Mare și Mic, Preluca Sâlhoi, Gurguiatu, Zâmbroslaviile (1603 m) Zâmbroslavul Mic și Piciorul Zâmbroslavului, Preluca Ulmului, Arșița Țibău, Măguricea, Preluca Lungă, Fântânele, Sălășimuri, Pietriceaua (1754 m), Țâfa (1613 m), Șesuri (1697 m), Piciorul Șesului, Bârjaba, Dl. Bratului, Vf. Geamănu, Preluca, Piciorul și Măgura Geamănului, Piatra Șesuri, Munceii lui Gavrilă (Havrig), Ușoru, Muncelu, Dârmoxa, Piatra Roșie, Dl. Codreava, Preluca Cerbului, Bretila, Camenețul Brătilei ș.a.
Dacă majoritatea geografilor au inclus acest sector în Maramureş[5], fără însă a încerca să explice fenomenul, istoricii nu au făcut-o, practic, deloc.
Țara Maramureșului, inițial voievodat românesc, devenită treptat, în secolul XIV, districtul și apoi comitatul omonim din Regatul Ungariei, cu o suprafață de 9716 kmp (10192, 10354 sau 10500 kmp, după alte surse), a fost subordonată mai apoi, succesiv, Principatului Transilvaniei, Imperiului Habsburgic și celui Austro-Ungar.
Între secolul XIV și anul 1920, vreme de cca 600 de ani, hotarele regiunii au rămas neschimbate, cu excepția preluării văii Bârjaba, a izvorului Ceremușului și a Bucovinei maramureșene.
Din 1920 și până în anul 1939, Maramureșul de nord, cu suprafața de 6974 kmp (7119 kmp după alte surse) a devenit parte a Cehoslovaciei, după război - a U.R.S.S., iar din 1991 - a Ucrainei.
În anul 1950, Maramureșul ”istoric”[6], adică restul de Țară a Maramureșului rămas între hotarele românești, cu suprafața de 3381 kmp (3218 kmp după alte surse), a fost înglobat de către comuniști, împreună cu Lăpușul, Chioarul și Codrul (dar și cu întregul județ Satu Mare, precum și cu un colț de Sălaj), în Regiunea Baia Mare (rebotezată în 1960 Regiunea Maramureș), cu reședința la Baia Mare, Sighetul pierzându-și, după 600 de ani, statutul de ”capitală”.
De fapt, între 1950-1952, jumătatea estică a Maramureșului ”istoric” (bazinul Vișeului și Iza superioară), a aparținut de regiunea Rodna cu sediul la Bistrița, abia apoi fiind arondată Băii Mari.
Iar în același an 1950, o bucată din Bucovina maramureșeană, cu munții Dârmoxa, Codreava, Ușorul și Bretila, a fost pierdută definitiv, fiind ”dăruită” regiunii (iar mai apoi județului) Suceava, prin intervenția directă a liderului comunist Emil Bodnăraș, de origine bucovineană[7].
În fine, în 1968, a avut loc ultima împărțire administrative a țării, când a apărut noul județ Maramureș, cel care unește, până azi, Maramureșul ”istoric” cu Țările Chioarului și Lăpușului (în întregime), respectiv cu Țara Codrului (parțial, restul acesteia rămânând în județele Satu Mare și Sălaj).
Revenind la problema noastră de geografie istorică, iată o listă, parțială, a dovezilor că Maramureșului i-a aparținut, încă din secolul XV, părți ale teritoriului de la izvoarele nordice ale Bistriţei Aurii (bazinele Şesuri, Ţibău şi Bistriţa), zonă care aparține de drept, din punct de vedere geografic, de Bucovina[8], de Moldova:
La data de 11 august 1373, la repunerea în posesie a drăgoșeștilor asupra moșiei Cuhea[9], grănițuirea ajunge în est la munții ”Ignothauasa” (adică Ignăteasa, la izvoarele Vaserului, pe cumpăna apelor cu Ceremușul, aflat la distanța de cca 5 km de izvorul Țibăului – din Bucovina geografică, sursa nordică a Bistriței Aurii) și apoi la ”Wegsaghauasa alio nomine Nedele”, adică Cornu Nedeii, pe cumpăna apelor dintre bazinele Vișeului (Țășlei) respectiv Bistriței Aurii (Țibăului), ceea ce îl determină pe Ioan Mihalyi de Apșa să afirme, cam pripit, că ”acești munți înalți închid ca un părete Țara Maramureșului”[10].
Pe 20 iunie (28 august) 1450, la cererea cnezilor vișeuani, a fost reefectuată hotărnicia moșiei Borșa (credem că delimitarea anterioară s-a realizat nu la momentul 2 februarie 1365, atunci când drăgoșeștilor le sunt dăruite pentru prima data moșia Cuhea cu pertinențele, printre care și Borșa, ”sub aceleași hotare ale lor, adevărate și vechi”, fapt ce ar fi fost însă consemnat conform obiceiului, ci, mult mai plauzibil, doar cu ocazia hotărniciei din 11 august 1373), fiind enumerate punctele sale de graniță[11]. Astfel, la răsărit s-a ajuns la munții ”Balashavassa” (Bălăsâna, nodul orografic dintre bazinele Ceremușului Alb, Vișeului și Țibăului), ”Theerhavassa” (probabil Toroiaga, caz în care avem o inversiune a succesiunii, fenomen destul de frecvent în epocă), ”fluvium Bezthrecze” (Bistrita Aurie, al cărui curs se află, în întregime, în Bucovina), ”Mezewhavaslab” (muntele Piciorul Șesului, aflat la 5 km est de cumpăna apelor, în bazinul Țibăului din Bucovina geografică), ”magnum monte Kothankhavasa” (neidentificat), apoi ”montem magnum Stholhavasa” (muntele Știol, aflat în Munții Rodnei) etc.
Aceasta este prima dovadă documentară certă cunoscută de noi, a intrării în posesie a maramureșenilor asupra unui teritoriu bucovinean, acțiune care pare să se fi petrecut între anii 1373-1450.
Pe 10 decembrie 1505, are loc hotărnicia posesiunilor Sălişte, Săcel şi Moisei[12], care, pe partea dinspre răsărit, ajunge la munţii Lucăciasa (”Lucahavasa”) şi Ignăteasa (”Ignathavasa”), apropiindu-se de râul Ceremuşul Alb (”Fejerthermus”), de unde continuă până la Pârâul Larg (”Zelespataka”, neidentificat). De aici spre sud, urcă la muntele Zimbroslavul[13] (”Okor Hegy”, la cca 12 km est de cumpăna apelor) de unde se întinde de-a dreptul către semnul de hotar numit Muntele lui Onat (”Onathavasa”, neidentificat), apoi spre sud ajunge la către un râu mic, după trecerea căruia urcă spre muntele ”Iuhavasa”, probabil muntele Iurescu de azi, aflat la aproape 20 km est de creastă.
Așadar, la acel moment constatăm deja infiltrarea peste cumpăna apelor a altor trei sate maramureșene de la izvoarele Izei și Vișeului, așezări care, într-un fel sau altul, posedă până în ziua de azi proprietăți în acel sector montan.
Acestea sunt cele mai vechi dovezi că, încă din secolele XV-XVI, maramureșenii au deținut jumătatea vestică a bazinului Țibăului de pe Bistrița Aurie, adică de pe teritoriul Bucovinei moldovene.
De partea cealaltă, dinspre Țara Moldovei, cele mai vechi documente identificate referitoare la această chestiune sunt următoarele:
În 1595, Tolnay, pârcălab de Suceava, scria bistriţenilor despre ”izvoarele de la munte, anume Cîrlibaboul, Ţibăul” etc., ”că aceli izvoară au fost de hotarul Moldovei şi au fost oameni de la Câmpulungu slobozi a îmbla şi a hrăni cu dereptu pe acolo vânând fieară şi peşte”, așa că îi roagă ”să lăsaţi cum au fostu obiceiul mai deinte vreme”[14], din document reieșind explicit că munții Țibăului au aparținut inițial Bucovinei, Moldovei.
Pe 15 august 1647, Vasile Lupul domnul Moldovei întărea mănăstirii Putna braniştea ce a primit-o de la Ştefan cel Mare: ”de aici la Chicera Hostov, la Părcălăbia şi Jupania de la obârşia Ţibăului la Ţibăul de jos la muntele Luhov, la Cimbroslava, la muntele Gavril, la muntele Brătilă peste Bistricioara, din partea Rusoaia până la Stânişoara, unde este Prediaca, de aici cu ea în jos până la gura ei, peste Bistriţa în sus până la gura Cârlibabei”[15]. Conform acestui act, moldovenii refuzau să recunoască posesia maramureșenilor asupra colțului sud-estic al Bucovinei maramureșene, cu munții Cimbroslava (Zâmbroslaviile), Gavril (Munceii lui Gavrilă de azi) și Brătila (Bretila), munți care susțineau că erau ai lor încă de prin secolul XV, pare-se.
În anul 1656 are loc o cercetare în munți asupra limitelor controverse dintre Maramureș și Bucovina, cauzată de împărțeala locurilor de pășunat[16].
La 1782, se știa că locul numit Pârcălabie (poienile de pe malul stâng al pârâului Pârcălab) se aflau în Pocuția, iar masivul Jupania, obârşia Ţibăului şi Ţibăul de Jos, muntele Luhov (probabil muntele Ţilhoaia), Cimbroslava Mare şi Mică, munţii Gavril şi Brătilă, erau pe teritoriul Maramureșului[17].
Începând de la jumătatea secolului XVIII, apar hărțile detaliate, conform cărora hotarele Maramureșului ocupau jumătatea vestică a bazinului Țibăului, până la Piatra Țibăului de la confluența pârâului cu Bistrița Aurie, râu care constituia granița Maramureșului cu Transilvania. Cele mai vechi documente cartografice doveditoare cunoscute sunt: ”Principatuum Transylvaniae et Moldaviae confiniorum…” (de St. Lusch, desenată prin anul 1750), ”Tabula partem Hungariae Superioris Cis-Tibiscanae…” (de M. Karpe, 1767), ”Carte Bukowiner District” (autor anonim, cca 1770), ”Moldau, Besarabien, Bucowina” (de F. Arnolt, 1775), ”Tabula geographica Buccovinae e Moldavia Austriacis…” (de M. Soterius, 1778), ”Nova Magni Principatus Transylvaniae” (anonim, cca 1780), ”Carte des 2ten Siebenbürgen Wallachen Gränz Infanterie Regiments Nro 17…” (A. Jakob, 1781)[18] și multe altele.
În timp, prin inevitabilele puneri în posesie, moșteniri, zălogiri, schimburi sau vânzări, masivul Bucovinei maramureșene a ajuns să aibă proprietari (fie persoane fizice, fie composesorate, parohii sau comune, uneori stăpânind munții pe de-a întregul, alteori parțial), mulți dintre aceștia revenind în posesie în ultimele decenii din următoarele localități: Borșa (munții Jupania, Prestânci, Vulpea etc.), Săliștea de Sus (Sâlhoi, Cornedei, Bârjaba), Moisei (Sălăşinuri, Ceremuş, Stânişoara), Vișeu de Sus (Piciorul Şesului, Zâmbroslavul, Arşiţa Ţibăului, Codreava, Munceii Ascunşi), Săcel (Șesuri, Jneapănu, iar Zănoaga era împărțit între Săcel și Moisei), Dragomirești și Cuhea/Bogdan Vodă (Iurcescu și Gurgoietu), așadar, din așezările de pe Iza și de pe Vișeul superioare.
Logic, se pune întrebarea care ar fi motivația care i-a împins pe maramureșeni să încalce cutuma strămoșească în două rânduri: odată să ia în stăpânire un pământ extra-teritorial din punct de vedere geografic (adică tributar unui cu totul alt bazin hidrografic) și apoi, care, aparținuse inițial, de drept, proprietarilor moldoveni (printre care, mănăstirea Putna și orașul Câmpulung)[19].
Singura explicaţie la care ne-am gândit a fost cea legată de păşuni. Se ştie că principala sursă de trai și hrană a maramureșenilor a fost zootehnia, sector axat, în principal, pe creșterea oilor, care necesitau largi suprafețe înierbate pentru hrănire.
Or, Maramureșul a avut dintotdeauna păşuni puţine (fapt cauzator de dese tensiuni și conflicte), în evul mediu acesta fiind împădurit probabil în proporție de 90%, multe pajiști alpine fiind, pe atunci, acoperite cu ienuperișuri și jnepenișuri.
În acest context, văzând maramureșenii tentantele picioare de munte înierbate întinzându-se către est, dincolo de creasta de hotar Prislop-Jupania (sectoarele Piciorul Șesului, Sălășinuri, apoi marele platou Zâmbroslavul şi Preluca Ulmului, apoi Bretila, Sâlhoi, Gurguitatu, Geamănu, Izvorul Ursului şi Preluca Căţelei, așa cum apar ele pe prima ridicare topografică iosefină), pajiști pustii precum toți munții din acel sector (locuitorii din Vama și Moldovița, cele mai apropiate așezări medievale moldovenești, fiind mult prea puțini pentru a putea exploata economic atât de întinșii și de sălbaticii munți), s-au gândit să ia în stăpânire respectivul ”no man’s land”.
Pe întregul curs superior al Bistriței Aurii nu au existat deloc, din evul mediu până în secolele XVIII-XIX, sate bucovinene, nici alte bogății în afară de pășuni, abia apoi începând exploatarea sistematică a pădurilor, plutăritul dirijat și mineritul.
De altfel, nici maramureșenii nu au înființat în sălbatica și izolata Bucovină maramureșeană vreun sat, singurele cătune de ”butinari” (muncitori forestieri), fiecare cu doar câteva case: Șesuri și Gura Țibăului (Papfalva), fiind înființate abia pe la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Însă, nici chiar după luarea în posesie a acelei zone, pășunile montane dobândite nu au fost suficiente, de aceea, și azi, Țibăul și Bistrița Aurie sunt singurele locuri din Maramureş unde se păşunează, din vechime, şi pe văi, stânele fiind amenajate chiar pe firul apei[20].
Renumele vastității și sălbăticiei acelor munți s-a răspândit încă din secolul XVI, prin călătorii ajunși pe acele meleaguri îndepărtate, primul cunoscut dintre aceștia fiind Michael Posgay, care trecu în 1535 din Moldova în Maramureș, descriindu-și astfel aventura: ”domnul voievod mi-a dat 20 de români înarmați cu securi, care m-au dus până în Maramureș prin munții cei mai sălbatici, pregătind trecerea prin locuri pustii și tăind copaci uriași de o înălțime uimitoare. Am zăbovit prin munți șase zile și șase nopți, datorită cărui fapt și caii au rămas prin munți ba istroviți de nemâncare ba rupți de oboseala unor marșuri lungi și repetate”[21].
Toți ceilalți călători străini din secolele următoare vorbesc despre pasajul dintre Maramureș și Bucovina ca despre un masiv îngrozitor de imens, abrupt, înalt, sălbatic (”atât de anevoie de străbătut încât trebuie doborâți și fierestruiți arborii pentru deschiderea unei treceri”) și pustiu (”de unde lipsesc nu numai sate și oameni, ci și păsările”), constituind o graniță de netrecut.
De altfel, pe Țibău și pe Bistrița au rămas păduri virgine până în secolul XX, tot acolo a existat ultimul refugiu al zimbrilor din Carpați (cel din urmă fiind vânat pe valea Țibăului în anul 1852) și, chiar și în ziua de azi, zona constituie habitatul clasic pentru rarisimul cocoș de mesteacăn (Lyrurus tetrix) în timp ce unele văi răcoroase sunt refugiu pentru o plantă unicat (Cochlearia pyrenaica var. Borzeana Coman et Nyar).
Concluzionând, fie că-i spunem Maramureșul bucovinean, transcarpatin ori altfel, respectivul sector de la izvoarele Țibăului și Bistriței Aurii, a fost și rămâne parte a străvechii Țări a Maramureșului, începând de acum mai bine de o jumătate de mileniu, fapt care trebuie acceptat și asumat de către toți cei interesați de geografia istorică a acelui colț de țară.
Bibliografie selectivă
xxx Arhivele Naționale Maghiare (MOL)
(Ardelean) Livia Ardelean, Istoria economică și socială a Maramureșului între 1600-1700, Baia Mare, 2012
(Balan) Teodor Balan, Documente bucovinene, vol. 2 (1519-1662), Cernăuți, 1934
(Călători, I) Maria Holban (ed.), Călători străini despre țările române, I, București, 1968
(Diplome II) Ioan Aurel Pop (coord.), Diplome maramureşene din secolele XVI-. XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, București, 2010
(Filipașcu) Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, București, 1940
(Ivanciuc) Teofil Ivanciuc, Ghidul turistic al Țării Maramureșului, Cluj-Napoca, 2006
(Kubijovic) Vladimir Kubijovic, Păstoritul în Maramureş, în ”Buletinul Societătii Regale Române de Geografie”, LIII, Bucureşti, 1934
(Mihalyi) Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureșene din secolul XIV și XV, Sighet, 1900
(Popa, Hațeg) Radu Popa, La începuturile evului mediu românesc. Țara Hațegului, București, 1988
(Popa, Maramureș) Radu Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, 1970
(Rosetti) Radu Rosetti, Lettres roumaines de la fin du XVIe et du XVIIe siècles tirées des archives de Bistritza (Transylvanie), București, 1926
NOTE
[1] Filipaşcu: “la începutul secolului XIV, Maramureşul avea ca hotare Carpaţii Păduroşi şi Munţii Rodnei” p. 15. “Maramureşul rămâne neschimbat până în 1920”, p. 16.
Popa, Maramureș: “spre sud-est masivul Rodnei…De la izvoarele Vişeului, peste Prislop, se ajunge în valea Bistriţei Aurii…iar de la izvoarele Vaserului, ocolind pe la nord Toroiaga şi continuând pe creasta munţilor dintre izvoarele Bistriţei şi ale Ceremuşului, se poate coborî în depresiunea Câmpulungului…Pentru trecerea din Maramureş în Ţara de Sus a Moldovei, cel de-al doilea drum, cu o variantă pe la izvoarele Ruscovei atestată mai târziu, este mai avantajos”, p. 39. Nota 16. “după tradiţia consemnată de istoricii locali, drumul de pe Vişeu spre Moldova nu trecea în vechime peste Prislop ci se abătea de la Borşa, pe valea Cislei, ocolind pe la nord vârful Cearcănu. Pe aici ar fi intrat şi tătarii în 1717. Nu am putut verifica informaţia”. P. 40: “toate hotarele sunt naturale”
[2] Scoaterea de sub jurisdicția Beregului a celor cinci așezări de pe Bârjaba care formau cnezatul Dolha, a fost certificată de către regele Ungariei, pentru a recompensa astfel serviciile credincioase ale lui Ambroziu și Mihail de Dolha, mutați în Maramureș. Mihalyi, pp. 372-373.
[3] Dacă în 1767 teritoriul respective era ”terra controversa” (cf. hărții ”Aufnahme von den Marmarosch in Ober Ungarn” de H. Sterling), pe la finele secolului acesta era integrat deja în comitat (v. ”Maramarossiensis comitatus” de J. Schilson), ambele hărți fiind păstrate la MOL.
[4] Acesta este unul din cele trei ”triplex confinum”-uri maramureșene, despre care vom vorbi mai pe larg altădată.
[5] Precum Szilágyi István (coord.), Máramaros vármegye egyetemes leírása (monografia comitatului Maramureș), Budapesta, 1876, I. Dermer, I. Marin, Maramureșul românesc, București, 1934, ș.a.
Iată ce zicea, bunăoară, Kubijovic: ”La est Maramureșul trece peste cumpăna apelor, şi cuprinde cursul superior al Bistriţei Aurii, până la pârâul Ţibău, care-l desparte de Bucovina”, p. 220..
[6] Deși sintagma ”Maramureșul voievodal” este utilizată din ce în ce mai frecvent, aceasta nu corespunde realității istorice, deoarece ultimii voievozi maramureșeni, Balc și Drag, au decedat, primul în anul 1402, iar al doilea în jurul anului 1400. Așadar, din cei peste 700 de ani de istorie maramureșeană scrisă, nici măcar 100 de ani nu au aparținut epocii voievodale.
[7] Ivanciuc, pp. 174 şi 187.
[8] Bucovina se rupe de Moldova (de care ţinea de la întemeierea statului) în anul 1775, ajungând, ca provincie separată, în Imperiul Habsburgic şi apoi Austro-Ungar, unindu-se cu România în 1918.
Iar la sud de Bistriţa Aurie a fost dintotdeauna Transilvania, prin Districtul Bistriţei, de-a lungul întregului ev mediu, district care a fost alipit în 1876 cu districtul grăniceresc al Năsăudului şi cu porţiuni din comitatul Dăbâca, formând comitatul Bistriţa-Năsăud, care s-a unit și el cu România la 1918.
[9] Mihalyi, p. 67.
[10] Ibidem,p. 67, nota 10.
[11] Ibidem, p. 352.
[12] Diplome II, pp. 160-163.
[13] Mai târziu, pe 1 aprilie 1745 familia Vlonga din Moisei zălogeşte partea de munte din hotarul Moiseiului numită Zimbroslavul (Czimbroszlar, Zimbroszlar, Cembroslar) care este a lor, pentru 60 florini, Diplome II, pp. 309-12.
[14] Rosetti, pp. 233-234 şi Bălan, p. 129.
[15] Bălan, p. 127.
[16] Ardelean, p. 350.
[17] Ibidem, p. 128.
[18] Identificate, toate, la MOL – Arhivele Naționale Maghiare din Budapesta, Ungaria.
[19] Un fenomen oarecum asemănător se întâlnește în Haţeg, unde cnejii din Râu de Mori au deţinut satele şi munţii de la izvoarele Jiului, de peste creasta muntelui, din Oltenia. Acolo, însă, fenomenul are o cu totul altă explicație: începând cel puțin de la Litovoi, care în 1247 era stăpânul unui ”ducat” situat pe ambele părţi ale muntelui, Oltenia și Haţegul au aparținut unei singure ”țări”. Iniţial, centrul de greutate a fost în Oltenia, apoi mutându-se în Haţeg (Haţegul s-a despărțit de Oltenia prin anii 1275-6, ulterior expediţiei militare maghiare contra Olteniei). Popa, Hațeg, pp. 249-251 și 278. În anul 1416 Cândeştii de Râu de Mori deţineau satul Sylotena de la izvoarele Jiului (ibidem, p. 126), apoi, în 1493 posedau nu mai puțin de cinci sate situate peste munte (ibidem, p. 147) etc.
[20] Kubijovic: ”În munţii Ţibăului, păşunile sunt prea puţin distribuite pe culmi, în schimb sunt pe văile largi, la 1-1300 m alt, născute fiind, evident, în urma distrugerilor făcute de om”, p. 230.
[21] Călători, I, pp. 370-371.
Summary
A part of Bucovina included between the medieval Maramureș boundaries
Key words: Maramureș, Bucovina, Pocuția, Bârjaba, boundaries, alpine pastures
The term ”Maramureș” means not only the same name geographical Depression, but also the Bârjaba valley (from the Transcarpathian Hills, in the western side of the province), included since 1454 between the county borders, respectively corners of Pocutia (formerly Polish) and of Bucovina (formerly Moldavian), in the East.
The 1000 ha of Maramures’s Pocutia represent the catchment area of the White Ceremus river, located in a glacial caldera completely occupied by a vast, impenetrable and economically uninteresting juniper meadow, fact which led to the annexation of this territory to Maramureș, an action finalized in 1920.
The Maramures’s Bucovina, i.e. sectors of the Țibău and Golden Bistrița rivers basins, comprising 17,000 ha of forests and valuable alpine pastures, necessary for the large number of sheep, was occupied by the Maramureș people, taking advantage of the desolation and incredible wildness of the place, between the years 1373-1505, the Moldavians protesting against it in the 17th century, when they remember that part of these mountains were given by Stephen the Great to Putna monastery (sometimes in the 15th century).
In 1950, a third of this sector’s surface was offered to Suceava county, through the intervention of the communist leader Emil Bodnăraș, but, however, the entire area is grazed today by the sheeps owned by the residents of Maramures (mainly from the upper Iza and Vișeu valleys), who still own numerous properties in that area.
Un colț din Bucovina între hotarele Maramureșului medieval
Teofil IVANCIUC
Cuvinte cheie: Maramureș, Bucovina, Pocuția, Bârjaba, hotare, pășuni
Când se discută despre întinderea Ţării Maramureșului, majoritatea cercetătorilor o consideră a fi o depresiune înconjurată de un lanţ muntos continuu, cu excepţia culoarului Tisei[1], râu căruia i-ar fi tributare, chipurile, toate apele cunoscutei regiuni istorice.
Realitatea este însă diferită, Maramureșul incluzând, în afara respectivei depresiuni, alte trei teritorii (v. fig. 1).
Astfel, în vestul provinciei, limita naturală a fost depășită încă în anul 1454, prin alipirea la Maramureș a văii Bârjaba din comitatul Bereg[2], care aparține din punct de vedere geografic Dealurilor Beregului care mărginesc Câmpia Transcarpatică.
Apoi, în est (fig. 2), Maramureșul a ajuns să cuprindă, inițial sporadic, de pe la finele secolului XVIII (fig. 3)[3], apoi, definitiv, odată cu dispariția Imperiului Austro-Ungar și apariția Poloniei, și un colțișor cu suprafața de cca 1000 ha din Pocuția, provincie cu o cu totul altă istorie și așezare geografică. Este vorba despre căldarea glaciară a Izvorului Cățelei (sursă a Ceremușului Alb, râu tributar al Prutului), mărginită de vârfurile Stânișoara, Jupania (1853 m alt.) și Ciungii Bălăsânii, acoperită cu un jnepeniș compact (unul dintre cele mai întinse din Carpați) și codri de brad.
Explicația acestei alipiri credem că este dată de realitatea dificultății terenului: în momentul grănițuirii sau a verificării acesteia, cei însărcinați cu ducerea la îndeplinire a acțiunii, văzând acel jnepeniș imens și deloc interesant pentru economia pastorală sau forestieră, au decis ocolirea sa prin traversarea căldării pe la baza acesteia, fixând astfel o graniță convențională, în linie dreaptă, destul de neobișnuită pentru acea epocă și loc, dar care a rămas în vigoare până în ziua de azi.
Ca o paranteză, menționăm o altă anomalie, similară, a liniei de frontieră din acel colț de Carpați: deși, teoretic, granița dintre România și Ucraina ar trebui să urmeze pe întregul sector alpin Valea Vișeului-Stogu-Stânișoara cumpăna apelor, așa cum prevăd tratatele în vigoare, acest lucru este încălcat într-un punct de la izvoarele Vaserului. Acolo, Izvorul Dracului sau Pârâul Rău, cum se numește una dintre sursele pârâului Comanul Mic, este tăiat artificial de către granița de stat în zona vârfului Comanova, lăsând o mică pășune alpină pe teritoriul statului vecin. Deși granița a fost stabilită astfel încă din perioada interbelică, prin tratatul de frontieră cu Polonia (rămânând neschimbată și în perioada U.R.S.S.), situația este neacceptată de către ciobanii maramureșeni care, ocazional, își pășunează oile și pe acea pajiște controversată dintr-un areal unde suprafețele înierbate sunt puține…
Și tot la răsărit, graniţa a încălecat încă din secolul al XV-lea dincolo de creasta Carpaţilor, cuprinzând și un colț din Bucovina (fig. 4), cu o parte a bazinului Țibăului și a Bistriţei Aurii (tributare Siretului moldovean), realitate neabordată până acum și pe care o vom detalia în cele ce urmează.
Bucovina maramureșeană, cum am denumit acest sector, aceasta cuprinde suprafața deloc neglijabilă de cca 17000 ha, dintre care cca 5000 ha au fost ”dați” regiunii Suceava în anul 1950 (v. infra), pe teritoriul maramureșean rămânând până în ziua de azi cca 12000 ha de ape, pășuni și codri de brad, tapisați, ici-colo, cu piscuri stâncoase.
Arealul în cauză începe de la Pasul Prislop (1416 m altitudine) spre est, coborând în valea Bistriței Aurii pe care o urmează până la confluența cu Țibăul, pe vechiul hotar cu Transilvania, traseu de-a lungul căruia primește ca afluenți de stânga pâraiele Bârjaba, Vâlcănescu, Șesuri (cu afluenții Fântânele, Moștina, Bănării și Comori), Prinosu Mare și Mic, Iurescu (cu Dranița), Bretila, Caminețu Mare și Mic și Țibăuaș.
Limita urcă apoi pe Țibău pe lângă Piatra Țibăului (locul unde se odinioară întâlneau hotarele Maramureșului, Moldovei și Transilvaniei[4]), pe granița cu Bucovina de azi, trecând pe lângă pâraiele de dreapta Codreava, Lelești, Piatra Roșie, Muncelul, Canalul, Lemschi, Zâmbroslavul, Studinec, Sâlhoi, Izvorul Ursului și Jupania (care este izvorul respectivului curs de apă), de unde suie pe o culme ce desparte două izvoare din bazinul Ceremușului, ajungând pe granița cu Ucraina (odinioară Pocuția), în punctul Preluca Cățelei (1483 m alt.).
Urmează apoi un sector scurt de creastă ce o desparte de colțul amintit din Pocuția istorică, până la Ciungii Bălăsinii (1803 m alt.), de unde coboară în Tarnița Bălăsânii (1451 m alt., adică în mai vechiul, înaltul dar uitatul pas dintre Maramureș și Bucovina), continuând apoi pe cumpăna apelor dintre bazinul Vișeului și cel al Țibăului și Bistriței, peste vârfurile: Fântâna Stanchii (1726 m), Vf. Mare (1696 m), Strungi (1710 m), Cornedei (1763 m) și Podul Prelucilor, sfârșind în Pasul Prislop.
Alte piscuri importante din interiorul ori de pe limita Bucovinei maramureșene sunt (de la nord spre sud): Fața Ciungilor, Creasta Izvoru Ursului, Munceii Ascunși, Vf. Râpilor (1670 m alt.), Piciorul Vulpii (1603 m), Muncelașu, Sâlhoiu Mare și Mic, Preluca Sâlhoi, Gurguiatu, Zâmbroslaviile (1603 m) Zâmbroslavul Mic și Piciorul Zâmbroslavului, Preluca Ulmului, Arșița Țibău, Măguricea, Preluca Lungă, Fântânele, Sălășimuri, Pietriceaua (1754 m), Țâfa (1613 m), Șesuri (1697 m), Piciorul Șesului, Bârjaba, Dl. Bratului, Vf. Geamănu, Preluca, Piciorul și Măgura Geamănului, Piatra Șesuri, Munceii lui Gavrilă (Havrig), Ușoru, Muncelu, Dârmoxa, Piatra Roșie, Dl. Codreava, Preluca Cerbului, Bretila, Camenețul Brătilei ș.a.
Dacă majoritatea geografilor au inclus acest sector în Maramureş[5], fără însă a încerca să explice fenomenul, istoricii nu au făcut-o, practic, deloc.
Țara Maramureșului, inițial voievodat românesc, devenită treptat, în secolul XIV, districtul și apoi comitatul omonim din Regatul Ungariei, cu o suprafață de 9716 kmp (10192, 10354 sau 10500 kmp, după alte surse), a fost subordonată mai apoi, succesiv, Principatului Transilvaniei, Imperiului Habsburgic și celui Austro-Ungar.
Între secolul XIV și anul 1920, vreme de cca 600 de ani, hotarele regiunii au rămas neschimbate, cu excepția preluării văii Bârjaba, a izvorului Ceremușului și a Bucovinei maramureșene.
Din 1920 și până în anul 1939, Maramureșul de nord, cu suprafața de 6974 kmp (7119 kmp după alte surse) a devenit parte a Cehoslovaciei, după război - a U.R.S.S., iar din 1991 - a Ucrainei.
În anul 1950, Maramureșul ”istoric”[6], adică restul de Țară a Maramureșului rămas între hotarele românești, cu suprafața de 3381 kmp (3218 kmp după alte surse), a fost înglobat de către comuniști, împreună cu Lăpușul, Chioarul și Codrul (dar și cu întregul județ Satu Mare, precum și cu un colț de Sălaj), în Regiunea Baia Mare (rebotezată în 1960 Regiunea Maramureș), cu reședința la Baia Mare, Sighetul pierzându-și, după 600 de ani, statutul de ”capitală”.
De fapt, între 1950-1952, jumătatea estică a Maramureșului ”istoric” (bazinul Vișeului și Iza superioară), a aparținut de regiunea Rodna cu sediul la Bistrița, abia apoi fiind arondată Băii Mari.
Iar în același an 1950, o bucată din Bucovina maramureșeană, cu munții Dârmoxa, Codreava, Ușorul și Bretila, a fost pierdută definitiv, fiind ”dăruită” regiunii (iar mai apoi județului) Suceava, prin intervenția directă a liderului comunist Emil Bodnăraș, de origine bucovineană[7].
În fine, în 1968, a avut loc ultima împărțire administrative a țării, când a apărut noul județ Maramureș, cel care unește, până azi, Maramureșul ”istoric” cu Țările Chioarului și Lăpușului (în întregime), respectiv cu Țara Codrului (parțial, restul acesteia rămânând în județele Satu Mare și Sălaj).
Revenind la problema noastră de geografie istorică, iată o listă, parțială, a dovezilor că Maramureșului i-a aparținut, încă din secolul XV, părți ale teritoriului de la izvoarele nordice ale Bistriţei Aurii (bazinele Şesuri, Ţibău şi Bistriţa), zonă care aparține de drept, din punct de vedere geografic, de Bucovina[8], de Moldova:
La data de 11 august 1373, la repunerea în posesie a drăgoșeștilor asupra moșiei Cuhea[9], grănițuirea ajunge în est la munții ”Ignothauasa” (adică Ignăteasa, la izvoarele Vaserului, pe cumpăna apelor cu Ceremușul, aflat la distanța de cca 5 km de izvorul Țibăului – din Bucovina geografică, sursa nordică a Bistriței Aurii) și apoi la ”Wegsaghauasa alio nomine Nedele”, adică Cornu Nedeii, pe cumpăna apelor dintre bazinele Vișeului (Țășlei) respectiv Bistriței Aurii (Țibăului), ceea ce îl determină pe Ioan Mihalyi de Apșa să afirme, cam pripit, că ”acești munți înalți închid ca un părete Țara Maramureșului”[10].
Pe 20 iunie (28 august) 1450, la cererea cnezilor vișeuani, a fost reefectuată hotărnicia moșiei Borșa (credem că delimitarea anterioară s-a realizat nu la momentul 2 februarie 1365, atunci când drăgoșeștilor le sunt dăruite pentru prima data moșia Cuhea cu pertinențele, printre care și Borșa, ”sub aceleași hotare ale lor, adevărate și vechi”, fapt ce ar fi fost însă consemnat conform obiceiului, ci, mult mai plauzibil, doar cu ocazia hotărniciei din 11 august 1373), fiind enumerate punctele sale de graniță[11]. Astfel, la răsărit s-a ajuns la munții ”Balashavassa” (Bălăsâna, nodul orografic dintre bazinele Ceremușului Alb, Vișeului și Țibăului), ”Theerhavassa” (probabil Toroiaga, caz în care avem o inversiune a succesiunii, fenomen destul de frecvent în epocă), ”fluvium Bezthrecze” (Bistrita Aurie, al cărui curs se află, în întregime, în Bucovina), ”Mezewhavaslab” (muntele Piciorul Șesului, aflat la 5 km est de cumpăna apelor, în bazinul Țibăului din Bucovina geografică), ”magnum monte Kothankhavasa” (neidentificat), apoi ”montem magnum Stholhavasa” (muntele Știol, aflat în Munții Rodnei) etc.
Aceasta este prima dovadă documentară certă cunoscută de noi, a intrării în posesie a maramureșenilor asupra unui teritoriu bucovinean, acțiune care pare să se fi petrecut între anii 1373-1450.
Pe 10 decembrie 1505, are loc hotărnicia posesiunilor Sălişte, Săcel şi Moisei[12], care, pe partea dinspre răsărit, ajunge la munţii Lucăciasa (”Lucahavasa”) şi Ignăteasa (”Ignathavasa”), apropiindu-se de râul Ceremuşul Alb (”Fejerthermus”), de unde continuă până la Pârâul Larg (”Zelespataka”, neidentificat). De aici spre sud, urcă la muntele Zimbroslavul[13] (”Okor Hegy”, la cca 12 km est de cumpăna apelor) de unde se întinde de-a dreptul către semnul de hotar numit Muntele lui Onat (”Onathavasa”, neidentificat), apoi spre sud ajunge la către un râu mic, după trecerea căruia urcă spre muntele ”Iuhavasa”, probabil muntele Iurescu de azi, aflat la aproape 20 km est de creastă.
Așadar, la acel moment constatăm deja infiltrarea peste cumpăna apelor a altor trei sate maramureșene de la izvoarele Izei și Vișeului, așezări care, într-un fel sau altul, posedă până în ziua de azi proprietăți în acel sector montan.
Acestea sunt cele mai vechi dovezi că, încă din secolele XV-XVI, maramureșenii au deținut jumătatea vestică a bazinului Țibăului de pe Bistrița Aurie, adică de pe teritoriul Bucovinei moldovene.
De partea cealaltă, dinspre Țara Moldovei, cele mai vechi documente identificate referitoare la această chestiune sunt următoarele:
În 1595, Tolnay, pârcălab de Suceava, scria bistriţenilor despre ”izvoarele de la munte, anume Cîrlibaboul, Ţibăul” etc., ”că aceli izvoară au fost de hotarul Moldovei şi au fost oameni de la Câmpulungu slobozi a îmbla şi a hrăni cu dereptu pe acolo vânând fieară şi peşte”, așa că îi roagă ”să lăsaţi cum au fostu obiceiul mai deinte vreme”[14], din document reieșind explicit că munții Țibăului au aparținut inițial Bucovinei, Moldovei.
Pe 15 august 1647, Vasile Lupul domnul Moldovei întărea mănăstirii Putna braniştea ce a primit-o de la Ştefan cel Mare: ”de aici la Chicera Hostov, la Părcălăbia şi Jupania de la obârşia Ţibăului la Ţibăul de jos la muntele Luhov, la Cimbroslava, la muntele Gavril, la muntele Brătilă peste Bistricioara, din partea Rusoaia până la Stânişoara, unde este Prediaca, de aici cu ea în jos până la gura ei, peste Bistriţa în sus până la gura Cârlibabei”[15]. Conform acestui act, moldovenii refuzau să recunoască posesia maramureșenilor asupra colțului sud-estic al Bucovinei maramureșene, cu munții Cimbroslava (Zâmbroslaviile), Gavril (Munceii lui Gavrilă de azi) și Brătila (Bretila), munți care susțineau că erau ai lor încă de prin secolul XV, pare-se.
În anul 1656 are loc o cercetare în munți asupra limitelor controverse dintre Maramureș și Bucovina, cauzată de împărțeala locurilor de pășunat[16].
La 1782, se știa că locul numit Pârcălabie (poienile de pe malul stâng al pârâului Pârcălab) se aflau în Pocuția, iar masivul Jupania, obârşia Ţibăului şi Ţibăul de Jos, muntele Luhov (probabil muntele Ţilhoaia), Cimbroslava Mare şi Mică, munţii Gavril şi Brătilă, erau pe teritoriul Maramureșului[17].
Începând de la jumătatea secolului XVIII, apar hărțile detaliate, conform cărora hotarele Maramureșului ocupau jumătatea vestică a bazinului Țibăului, până la Piatra Țibăului de la confluența pârâului cu Bistrița Aurie, râu care constituia granița Maramureșului cu Transilvania. Cele mai vechi documente cartografice doveditoare cunoscute sunt: ”Principatuum Transylvaniae et Moldaviae confiniorum…” (de St. Lusch, desenată prin anul 1750), ”Tabula partem Hungariae Superioris Cis-Tibiscanae…” (de M. Karpe, 1767), ”Carte Bukowiner District” (autor anonim, cca 1770), ”Moldau, Besarabien, Bucowina” (de F. Arnolt, 1775), ”Tabula geographica Buccovinae e Moldavia Austriacis…” (de M. Soterius, 1778), ”Nova Magni Principatus Transylvaniae” (anonim, cca 1780), ”Carte des 2ten Siebenbürgen Wallachen Gränz Infanterie Regiments Nro 17…” (A. Jakob, 1781)[18] și multe altele.
În timp, prin inevitabilele puneri în posesie, moșteniri, zălogiri, schimburi sau vânzări, masivul Bucovinei maramureșene a ajuns să aibă proprietari (fie persoane fizice, fie composesorate, parohii sau comune, uneori stăpânind munții pe de-a întregul, alteori parțial), mulți dintre aceștia revenind în posesie în ultimele decenii din următoarele localități: Borșa (munții Jupania, Prestânci, Vulpea etc.), Săliștea de Sus (Sâlhoi, Cornedei, Bârjaba), Moisei (Sălăşinuri, Ceremuş, Stânişoara), Vișeu de Sus (Piciorul Şesului, Zâmbroslavul, Arşiţa Ţibăului, Codreava, Munceii Ascunşi), Săcel (Șesuri, Jneapănu, iar Zănoaga era împărțit între Săcel și Moisei), Dragomirești și Cuhea/Bogdan Vodă (Iurcescu și Gurgoietu), așadar, din așezările de pe Iza și de pe Vișeul superioare.
Logic, se pune întrebarea care ar fi motivația care i-a împins pe maramureșeni să încalce cutuma strămoșească în două rânduri: odată să ia în stăpânire un pământ extra-teritorial din punct de vedere geografic (adică tributar unui cu totul alt bazin hidrografic) și apoi, care, aparținuse inițial, de drept, proprietarilor moldoveni (printre care, mănăstirea Putna și orașul Câmpulung)[19].
Singura explicaţie la care ne-am gândit a fost cea legată de păşuni. Se ştie că principala sursă de trai și hrană a maramureșenilor a fost zootehnia, sector axat, în principal, pe creșterea oilor, care necesitau largi suprafețe înierbate pentru hrănire.
Or, Maramureșul a avut dintotdeauna păşuni puţine (fapt cauzator de dese tensiuni și conflicte), în evul mediu acesta fiind împădurit probabil în proporție de 90%, multe pajiști alpine fiind, pe atunci, acoperite cu ienuperișuri și jnepenișuri.
În acest context, văzând maramureșenii tentantele picioare de munte înierbate întinzându-se către est, dincolo de creasta de hotar Prislop-Jupania (sectoarele Piciorul Șesului, Sălășinuri, apoi marele platou Zâmbroslavul şi Preluca Ulmului, apoi Bretila, Sâlhoi, Gurguitatu, Geamănu, Izvorul Ursului şi Preluca Căţelei, așa cum apar ele pe prima ridicare topografică iosefină), pajiști pustii precum toți munții din acel sector (locuitorii din Vama și Moldovița, cele mai apropiate așezări medievale moldovenești, fiind mult prea puțini pentru a putea exploata economic atât de întinșii și de sălbaticii munți), s-au gândit să ia în stăpânire respectivul ”no man’s land”.
Pe întregul curs superior al Bistriței Aurii nu au existat deloc, din evul mediu până în secolele XVIII-XIX, sate bucovinene, nici alte bogății în afară de pășuni, abia apoi începând exploatarea sistematică a pădurilor, plutăritul dirijat și mineritul.
De altfel, nici maramureșenii nu au înființat în sălbatica și izolata Bucovină maramureșeană vreun sat, singurele cătune de ”butinari” (muncitori forestieri), fiecare cu doar câteva case: Șesuri și Gura Țibăului (Papfalva), fiind înființate abia pe la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Însă, nici chiar după luarea în posesie a acelei zone, pășunile montane dobândite nu au fost suficiente, de aceea, și azi, Țibăul și Bistrița Aurie sunt singurele locuri din Maramureş unde se păşunează, din vechime, şi pe văi, stânele fiind amenajate chiar pe firul apei[20].
Renumele vastității și sălbăticiei acelor munți s-a răspândit încă din secolul XVI, prin călătorii ajunși pe acele meleaguri îndepărtate, primul cunoscut dintre aceștia fiind Michael Posgay, care trecu în 1535 din Moldova în Maramureș, descriindu-și astfel aventura: ”domnul voievod mi-a dat 20 de români înarmați cu securi, care m-au dus până în Maramureș prin munții cei mai sălbatici, pregătind trecerea prin locuri pustii și tăind copaci uriași de o înălțime uimitoare. Am zăbovit prin munți șase zile și șase nopți, datorită cărui fapt și caii au rămas prin munți ba istroviți de nemâncare ba rupți de oboseala unor marșuri lungi și repetate”[21].
Toți ceilalți călători străini din secolele următoare vorbesc despre pasajul dintre Maramureș și Bucovina ca despre un masiv îngrozitor de imens, abrupt, înalt, sălbatic (”atât de anevoie de străbătut încât trebuie doborâți și fierestruiți arborii pentru deschiderea unei treceri”) și pustiu (”de unde lipsesc nu numai sate și oameni, ci și păsările”), constituind o graniță de netrecut.
De altfel, pe Țibău și pe Bistrița au rămas păduri virgine până în secolul XX, tot acolo a existat ultimul refugiu al zimbrilor din Carpați (cel din urmă fiind vânat pe valea Țibăului în anul 1852) și, chiar și în ziua de azi, zona constituie habitatul clasic pentru rarisimul cocoș de mesteacăn (Lyrurus tetrix) în timp ce unele văi răcoroase sunt refugiu pentru o plantă unicat (Cochlearia pyrenaica var. Borzeana Coman et Nyar).
Concluzionând, fie că-i spunem Maramureșul bucovinean, transcarpatin ori altfel, respectivul sector de la izvoarele Țibăului și Bistriței Aurii, a fost și rămâne parte a străvechii Țări a Maramureșului, începând de acum mai bine de o jumătate de mileniu, fapt care trebuie acceptat și asumat de către toți cei interesați de geografia istorică a acelui colț de țară.
Bibliografie selectivă
xxx Arhivele Naționale Maghiare (MOL)
(Ardelean) Livia Ardelean, Istoria economică și socială a Maramureșului între 1600-1700, Baia Mare, 2012
(Balan) Teodor Balan, Documente bucovinene, vol. 2 (1519-1662), Cernăuți, 1934
(Călători, I) Maria Holban (ed.), Călători străini despre țările române, I, București, 1968
(Diplome II) Ioan Aurel Pop (coord.), Diplome maramureşene din secolele XVI-. XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, București, 2010
(Filipașcu) Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, București, 1940
(Ivanciuc) Teofil Ivanciuc, Ghidul turistic al Țării Maramureșului, Cluj-Napoca, 2006
(Kubijovic) Vladimir Kubijovic, Păstoritul în Maramureş, în ”Buletinul Societătii Regale Române de Geografie”, LIII, Bucureşti, 1934
(Mihalyi) Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureșene din secolul XIV și XV, Sighet, 1900
(Popa, Hațeg) Radu Popa, La începuturile evului mediu românesc. Țara Hațegului, București, 1988
(Popa, Maramureș) Radu Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, 1970
(Rosetti) Radu Rosetti, Lettres roumaines de la fin du XVIe et du XVIIe siècles tirées des archives de Bistritza (Transylvanie), București, 1926
NOTE
[1] Filipaşcu: “la începutul secolului XIV, Maramureşul avea ca hotare Carpaţii Păduroşi şi Munţii Rodnei” p. 15. “Maramureşul rămâne neschimbat până în 1920”, p. 16.
Popa, Maramureș: “spre sud-est masivul Rodnei…De la izvoarele Vişeului, peste Prislop, se ajunge în valea Bistriţei Aurii…iar de la izvoarele Vaserului, ocolind pe la nord Toroiaga şi continuând pe creasta munţilor dintre izvoarele Bistriţei şi ale Ceremuşului, se poate coborî în depresiunea Câmpulungului…Pentru trecerea din Maramureş în Ţara de Sus a Moldovei, cel de-al doilea drum, cu o variantă pe la izvoarele Ruscovei atestată mai târziu, este mai avantajos”, p. 39. Nota 16. “după tradiţia consemnată de istoricii locali, drumul de pe Vişeu spre Moldova nu trecea în vechime peste Prislop ci se abătea de la Borşa, pe valea Cislei, ocolind pe la nord vârful Cearcănu. Pe aici ar fi intrat şi tătarii în 1717. Nu am putut verifica informaţia”. P. 40: “toate hotarele sunt naturale”
[2] Scoaterea de sub jurisdicția Beregului a celor cinci așezări de pe Bârjaba care formau cnezatul Dolha, a fost certificată de către regele Ungariei, pentru a recompensa astfel serviciile credincioase ale lui Ambroziu și Mihail de Dolha, mutați în Maramureș. Mihalyi, pp. 372-373.
[3] Dacă în 1767 teritoriul respective era ”terra controversa” (cf. hărții ”Aufnahme von den Marmarosch in Ober Ungarn” de H. Sterling), pe la finele secolului acesta era integrat deja în comitat (v. ”Maramarossiensis comitatus” de J. Schilson), ambele hărți fiind păstrate la MOL.
[4] Acesta este unul din cele trei ”triplex confinum”-uri maramureșene, despre care vom vorbi mai pe larg altădată.
[5] Precum Szilágyi István (coord.), Máramaros vármegye egyetemes leírása (monografia comitatului Maramureș), Budapesta, 1876, I. Dermer, I. Marin, Maramureșul românesc, București, 1934, ș.a.
Iată ce zicea, bunăoară, Kubijovic: ”La est Maramureșul trece peste cumpăna apelor, şi cuprinde cursul superior al Bistriţei Aurii, până la pârâul Ţibău, care-l desparte de Bucovina”, p. 220..
[6] Deși sintagma ”Maramureșul voievodal” este utilizată din ce în ce mai frecvent, aceasta nu corespunde realității istorice, deoarece ultimii voievozi maramureșeni, Balc și Drag, au decedat, primul în anul 1402, iar al doilea în jurul anului 1400. Așadar, din cei peste 700 de ani de istorie maramureșeană scrisă, nici măcar 100 de ani nu au aparținut epocii voievodale.
[7] Ivanciuc, pp. 174 şi 187.
[8] Bucovina se rupe de Moldova (de care ţinea de la întemeierea statului) în anul 1775, ajungând, ca provincie separată, în Imperiul Habsburgic şi apoi Austro-Ungar, unindu-se cu România în 1918.
Iar la sud de Bistriţa Aurie a fost dintotdeauna Transilvania, prin Districtul Bistriţei, de-a lungul întregului ev mediu, district care a fost alipit în 1876 cu districtul grăniceresc al Năsăudului şi cu porţiuni din comitatul Dăbâca, formând comitatul Bistriţa-Năsăud, care s-a unit și el cu România la 1918.
[9] Mihalyi, p. 67.
[10] Ibidem,p. 67, nota 10.
[11] Ibidem, p. 352.
[12] Diplome II, pp. 160-163.
[13] Mai târziu, pe 1 aprilie 1745 familia Vlonga din Moisei zălogeşte partea de munte din hotarul Moiseiului numită Zimbroslavul (Czimbroszlar, Zimbroszlar, Cembroslar) care este a lor, pentru 60 florini, Diplome II, pp. 309-12.
[14] Rosetti, pp. 233-234 şi Bălan, p. 129.
[15] Bălan, p. 127.
[16] Ardelean, p. 350.
[17] Ibidem, p. 128.
[18] Identificate, toate, la MOL – Arhivele Naționale Maghiare din Budapesta, Ungaria.
[19] Un fenomen oarecum asemănător se întâlnește în Haţeg, unde cnejii din Râu de Mori au deţinut satele şi munţii de la izvoarele Jiului, de peste creasta muntelui, din Oltenia. Acolo, însă, fenomenul are o cu totul altă explicație: începând cel puțin de la Litovoi, care în 1247 era stăpânul unui ”ducat” situat pe ambele părţi ale muntelui, Oltenia și Haţegul au aparținut unei singure ”țări”. Iniţial, centrul de greutate a fost în Oltenia, apoi mutându-se în Haţeg (Haţegul s-a despărțit de Oltenia prin anii 1275-6, ulterior expediţiei militare maghiare contra Olteniei). Popa, Hațeg, pp. 249-251 și 278. În anul 1416 Cândeştii de Râu de Mori deţineau satul Sylotena de la izvoarele Jiului (ibidem, p. 126), apoi, în 1493 posedau nu mai puțin de cinci sate situate peste munte (ibidem, p. 147) etc.
[20] Kubijovic: ”În munţii Ţibăului, păşunile sunt prea puţin distribuite pe culmi, în schimb sunt pe văile largi, la 1-1300 m alt, născute fiind, evident, în urma distrugerilor făcute de om”, p. 230.
[21] Călători, I, pp. 370-371.
Summary
A part of Bucovina included between the medieval Maramureș boundaries
Key words: Maramureș, Bucovina, Pocuția, Bârjaba, boundaries, alpine pastures
The term ”Maramureș” means not only the same name geographical Depression, but also the Bârjaba valley (from the Transcarpathian Hills, in the western side of the province), included since 1454 between the county borders, respectively corners of Pocutia (formerly Polish) and of Bucovina (formerly Moldavian), in the East.
The 1000 ha of Maramures’s Pocutia represent the catchment area of the White Ceremus river, located in a glacial caldera completely occupied by a vast, impenetrable and economically uninteresting juniper meadow, fact which led to the annexation of this territory to Maramureș, an action finalized in 1920.
The Maramures’s Bucovina, i.e. sectors of the Țibău and Golden Bistrița rivers basins, comprising 17,000 ha of forests and valuable alpine pastures, necessary for the large number of sheep, was occupied by the Maramureș people, taking advantage of the desolation and incredible wildness of the place, between the years 1373-1505, the Moldavians protesting against it in the 17th century, when they remember that part of these mountains were given by Stephen the Great to Putna monastery (sometimes in the 15th century).
In 1950, a third of this sector’s surface was offered to Suceava county, through the intervention of the communist leader Emil Bodnăraș, but, however, the entire area is grazed today by the sheeps owned by the residents of Maramures (mainly from the upper Iza and Vișeu valleys), who still own numerous properties in that area.