Menu
Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz: Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui
Revista Arhivei Maramureşene, nr. 10, 2017, Baia Mare, p. 15-39
Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz : Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui
de Ivanciuc Teofil
De-a lungul vremurilor, din varii motive (pustiiri, abandonări, contopiri etc.), în Ţara Maramureşului au dispărut o serie de aşezări umane.
Printre acestea, fără a lăsa urme în documentele cunoscute şi dovedite exclusiv arheologic sunt Sarasăul vechi (de la Zăpodie, mutat apoi pe vatra nouă prin secolele XIII-XIV[1]), Valea Mare – Sighet[2] (care s-ar fi putut numi Valea lui Dan sau Dăneşti[3]) şi, aproape sigur, vor mai fi fost şi altele[4].
Unele sate şi-au mutat, în timp, vatra: dăm exemplul Onceştiului, despre care ştim că se afla iniţial pe malul opus (drept) al Izei, într-un loc nelocuit azi dar bine cunoscut de săteni, denumit Sălişte (topic atestat deja ca atare în 1678[5]), unde se disting încă bine limitele multiplelor exploataţii agricole de odinioară. Iar alte aşezări (Năneşti, Bârsana, Bogdan Vodă, ş.a.) au „coborât” în ultimele secole de pe văile şi coastele laterale, în lunca plată şi largă a Izei.
Încercând o inventariere a satelor dispărute, am identificat până în prezent un număr de 29 de nume de localităţi[6] atestate documentar între secolele XIV-XVII (anii extremi 1341-1676), care însă nu reprezintă neapărat numărul total de aşezări, unele fiind probabil dublete şi care pot fi catalogate ca: sate dispărute cu desăvârşire, sate contopite cu altele şi locuite şi în prezent, respectiv sate neidentificate precis, care ar fi putut fi: sate părăsite, sate contopite, sate al căror nume s-a schimbat în timp, ascunzându-şi astfel urmele, sau sate părăsite o vreme şi apoi din nou repopulate.
Sate dispărute:
1. Copăciş ori Copăceşti, atestat începând din 1360 (vezi infra).
2. Slatina Şugătagului, atestat prima dată în 1360 (vezi infra).
3. Dănești (pe Valea Spinului, în teritoriul Leordinei), pomenit între anii 1385 şi 1471[7].
4. Tursad, sat autohton, atestat în anii 1405 şi 1411[8]. A fost reînfiinţat abia după anul 1800, sub numele de Şugău, acum fiind populat cu mineri alogeni de la salina Coştiui.
5. Doroslău, pe piemontul Gutâiului, amintit în anii 1421[9], 1507[10] etc. Poziţia topografică a acestui vechi sat românesc deţinut de giuleşteni rămâne necunoscută, fiind situat, probabil, fie pe valea Dărasca (azi nelocuită, amplasată între Hoteni şi Ocna Şugătag şi care se varsă în Mara la Sat Şugătag), fie pe terasa Marei, fie pe locul Hoteniului de mai târziu, fie în dreptul Deseştiului[11].
6. Valea Judelui (sat părăsit deja în anii 1459-1460) (vezi mai jos).
7. Valea Mare, noul nume al Copăcişului începând din 1517 (vezi infra).
Sate contopite ulterior cu alte aşezări:
8. Mestecănişul de Giuleşti, atestat începând cu anul 1349[12].
9. Mestecănişul de Dragomireşti (1373)[13].
10. Baloteşti, unit cu Sârbi (1387-1424)[14].
11. Cămârzana de Călinești (1387-1483)[15], care constituie exemplul cel mai caracteristic de contopire, localnicii celor două părţi: Susani şi Căieni (Josani), sărbătorind și azi Boboteaza în două zile diferite.
12. Vințești, unificat cu Budești. De sine stătător între anii 1402 şi 1624[16], dar păstrându-şi numele între anii 1647 şi 1745[17], ba chiar şi în 1807[18]! Vechea biserică a Vinţeştiului, reconstruită în veacul al XVIII-lea, se află în partea de sat numită azi Susani.
Alte categorii de aşezări dispărute:
13. Maximeni, de pe valea Bârjabei (Maramureşul de nord, alipită comitatului Maramureş în anul 1454[19]), a fost menţionat, din datele noastre, o singură dată, în anul 1341[20].
14. Ozon, posibil sat situat, poate, între Giuleşti şi Berbeşti, menţionat în anul 1361[21].
15. Dărmăneşti (pe valea Talaborului din Maramureşul de nord, azi în Ucraina), menţionat prima dată în anul 1373[22].
16. Gorzohaza, amintit într-un act din 1374[23].
17. Teceul Mic, pe valea Teceului (Maramureşul de nord, azi în Ucraina), atestat între anii 1376-1514[24]. Nu poate fi confundat cu Teceul Mic contemporan, aşezare modestă situată pe malul opus al Tisei şi înfiinţată abia pe la începutul secolului XX, în jurul hanului plasat la capătul podului ce traversează râul.
18. Kisfalu („Satul Mic”), menţionat pe valea Bârjabei o dată, în anul 1401[25].
19. Zovaj, atestat în anii 1411 şi 1458[26].
21. Belahaza pomenit pe Iza mijlocie în 1418[27], din zona satelor Surduc-Bârsana respectiv Botiza.
22. Kekewmezew (Kekumezu), atestat ca posesiune în 1419 şi ca sat părăsit în anii 1471 şi 1480, situat probabil în zona Hustului[28]. Etimologia posibilă ar putea veni de la planta porumbar (să se fi numit Porumbeşti?).
23. Bărănica. Cetatea de sec. XIII Borynka de pe Bârjaba a fost distrusă cândva înainte de anul 1351[29]. Aşezarea de pe lângă fostul castru apare în acte ca predio Boronica în 1454[30], în 1463 fiind deja o possesio ca oricare alta[31].
23. Menţiunea din anii 1480 şi 1485 a satelor Alsonyres şi Felsewnyres de pe Mara, diferite de Giuleşti, Deseşti, Hărniceşti şi Doroslău, o apreciem deocamdată ca fiind insolvabilă[32].
24. Kerekmezew, menţionat în anii 1480 şi 1481[33].
25. Runk, amintit în 1548 ca posesie a familiei de Dolha, într-o listă ce include satele Rozavlea, Botiza, Leordina şi Polyana[34].
26. Satele părăsite Darva şi Saspataka (atestate în 1549), probabil de undeva din zona văilor Izei sau Cosău-Mara[35].
27. Illiesfalua, pomenit în 1576[36].
28. Draguspolyana (Poiana lui Drăguş), menţionat în 1612 pe Cosău şi deţinut de Redniceni[37].
29. Poiana Vanciului. Prediu atestat în anul 1646 în hotarul Onceştiului, într-un conflict de posesie[38]. Probabil similar cu Sălişte, prima vatră a satului respectiv, situată pe malul opus al Izei (v. supra).
Satelor menţionate mai sus li s-au adăugat în veacurile XVIII-XIX alte cătune şi aşezări umane care nu mai există azi: aşezările miniere Jireapăn şi Totoş de la izvoarele Cosăului, băile balneare Şuligu (de pe Vaser), Breb sau Alexandru (de pe Ţîşla Borşei), cătunele de butinari şi plutaşi de pe Vaser (de la Măcârlău, Făina, Bardău etc.) şi altele.
Studii de caz:
Copăciş-Valea Mare
Satul românesc Copăciş, Copăceni sau Copăceşti, proprietate iniţială a familiei de Giuleşti, a fost situat la marginea nordică a Brebului, pe un sub-afluent al Marei, fiind menţionat frecvent între anii 1360 şi 1437[39], acesta mutându-şi vatra înainte de anul 1517 la Valea Mare[40].
Biserica sa de lemn, ridicată în 1530, a fost transferată în anul 1622 (ori în
1629 sau 1643, după alte surse) în Breb[41], unde se află şi azi, fiind pictată în 1626. Pe fostul loc al bisericii din „Siliştea Copăceştilor” azi se află un vechi cimitir părăsit[42].
Localnicii ne-au transmis tradiţia locală conform căreia vatra satului a fost deplasată de mai multe ori, aceasta aflându-se la un moment dat în locurile „Sălişte” respectiv „La Stejar”, situate mai la vest de Copăciş, şi că motivul abandonării repetate a satului ar fi fost insuficienţa apei, ceea ce pare perfect plauzibil, valea Copăcenilor fiind una cu un debit foarte redus. În acelaşi timp, însă, încă în anul 1435, Copăcişul era deja pomenit ca părăsit[43], probabil în contextul luptelor violente pentru dreptul de proprietate asupra acestuia.
Totuşi, în 1630, Rednicenii se aflau în proces împotriva familiei Petrovay, dovedind că deţineau proprietăţi în Kopacsfalva, Doroslău, Nyres şi în alte sate[44].
Satul Valea Mare a fost pomenit între anii extremi 1517[45] şi 1754[46], an când era deja sigur părăsit. În anii 1615 şi 1626[47] este menţionat satul Ujfalu („Satul Nou”), împreună cu Hărniceşti şi Şugatag, un alt nume al aceleiaşi aşezări, Valea Mare.
Acest sat a fost înfiinţat la 3 km vest de Copăciş, pe malul Văii Mari (numită şi Valea Mărască), care avea debitul regulat şi suficient de mare încât să nu se mai poată pune problema secetei.
În 1618 sau 1618, mai multe moşii, printre care şi Valea Mare, au fost trecute de către Gabriel Bethlen în posesia fratelui său Ştefan Bethlen de Iktar, fapt contestat în 1623 de nobilii români din vecinătate, mai ales de către giuleşteni, dar în 1626, principele Gabriel şi-a reconfirmat dania[48]. În 1640, parcela „Rigo” din Nagypatak, era zălogită pentru 800 de florini de către Rednic Ioan, împreună cu iobagii de pe aceasta dar şi cu posesiunile acestuia din Sat Şugătag şi Hărniceşti, comitelui Bethlen Istvan[49]. În 1711 acolo locuiau şapte familii de iobagi: cinci familii cu numele Rigo alături de familiile Bolya şi Abraham, inventarul consemnând şi doi copii precum şi un număr mic de animale: nouă porci, cinci vaci, trei cai etc[50].
Abandonarea satului a survenit cândva între anii 1711 şi 1726[51], din motive pe care nu le cunoaştem.
În 1728 pe un Minei slavon de la Hărniceşti apare o însemnare legată de satul Noghifalău[52], probabil Valea Mare.
Aşezarea a avut o populaţie redusă şi pare să fi fost părăsită de mai multe ori. Vatra sa principală s-a aflat la un moment dat la confluenţa celor două braţe ale pârâului Valea Mare, acolo pe unde trece drumul de care care leagă Brebul de Crăceşti (azi satul Mara)[53].
Biserica de lemn din Valea Mare (care ar fi putut situată pe terenul de acolo al parohiei[54]) a fost strămutată, o dată cu părăsirea satului, în satul Crăceşti[55], unde a fost înlocuită înainte de anul 1899 cu un lăcaş de zid, iar hotarul satului a fost împărţit între aşezările Breb, Crăceşti şi Deseşti, o parte a terenului revenind Fiscului.
Dintre toate satele medievale părăsite maramureşene, Valea Mare este singurul care a apucat să fie marcat pe o hartă editată în anul 1725[56].
Slatina Şugătagului
Deşi toţi istoricii, inclusiv reputatul cercetător Radu Popa[57], apreciază că satul medieval Slatina de pe Mara[58] este identic cu cel cunoscut mai apoi sub numele de Ocna Şugătag, acest lucru nu se poate confirma, din două motive:
O dată, între atestările documentare ale celor două aşezări se înregistrează o sincopă totală de peste trei sute de ani: pentru perioada 1456-1772 nu am aflat de nici un act care să dovedească existenţa aşezării.
Apoi, satul de mineri alogeni Ocna Şugatag, cea mai sistematizată aşezare maramureşeană (străzile fiind paralele cu întretăieri la unghi drept, ansamblul vechi locuit având forma literei U), este centrat pe culmea unui podiş nu pe cursul unei văi, poziţie fără corespondent în sudul fostului comitat al Maramureşului.
Pe Valea Marei, între posesiile giuleştenilor, Slatina a apărut prima dată în anul 1360[59], iar mai apoi în 1364, 1368, 1389, 1435, 1446[60] şi 1456[61]. Radu Popa opinează că satul se afla pe valea Sărata şi că reprezenta centrul stăpânirilor de pe valea Marei ale lui Dragoş, fiul lui Giulea, acesta rezidând foarte probabil aici[62].
În condiţii neelucidate[63], satul a dispărut.
Abia în anul 1772[64], apare pe deal Handalul sau Ocna Şugatagului, populat acum cu colonişti alogeni şi nu cu români băştinaşi, posesie a Erariului austriac.
În anul 1780, aşezarea avea 20 de case, un Oficiu al Sării şi o singură ocnă, Sf. Juliana[65].
În 1781 a început un lung conflict dintre Redniceni, urmaşii cnezilor de secol XIV şi posesori din moşi strămoşi ai locului « La Sărate », care fusese ocupat abuziv de către autorităţi şi introdus în exploatarea sării, proces juridic care continua încă şi în anul 1824[66].
În toţi acei ani, terenurile Rednicenilor s-au aflat imediat la sud-vest dar şi la vest de zona minieră[67]. Acolo, la sud de lacul Găvrilă de azi, la izvoarele Văii Sărata, s-a aflat, probabil, vatra satului medieval românesc Slatina, care rămâne în sarcina arheologilor pentru a fi identificată[68].
Un sat uitat cu desăvârşire: Valea Judelui
Satul părăsit Valea Judelui din bazinul râului Rona, situat în hotarul actual al comunei Rona de Sus, sub dealul Hera, nu a fost menţionat în lucrările istorice anterioare, cu câteva excepţii[69], deşi a fost atestat repetat între secolele XV-XVIII.
Prima unitate arhivistică de care avem cunoştinţă referitoare la acest sat misterios, datează din anii 1459 şi 1460[70]. Conventul din Lelesz adevereşte mandatul dat de regele Matiaş pe 5 noiembrie 1459, prin care omul regelui, Gheorghe Zyn de Farkasrew, l-a introdus la 10 ianuarie 1460 pe Peter literatus în posesia satului părăsit Valea Judelui (predium Sydepathaka), fără nici o contradicţie, în prezenţa vecinilor: Michael de Dolha, altero Michael Bogdan de Petrowa, Hodor de Barczanfalwa, Georgio Wanch de Wanchfalwa et Andrea de Debreczen vicecomite Marmarosiensi.
Al doilea document, chiar hotărnicia Văii Judelui, a fost emis la Sighet (Zygeth) la data de 13 ianuarie 1460 şi copiat de Conventul din Lelesz pe 20 decembrie 1461[71].
Limitele sunt clare, cu excepţia posesiei Peterman, care nu apare în alte documente. Aproape cert este însă vorba despre Petrova, deoarece posesiunea Peterman apare a fi situată între aşezările Lunca şi Bârsana. Este improbabil să fie vorba despre Şieu, chiar dacă acolo găsim în 1419 un Petherman, adică Petru Man[72], un Georgius Petherman fiind atestat în anul 1447[73], deoarece între hotarele Şieului şi cele ale Văii Judelui se întindeau teritoriile altor trei sate (Rozavlea, Strâmtura şi Bârsana).
Ambele documente de mai sus sunt inedite, ele fiind doar menţionate de Bélay Vilmos în cunoscuta sa monografie[74].
Tot istoricul maghiar este cel care enumeră şi alte izvoare în care apare pomenită Valea Judelui: în 1546, prediul apare în actele conventului Lelesz (Metales Comitatus Maramarosiensis, nr. 35)[75], fapt repetat în anul 1602 (Arhivele Naţionale Maghiare-MOL, Statutoria, Z. 12), tot la MOL fiind inserate menţiuni din anii 1666 (NRA 957: 21), 1676 (NRA 957: 28) şi 1677 (NRA 1844: 29).
În anul 1549 sunt consemnate praedio Czide şi Praedium Czidepatak[76].
Pe parcursul secolului al XVII-lea avem şi alte atestări ale aşezării părăsite, al cărei teren era utilizat ca fânaţ, ogor arabil şi pădure exploatabilă: în anul 1618, principele Gabriel Bethlen dădu o sentinţă în favoarea fiicelor fostului proprietar al Văii Judelui, Petru Literatul de Sighet, adică numitelor Iudita şi Elisabeta, pentru prediul Zside Patak, care a fost luată de la părţile Nemeş-Varga, acestea opunându-se cu sabia[77]. În 1619 a avut loc o repunere în posesie a reclamantelor şi împotrivitoarelor Nemeş-Varga, moşia fiind considerate a fi valoroasă deoarece includea un munte cu pădure de fag: Muntele Negru (Fekete Erdo).
În 1630, prediul Zside Patak ajuns nu se ştie cum, şi când, din nou la Fisc, este înscris pentru 500 de florini ungureşti lui George Szabo din Sighet şi urmaşilor săi[78].
În 1643[79], Ştefan Bethlen îl despăgubeşte pe proprietarul siliştei Valea Judelui, care continua să aparţină de Domeniul Sării, cu 200 şi mai apoi cu 100 de sări anual, pentru că din pădurea lui s-au luat lemne pentru construirea Castelului de piatră (domus muratam) din Coştiui.
Nobilii din Rona de Sus îşi impart în 1654[80] fânaţul numit Zside Patak între supuşii lor, după ce l-au zălogit de la George Literatul, cu 900 florini renani, obligându-se să conserve şi să evite devastarea pădurii de acolo, pentru că George şi urmaşii lui aveau dreptul de a scoate la ghindărit 100 de porci.
În 1684 este efectuat inventarul averilor principesei Anna Bornemissza de la domeniul Coştiui, printre bunurile acesteia figurând o « casă cu curte în prediul Dside »[81], probabil singura locuinţă existentă în fostul sat.
Şi pe parcursul secolului al XVIII-lea, aşezarea părăsită a continuat să apară în documentele vremii, după cum o dovedesc urbariile din anii 1711[82], 1726[83] sau 1754[84].
Satul Valea Judelui era amplasat în îngusta luncă a Ronişoarei din amonte de confluenţa acesteia cu Valea Sărată care spală depozitul salifer de la Coştiui. Pe harta jozefină terenul despădurit apare ca fiind dominat de Megura Czudelui, numită azi Măgura Judeleva, topic legat cert de Valea Judelui.
Pe de altă parte, într-o diplomă din anul 1402[85], Zydo apare într-o listă de posesiuni ale fiilor lui Balc Vodă aflate pe tot cuprinsul comitatului (Munţii Păduroşi, Maramureşului, Rodnei), acolo unde munţii de păşunat alternează cu aşezările umane, iar într-un act din 1499 găsim muntele Zydohawasa[86]. Acel oronim se referă însă aproape cert la munţii Svidoveţi de azi, nicidecum la Măgura Judelui.
Referitor la etimologia termenului nostru, deşi unii au fost tentaţi să lege acest topic de evrei[87], acest lucru este infirmat de toate documentele ulterioare, care vorbesc despre o Vale şi un Munte al Judelui, nicidecum al jidovului (« jidului » în graiul maramureşean). Că o fi fost vorba despre vreun jude regal, comitatens sau local, acest lucru ne rămâne necunoscut.
Care a fost istoria acelui sat putem doar intui. Cu titlu de presupunere opinăm că lucrătorii de la mina de sare au fost aşezaţi iniţial de către regalitate în acel loc (pe lângă ocnaşii propriu-zişi, domiciliaţi la început în oraşele regale, la mine existau şi alte categorii de angajaţi), probabil spre sfârşitul veacului al XIV-lea[88], cu alte cuvinte Valea Judelui ar fi putut constitui vatra iniţială a satului Coştiui.
Aşezare fiind situată însă la cca 3 km de zăcământul salin, tăietorii s-or fi mutat chiar deasupra viitoarelor mine, în groapa de la izvoarele Pârâului Sărat (Coştiuiul de azi fiind amintit - poate nu întâmplător! - în acelaşi an în care apare menţiunea prediului Valea Judelui, adică în 1459) după ce vor fi mai întâi defrişat, amenajat şi îmblânzit suficient locul[89].
Vatra satului părăsit a devenit în timp teren agricol, fiind vândută sau cedată de către Cămara Sării unor sigheteni (primul proprietar cunoscut a fost Petru Literatul), în mâinile cărora o găsim, alternativ împreună cu Fiscul, până la ieşirea sa din istoria scrisă[90].
Ulterior hotarul Văii Judelui a fost împărţit între Coştiui – căruia i-a revenit cea mai mare parte din teritoriu, respectiv Petrova.
Astăzi, zona fostului sat, unde încă nu au fost efectuate cercetări arheologice, aparţine de Rona de Sus şi se întinde de la ieşirea actuală din comună până la prima pensiune turistică aflată la poalele Dealului Hera, fiind acoperită cu fânaţuri, pâlcuri de pădure, câteva clădiri recente şi o pepinieră silvică.
Concluzionând, constatăm că geografia istorică a Maramureşului, atât de necesară pentru cunoaşterea trecutului regiunii, continuă să aştepte a fi scrisă, rămânând încă multe umbre şi semne de întrebare. În vederea scoaterii la lumină a amintirii unor sate uitate, am realizat lista de mai sus, insistând pe câteva dintre aşezările mai deosebite, cu o istorie controversată sau puţin, ori chiar deloc ştiută.
Summary
The lost settlements of medieval Maramureş
Keywords: Maramureş, Middle Age, abandoned villages, Historical Geography.
Without counting the villages vanished without any traces on the known records (like the old Sarasău, or the settlement situated south of Sighet), we have identified so far 29 village names, attested between XIV-XVII centuries (from the year 1341 until 1646), which does not mean the same number of lost villages, catalogued by us as: villages disappeared forever, villages merged with others and still inhabited today, some unidentified settlements which can have the name changed today, or villages deserted for a period and later repopulated (like the autochthonous village Tursad, attested in the XV century and re-estabilished after the year 1800, that time named Şugău and colonized by miners from Coştiui salt mine).
An unsolved situation remains the place where the XV-XVI centuries Romanian village Doroslău (on Gutâi piedmont) has been located: or on today’s uninhabited Dărasca valley, or near Hărniceşti (on Mara river terrace), or right on Hoteni village place, or across Mara river in the vicinity of Deseşti village.
As case studies, we have chosen: Copăciş-Valea Mare, a noble and later a serf village, property of Giulea family – the only abandoned village being mentioned on a contemporary map (in the XVIII century); Slatina of Şugătag, from the Mara-Cosău interfluves, initially a Romanian noble village, abandoned for centuries and later re-estabilished as an Austrian colony owned by Treasuries; and the almost unknown Jude Valley village from upper Ronişoara river valley, inhabited maybe at the end of XIV - beginning of XV century by foreign salt operatives brought in Maramureş by the Hungarian kingdom, who were later displaced at Coştiui.
Rezumat
Satele dispărute ale Maramureşului medieval
Cuvinte cheie : Maramureş, ev mediu, sate dispărute, geografie istorică.
Pe lângă satele dispărute fără a lăsa urme în documente (precum Sarasăul vechi sau aşezarea de la marginea sudică a Sighetului), am identificat un număr de 29 de nume de localităţi atestate între secolele XIV-XVII (anii extremi 1341-1646), care însă nu reprezintă numărul absolut de sate şi pe care le-am catalogat ca: sate dispărute cu desăvârşire, sate contopite cu altele şi locuite şi în prezent, respectiv sate neidentificate precis, care ar fi putut fi fie din categoriile de mai sus, fie aşezări cu numele schimbat, fie sate părăsite o vreme şi apoi repopulate (precum satul autohton Tursad, atestat în secolul XV şi reînfiinţat abia după anul 1800, sub numele de Şugău, acum însă populat cu mineri de la salina Coştiui).
Cel mai problematic caz rămâne probabil cel al satului românesc Doroslău, de undeva de pe piemontul Gutâiului, amintit în sec. XV-XVI, care ar fi putut fi amplasat: fie pe valea Dărasca, azi nelocuită, între Hoteni, Sat Şugătag şi Ocna Şugătag, fie pe terasa Marei lângă Hărniceşti, fie pe locul Hoteniului de mai târziu, fie dincolo de râul Mara, în dreptul Deseştiului.
Ca studii de caz am ales satele: Copăciş-Valea Mare, sat nobiliar şi apoi iobăgesc aparţinând Giuleştenilor, singurul sat dispărut (în sec. XVIII) care a apucat să fie menţionat pe o hartă contemporană; Slatina Şugătagului de pe interfluviul Mara-Cosău (sat iniţial nobiliar românesc, abandonat vreme de secole şi reînfiinţat apoi ca şi colonie erarială austriacă); misteriosul Valea Judelui de la izvoarele Ronişoarei, locuit probabil pe la finele sec. XIV- începutul sec. XV de lucrătorii aduşi de regalitate pentru mina de sare şi strămutaţi apoi la Coştiui.
Anexa 6: Hotărnicia satului părăsit Valea Judelui, Sighet, 13 ianuarie 1460
Vicecomitele Andreas de Saros, alături de Albertus de Istenmezeu şi Paulus de Parlagh, împreună cu quator judicii nobilii Gerkes Peter de Zarwazow, Balazs de Barczanfalwa, Tamas de Apsa şi Naan Mihaly de Zlathyna, au pus în aplicare mandatul regelui Matia, în prezenţa vecinilor, a reprezentantului conventului Lelesz, onorabilii Stephanus şi a omului regelui, Zyn dictus Gyorgy de Farkasrew, stabilind pe 30 decembrie 1459 hotarele predii Sydepathaka şi ale pertinenţelor sale, fără vreo contrazicere din partea cuiva.
Linia hotarelor, luând-o dinspre miazănoapte spre răsărit, apoi către miazăzi, apus şi înapoi, a atins următoarele puncte : “Rivulus Hatharpathaka; possessio regalis Rona; campus Visomezew; fluvius Visow; possessiones Bechko et Lonka; possessio Peterman; rivulus Ronapathaka; possessio Barczanfalwa; possessio Dyznopathaka; mete regales fodine Rona” şi “mons Ronapathaka”. De faţă au fost martorii şi vecinii: “Michaele Dalhay de Rozalya, ac altero Michaele Bagdan de Petermanfalwa, necnon Michaele Jorda de Leordnia, Hodor de Barsanfalwa, Elya et Georgio Wanch de Wanchfalwa, similiter Michael et Petro Lewkes dictis de dicta Farkasrew, item circumspectis et honestis viris Thoma Orsoly, Gregorio Kosa et Sylo Pencz civibus de Zygeth”.
Actul emis la Sighet (Zygeth), a fost întocmit de Petro Literato de Szigeth la data de 13 ianuarie 1460.
Ediţii : inedit. Menţionat de Bélay Vilmos în Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétől a XVIII század elejéig, Budapest, 1943, p. 48 şi nota 142.
Se păstrează la MOL, DL 15428, în două exemplare: transumpt pe pergament cu sigiliu atârnat dat de Conventul din Lelesz pe 20 decembrie 1461, respectiv o copie datând probabil din jurul anului 1700.
Anexe
Anexa 1 : Harta satelor dispărute şi contopite din Comitatul Maramureş.
Anexa 2 : Sate medievale din zona văilor Mara-Cosău.
Anexa 3 : Harta cadastrală a satului Crăceşti pe care apare terenul parohiei de pe teritoriul fostului sat Valea Mare (Kracsfalva, sec. XIX, sursa mapire.eu).
Anexa 4 : Harta din anul 1725 pe care apare menţionat satul Valea Mare („Hungariae Regni pars Transylvaniae, Russiae et Moldaviae contermina Integrum Comitatum Maramarusiensem repraesentans” de Joannes Reviczky, MOL, S11, Nr..303:1).
Anexa 5 : Harta Ocnei Şugatag din anul 1832 (Plan des Salz Handels Akna Sugatagh, darzeigend jene Grundstücke, welche zum Theil schon im Jahre…, MOL, S11, nr. 1686:2), pe care sunt marcate terenurile deţinute de Admodiator Rednik de Giuleşti, parte a lor fiind puse de acesta în vânzare către Fisc.
Anexa 6 : Regest al DL 15428 (MOL) din 13 ianuarie 1460 privind hotărnicia satului părăsit Valea Judelui.
Anexa 7 : Facsimil al diplomei inedite DL 15428 (MOL). Detaliu cu menţiunea “predii Zydepataka”.
Anexa 8 : Valea Judelui pe harta cadastrală Rónaszék din anul 1860 (MOL).
Note:
[1] Radu Popa, Noi cercetări de arheologie medievală în Maramureș. Șantierul Sarasău, în „SCIV”, 22.4, Bucureşti, 1971.
[2] Radu Popa, Urmele unui sat părăsit din feudalismul timpuriu în hotarul Sighetului Marmaţiei, în „SCIVA”, 26.2, Bucureşti, 1975.
[3] Teofil Ivanciuc, Acte medievale româneşti emise la Sighet, în „Revista Arhivei Maramureşene”, nr. 7, Baia Mare, 2014.
[4] Este posibil ca Săliștea de Sus, Borşa, Moiseiul și Ieudul să fi fost cândva formate din câte două sate care s-au unificat ulterior, având în vedere mărimea acestora, forma vetrei, dar şi faptul că au avut câte două parohii, deşi bisericile nu reprezintă un argument decisiv. Apoi, locuri precum Câmpul Negru din periferia Sighetului, sau terasa Marei dintre Berbeşti şi Giuleşti, pot să fi găzduit aşezări medievale timpurii. În aceeaşi categorie poate să fi intrat Mocira de la Văleni, de la care nu au rămas decât urme palide, indirecte şi nu prea concludente (Ioan Godja-Ou, Văleni-Maramureş: tradiţie şi actualitate, ed. „Dragoş Vodă”, Cluj-Napoca, 2007, p. 24-28), care s-ar fi putut situa pe valea Secătura dintre Văleni şi Glod.
[5] „In Zeliszye”, Bélay Vilmos, Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétől a XVIII század elejéig, Budapest, 1943, p. 214.
[6] V. Anexele 1 şi 2.
[7] Diferit de Dăneştiul de lângă Sighet, v. mai sus. Posesie iniţială a bogdăneştilor şi a apoi a iugenilor, urmaşi ai acestora. Pomenit în 1385 ca „villa Dan”, ibidem, p. 85, ca „possessio Zpin” în 1418 (ibidem, p. 224) iar ultima dată ca „terra Danowa” în 1471 (ibidem, p. 509). Se afla pe Valea Spinului, străvechi şi cunoscut loc de trecere al oilor dintre valea Izei şi Munţii Maramureşului, acolo unde au fost dintotdeauna marile păşuni alpine. După o întrerupere de câteva secole, pe la începutul secolului XX la faţa locului au reapărut câteva case, cătunul aparţinând azi de Leordina.
[8] Ibidem, p. 134 şi 174. Satul, aşezat pe valea Şugăului (Turţiadei, în vechime), având vatra în locul numit azi Faludomb- Dâmbul Satului, ar fi aparţinut iniţial Codrenilor dar, „pentru lucrurile fără de lege, a bunăoara din cause politice, pentru „nota infidelitas” s-a confiscat, azi e încorporat în hotarul Szigetului”, susţine Mihalyi de Apşa, ibidem, p. 175, nota 2, care a utilizat surse necunoscute nouă.
[9] Mihalyi, op. cit., p. 258.
[10] ”Dorozlofalva”, în Ioan-Aurel Pop (coord.), Diplome maramureşene din secolele XVI - XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, ed. Academiei Române, Bucureşti, 2010, p. 75.
[11] Cercetările arheologice de suprafaţă realizate de Radu Popa au dus la descoperirea de fragmente ceramice medievale pe terasa Marei situată pe marginea dinspre Hoteni a Hărniceştiului, zonă unde se află azi un mic grup de case. Nu se poate complet exclude nici asocierea acestuia cu Hoteniul, (atestat sub numele Hotinfalva abia în anul 1517, Sebestyén Zsolt, Máramaros megye helységneveinek etimológiai szótára, Bessenyei Könyvkiadó, Nyíregyháza, 2012, p. 59), aşa cum presupune Radu Popa, sau chiar cu Pusta situată în dreptul Deseştiului, la vărsarea Văii Mari în Mara, azi o păşune pe marginea căreia se află o ridicătură denumită Dâmbul Bisericii. Acea Pustă poate însă la fel de bine să fi fost vatra unui alt sat, bunăoară Nireşul de Sus sau de Jos, atestate în anii 1480-1485 (v. infra la poziţia 23). Mai observăm că hidronimul Dărasca ar putea fi legat de Doroslău, împărţind un posibil radical comun: Daras-Doros.
[12] „Nyeres”, ibidem, p. 29, s-a contopit prin secolul XVI sau XVII cu Giuleştiul. A fost menţionat şi în anii 1553 (Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 176) şi 1627 (Belay, op. cit., p. 177). Azi, grupul de case de pe valea Mestecăniş, afluent al Marei, face parte din Giuleşti.
[13] Atestat în 1373 sub numele „possessio Nyres”, Mihalyi, op. cit., p. 66. Acest sat, ori un altul cu acelaşi nume („possessio Nyres”) apare într-o diplomă din 1374 (ibidem, p. 71), ca fiind în posesia unui „Balk filius Zolon Olachus de Nyres”, personaj care nu mai apare în alte documente, v. Radu Popa, Ţara, p. 92, nota 297. Platoul Mestecănii, acoperit azi cu terenuri agricole şi fânaţuri, situat la periferia sudică a localităţii Dragomireşti, pare să fi constituit vatra satului respectiv.
[14] Atestat în 1387 sub numele Balatafalwa, în Documenta, p. 332, în 1405 („Balathfalva”, Mihalyi, op. cit., p. 134), în 1415 („Balotafalua”, ibidem, p. 201) şi în 1424 („Balatafalva”, ibidem, p. 263). Contopit probabil după 1459 cu Sârbiul învecinat, Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 102-103. A fost situat în partea de sus a aşezării, în jurul parohiei Susani de azi.
[15] „Kamarzanfalwa”, Documenta, p. 332, menţionat separat în 1418 şi 1483 (Belay, op. cit., p. 159 şi 164), după care se uneşte cu vechiul sat Călineşti („Kalynfalua” în 1405) sau Iurceşti („Jwrkafalwa”) în 1514 (Mihalyi, op. cit., p. 132, respectiv Belay, op. cit., p. 159). Se întindea în jurul fostei parohii Susani.
[16] „Vynces”, Mihalyi, op. cit., p. 124, respectiv Belay, op. cit., p. 214-215 etc. După cum observăm, în mod surprinzător, toate satele dispărute prin contopire s-au aflat mai în amonte de aşezarea cu care s-au unificat.
[17] Conform unei însemnări pe o Cazanie păstrată în biserica din Josani, Ion Bîrlea, op. cit., p.55, 56, 60 (“Popa Ianoş din Vinţeşti”) şi 61.
[18] Ibidem, p. 63.
[19] Ioan Mihalyi de Apşa Ioan, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 372. Chiar dacă la momentul atestării aceasta nu aparţinea Maramureşului, istoria sa ulterioară ne îndreptăţeşte să o amintim aici.
[20] „possessio hereditaria Makszemhaza”, în Emerico Lukinich (coord.), Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, usque ad annum 1400 p. Christum, Budapest, 1941, p. 90-92. Poate identic cu Iloşva, aprecia Radu Popa în Ţara, p. 116, în timp ce editorii Documenta cred că satul, aflat lângă Bilca, a dispărut în secolul al XIV-lea.
[21] Mihalyi, op. cit., p. 50-51. Aici poate fi vorba fie de întregul cnezat de vale al Cosăului, numit „Ozon” iar mai apoi „Kozu”, fie de un sat situat între Berbeşti şi Giuleşti, dispărut sau contopit apoi cu Berbeştiul, după cum intuieşte Radu Popa, op. cit., p. 83.
[22] „Darmianhaza”, Mihalyi, op. cit., p. 69. Probabil părăsit sau contopit înainte de 1389 cu Văineagul.
[23] « Iohannes filius Ige de Gorzohaza », într-o hotărnicie pentru satul Nireş de pe Iza de Sus, Mihalyi, op. cit., p. 71. Radu Popa apreciază că acest personaj este voievodul Ioan de Rozavlea (op. cit., p. 97 şi nota 342): „este vorba de o greşeală de cancelarie – de la Rozovhaza? – sau de un nume mai vechi al Rozavlei, legat poate de un cneaz sătesc ce a stăpânit aici înaintea Bogdăneştilor”.
[24] 1376: « Thechoupataka » (Documenta, p. 267), 1389 : « Kis-Techeu », 1410: « Techopataka », 1415: « Kis-Tecs » (Mihalyi, op. cit., p. 89, 163, 199-200), 1514 : « Kystechew » (Belay, op. cit., p. 208).
[25] Mihalyi, op. cit., p. 122. Satul era situat undeva pe lângă Iloşva, cf. lui Radu Popa.
[26] Belay, op. cit., p. 221 respectiv Mihalyi, op. cit., p. 409.
[27] Amintit o singură dată în 1418, Mihalyi, op.cit., p. 224, despre care Radu Popa susţine că ar fi Slătioara (op. cit., p. 104), iar Belay, mai plauzibil, că ar fi Poienile Izei (bazându-se pe hotărnicia Metales de la Lelesz, nr. 24, pe care a consultat-o şi în care era notat „Belahaza alitor Polyan Ujfalu”, op. cit., p. 126).
[28] Mihalyi, op. cit., p. 241 şi 551.
[29] Tringli István, A Perényi család levéltára 1222–1526, Budapest, 2008, p. 62. Dispariţia sa a survenit, probabil, în contextul luptelor dinastice din anii 1312-1315.
[30] Teleki József, Hunyadiak kora Magyarországon Oklevéltár, X, Pest, 1853, p. 419.
[31] Ibidem, XI, Pest, 1855, p. 53-55.
[32] Ibidem, p. 552, respectiv Petrovay,György, Oklevelek Máramaros vármegye történetéhez, în „Történelmi Tár”, 4. 10, Budapest,1909, p. 511. Formula “Două Mestecănişuri”: „Ketnyres”, apare şi în anul 1507, v. Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 75.
[33] Dâmbul Rotund (Belay, op. cit., p. 165). Pare să fi făcut parte din hotarul de azi al Călineştiului, fiind poate identic cu, sau doar amplasat în apropierea satului contopit Cămărzana. La Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 429, apare ca „praedio Kerekmezeu”, dăruit împreună cu „Kamarzanfalva” unor nobili din Berbeşti, Corneşti şi Călineşti.
[34] Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 141. Deocamdată imposibil de precizat în care zonă era situat.
[35] Pomenite în 1549 de două ori ca „praediis Darva, Saspataka et Nires”, Ibidem, p. 145-146. În Ibidem, p. 87, în anul 1514 sunt pomenite satele „Polyana, Sazpataka et Sayo”, deci Valea Sasului ar fi putut fi pe valea Izei, constituind probabil partea sudică a Botizei de azi, de pe apa care se numeşte şi azi chiar Valea Sasului, hidronim legat de numele familiei Sas.
[36] Belay, op. cit., p. 154, probabil undeva pe valea Marei, „sat rutean” din zona Hărniceşti-Şugatag, diferit de Poiana sau Poienile lui Ilieş (denumirea Poienilor Izei de azi).
[37] Ibidem, p. 137.
[38] Livia Ardelean, Istoria economică şi socială a Maramureşului între 1600-1700, ed. Ethnologica, Baia Mare, p. 102.
[39] Mihalyi, op. cit., p. 38, 96, 258, 297 şi 305.
[40] „Kopach alias Nagypatak” în anul 1517, Petrovay, op. cit., p. 522, v. şi nota 39. Acel „alias” ne poate duce cu gândul la faptul că satul Copăciş s-a mutat de pe mica vale a Copăcenilor – afluent al Breboaiei, pe Valea Mare – ambii fiind tributari ai Marei.
[41] Anca Pop-Bratu, Pictura murală maramureşeană, ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 22, „conform inventarelor din 1810 şi 1812 ale bisericii”. Alexandru Baboş (în Tracing a sacred building tradition, Lund University, 2000, p. 136) a stabilit datarea precisă a bisericii prin metoda dendrocronologică, în anul 1622.
[42] Ultima dată am efectuat acolo cercetări de suprafaţă în primăvara anului 2017, împreună cu prof. Marius Voinaghi şi elevi de la C.N. „Dragoş Vodă” din Sighetu-Marmaţiei. La faţa locului se află urmele vagi ale fundaţiilor bisericii strămutate în Breb, precum şi trei cruci de piatră, una singură fiind datată în anul 1858, celelalte având înscrisurile şterse.
[43] „Predii Kopach”, în Mihalyi, op. cit., p. 297.
[44] Vasile Căpâlnean şi alţii, Îndrumător în Arhivele Statului Maramureş, Bucureşti, 1974, p. 276.
[45] V. nota 40 precum şi Belay, op. cit., p. 210-211: “Kopach alias Nagypatak” şi „Nagi Patak alias Wjfalw”.
[46] “Nagy patak puszta”, MOL, E 156a, Fasc. 080, Nr. 011.
[47] Livia Ardelean, op. cit., p. 370.
[48] Livia Ardelean, op. cit., p. 54-55, după Chronologia, vol. 2, p. 200 şi 210.
[49] Îndrumător în Arhivele Statului Maramureş, p. 278.
[50] MOL, E 156 a, Fasc. 007, Nr. 018, p. 13, emis pe 25 iunie 1711 la Sighet.
[51] „Nagy patak praedium”, MOL, E 156a, Fasc. 072, Nr. 043.
[52] Ion Bîrlea, Însemnări din bisericile Maramureşului, Bucureşti, 1909, p. 115, « Popa Nicoară o au dat la moartea sa pomană în satul Noghifalău, cea este hramul marilor Voivozi Mihail şi Gavril ». Noghifalău ar putea fi sinonim cu Nagyfalva, o posibilă denumire târzie a aşezării Nagypatak, iar hramul bisericii este identic cu cel al lăcaşului din Crăceşti.
[53] Zonă unde Radu Popa a identificat la suprafaţă fragmente de ceramică feudală. Azi totul este înierbat şi împădurit, astfel că la faţa locului nu am reuşit identificarea nici unei urme de locuire.
[54] V. Anexa 3.
[55] Tit Bud, Date istorice despre protopopiatele, parohiile mănăstirile române din Maramureș din timpurile vechi până în anul 1911, Sighet, 1911, p. 38.
[56] „Hungariae Regni pars Transylvaniae, Russiae et Moldaviae contermina Integrum Comitatum Maramarusiensem repraesentans” de Joannes Reviczky, MOL, S11, Nr..303:1, v. Anexa 4.
[57] „Slatina-Zalatina este actualul Ocna-Şugatag, care şi-a pierdut caracterul românesc în veacul al XVIII-lea prin aducerea unor mineri străini de către administraţia austriacă”, Radu Popa, Cnezatul Marei, Baia Mare, 1969, p. 12, nota 29.
[58] A nu se confunda cu Slatina de pe un afluent al Izei, devenită Slătioara, sau cu satul Slatina aflat vizavi de Sighet, la nord de râul Tisa, singurul care şi-a păstrat denumirea până azi.
[59] „Zalatina v. olachalis”, Mihalyi, op. cit., p. 37. În 1334, pe lista decimelor papale, în arhidiaconatul de Maramureş apare „Laurenciuc pleb. de Ugatha”, pe care editorii Schematismus Cleri Almae Dioecesis Szathmárinensis ad Annum Jesu Christi 1864, Szathmárini, 1864, p. 32, îl consideră paroh al satului Şugătag („Sugatagh falva”), numai că, de fapt, lecturând întregul text, constatăm că parohiile au fost amestecate, incluzând sub arhidiaconatul respectiv şi câteva aşezări din Bereg şi Ugocea, acel Laurenciu fiind de fapt vicarul Ugocei.
[60] „Zlatna”, „Zlatina” respectiv „Zlathyna”, Ibidem, p. 38, 53, 61-62, 96, 295-296 şi 332.
[61] SJAN MM, Fond Liceul Reformat Sighet, Seria 1 - Colecția de Documente, Nr. 148a, « Regestrum literarum Slatinaiensium », care conţine un extras din 11 documente privitoare la stăpânirea asupra moșiei Slatina a nobililor de acolo, precum și la litigiile de proprietate avute cu nobilii de Dolha și Giulești din anii 1405, 1407, 1419, 1422, 1447 şi 1456 (www.arhivamedievala.ro).
[62] Radu Popa, op. cit., p. 93.
[63] Probabil pustiit în urma unor lupte cum au fost cele dintre partida lui Petru Gherheş de Sarasău şi Giuleşteni, începute după 1431 şi al căror apogeu se înregistrează în 1442.
[64] Szathmáry Béla, Sóbányászat, în Matlekovits Sándor, „Magyarország közgazdasági és közművelődési állapota ezeréves fennállásakor”, 7, Budapest, 1898, p. 151.
[65] MOL, S11, nr. 1158 (Tab. VII., St. Julianae Sugatager Stein-Salz-Gruben neu erbauenden Gruben Rationistens Quartiers).
[66] Îndrumător în Arhivele Statului Maramureş, p. 277.
[67] V. Anexa 5.
[68] Prin cercetări de suprafaţă nu am identificat deocamdată la faţa locului decât o aşezare hallstatt-iană şi câteva piese din piatră cioplită. Pe vremuri, localnicii numeau acea zonă “satul vechi”.
[69] Bélay, op. cit., Livia Ardelean, op. cit., Ioan Aurel Pop, op. cit. În schimb, Ioan Mihalyi de Apşa, Alexandru Filipaşcu, Radu Popa sau alţi cercetători români sau maghiari, nu l-au menţionat deloc.
[70] MOL, DL 15414. Diploma a fost emisă de regele Matiaş la 11 aprilie 1459, în Buda şi copiată de conventul din Lelesz pe 24 ianuarie 1460. La MOL mai există o fotocopie identică, DF 286345, provenind din arhivele de la Viena.
[71] MOL DL 15428, v. Anexele 6 şi 7.
[72] Mihalyi, op. cit., p. 229.
[73] Bélay, op. cit., p. 189.
[74] Ibidem, p. 48 şi nota 142.
[75] Probabil este vorba despre acelaşi act menţionat în Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 134, actul 139, referitor la introducerea lui Antonio de Ziget şi a consoartei sale, domina Catharina, în posesia întreagă a „praedio Cside”. Actul a fost identificat de Ioan Mihalyi în arhivele din Lelesz, în „Elenchus introductoriarum et statutoriarum”, Z 12.
[76] Ibidem, p. 134.
[77] Livia Ardelean, op. cit., p. 54, după Chronologia, II, p 199-200. În arhivele vieneze (ÖStA HKA Hoffinanz –Ungarn, Nr. 118. Konv., ianuarie 1619, nr. 2-4) găsim un “Statutoriae pro Elisabetha Zigethy et Nicolao Horváth ratione praedii Dside in comitatu Maramarosiensi existentis".
[78] Ibidem, p. 55, după Chronologia, p. 218.
[79] Ibidem, p. 359, după Chronologia, II, p 238.
[80] Ibidem, p. 65 şi 361, după Chronologia.
[81] MOL, UC 148:38 (b), pag. 54 şi 61.
[82] Când ţinea de Rona de Sus, MOL, E 156 - a. - Fasc. 152. - No. 059.
[83] MOL, E 156 a, Fasc. 072, Nr. 043.
[84] În 1711 “Praedium Dside” apare în MOL, UC 152:59, în 1726 “Dsude praedium” este menţionat în MOL, UC 72: 43, iar „Novum urbarium” al domeniului Bocicoi din 3 ianuarie 1754 (MOL, UC 80:11) vorbeşte despre „pădurile proaspăt defrişate şi replantate” şi de pajiştile unde se făcea fân, la „Dsude puszta” (pag. 39-40).
[85] Dată pe 7 aprilie 1402 în Visegrad şi copiată la Lelesz pe 5 mai 1402 (fotocopii la MOL: DF 211385 şi DF 211386). O altă copie din 1846 aflată la SJAN Maramureş (Colecția personală academician Ioan Myhalyi de Apșa, Seria 5 - Inventar 470, Nr. 14, f. 5-6), reprodusă în Mihalyi, op. cit., p. 124.
[86] Ibidem, p. 628. Acelaşi munte apare în anul 1500 ca Zodohawasa, într-un act emis la Sighet.
[87] Evreii apar menţionaţi cert în Comitatul Maramureş abia în secolul al XVII-lea.
[88] Prima menţiune a Cămării Sării maramureşene fiind din anul 1353: „salinis Regalibus in Maromaros constitutis”, în Andreas Eggerer, Fragment panis corvis proto-eremitici, Viennae, 1663, p. 133.
[89] Totuşi, Radu Popa a descoperit „ceramică din sec. XIII-XIV?” lângă castelul Apaffi, op. cit., p. 75.
[90] Fosta vatră a satului purta în anul 1860 numele de „Zsidicse”, v. Anexa 8, primul teren aflat la nord, la confluenţa cu Valea Sărată aparţinând parohiei Coştiui (să fi existat cândva pe acel loc un lăcaş de cult?).
Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz : Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui
de Ivanciuc Teofil
De-a lungul vremurilor, din varii motive (pustiiri, abandonări, contopiri etc.), în Ţara Maramureşului au dispărut o serie de aşezări umane.
Printre acestea, fără a lăsa urme în documentele cunoscute şi dovedite exclusiv arheologic sunt Sarasăul vechi (de la Zăpodie, mutat apoi pe vatra nouă prin secolele XIII-XIV[1]), Valea Mare – Sighet[2] (care s-ar fi putut numi Valea lui Dan sau Dăneşti[3]) şi, aproape sigur, vor mai fi fost şi altele[4].
Unele sate şi-au mutat, în timp, vatra: dăm exemplul Onceştiului, despre care ştim că se afla iniţial pe malul opus (drept) al Izei, într-un loc nelocuit azi dar bine cunoscut de săteni, denumit Sălişte (topic atestat deja ca atare în 1678[5]), unde se disting încă bine limitele multiplelor exploataţii agricole de odinioară. Iar alte aşezări (Năneşti, Bârsana, Bogdan Vodă, ş.a.) au „coborât” în ultimele secole de pe văile şi coastele laterale, în lunca plată şi largă a Izei.
Încercând o inventariere a satelor dispărute, am identificat până în prezent un număr de 29 de nume de localităţi[6] atestate documentar între secolele XIV-XVII (anii extremi 1341-1676), care însă nu reprezintă neapărat numărul total de aşezări, unele fiind probabil dublete şi care pot fi catalogate ca: sate dispărute cu desăvârşire, sate contopite cu altele şi locuite şi în prezent, respectiv sate neidentificate precis, care ar fi putut fi: sate părăsite, sate contopite, sate al căror nume s-a schimbat în timp, ascunzându-şi astfel urmele, sau sate părăsite o vreme şi apoi din nou repopulate.
Sate dispărute:
1. Copăciş ori Copăceşti, atestat începând din 1360 (vezi infra).
2. Slatina Şugătagului, atestat prima dată în 1360 (vezi infra).
3. Dănești (pe Valea Spinului, în teritoriul Leordinei), pomenit între anii 1385 şi 1471[7].
4. Tursad, sat autohton, atestat în anii 1405 şi 1411[8]. A fost reînfiinţat abia după anul 1800, sub numele de Şugău, acum fiind populat cu mineri alogeni de la salina Coştiui.
5. Doroslău, pe piemontul Gutâiului, amintit în anii 1421[9], 1507[10] etc. Poziţia topografică a acestui vechi sat românesc deţinut de giuleşteni rămâne necunoscută, fiind situat, probabil, fie pe valea Dărasca (azi nelocuită, amplasată între Hoteni şi Ocna Şugătag şi care se varsă în Mara la Sat Şugătag), fie pe terasa Marei, fie pe locul Hoteniului de mai târziu, fie în dreptul Deseştiului[11].
6. Valea Judelui (sat părăsit deja în anii 1459-1460) (vezi mai jos).
7. Valea Mare, noul nume al Copăcişului începând din 1517 (vezi infra).
Sate contopite ulterior cu alte aşezări:
8. Mestecănişul de Giuleşti, atestat începând cu anul 1349[12].
9. Mestecănişul de Dragomireşti (1373)[13].
10. Baloteşti, unit cu Sârbi (1387-1424)[14].
11. Cămârzana de Călinești (1387-1483)[15], care constituie exemplul cel mai caracteristic de contopire, localnicii celor două părţi: Susani şi Căieni (Josani), sărbătorind și azi Boboteaza în două zile diferite.
12. Vințești, unificat cu Budești. De sine stătător între anii 1402 şi 1624[16], dar păstrându-şi numele între anii 1647 şi 1745[17], ba chiar şi în 1807[18]! Vechea biserică a Vinţeştiului, reconstruită în veacul al XVIII-lea, se află în partea de sat numită azi Susani.
Alte categorii de aşezări dispărute:
13. Maximeni, de pe valea Bârjabei (Maramureşul de nord, alipită comitatului Maramureş în anul 1454[19]), a fost menţionat, din datele noastre, o singură dată, în anul 1341[20].
14. Ozon, posibil sat situat, poate, între Giuleşti şi Berbeşti, menţionat în anul 1361[21].
15. Dărmăneşti (pe valea Talaborului din Maramureşul de nord, azi în Ucraina), menţionat prima dată în anul 1373[22].
16. Gorzohaza, amintit într-un act din 1374[23].
17. Teceul Mic, pe valea Teceului (Maramureşul de nord, azi în Ucraina), atestat între anii 1376-1514[24]. Nu poate fi confundat cu Teceul Mic contemporan, aşezare modestă situată pe malul opus al Tisei şi înfiinţată abia pe la începutul secolului XX, în jurul hanului plasat la capătul podului ce traversează râul.
18. Kisfalu („Satul Mic”), menţionat pe valea Bârjabei o dată, în anul 1401[25].
19. Zovaj, atestat în anii 1411 şi 1458[26].
21. Belahaza pomenit pe Iza mijlocie în 1418[27], din zona satelor Surduc-Bârsana respectiv Botiza.
22. Kekewmezew (Kekumezu), atestat ca posesiune în 1419 şi ca sat părăsit în anii 1471 şi 1480, situat probabil în zona Hustului[28]. Etimologia posibilă ar putea veni de la planta porumbar (să se fi numit Porumbeşti?).
23. Bărănica. Cetatea de sec. XIII Borynka de pe Bârjaba a fost distrusă cândva înainte de anul 1351[29]. Aşezarea de pe lângă fostul castru apare în acte ca predio Boronica în 1454[30], în 1463 fiind deja o possesio ca oricare alta[31].
23. Menţiunea din anii 1480 şi 1485 a satelor Alsonyres şi Felsewnyres de pe Mara, diferite de Giuleşti, Deseşti, Hărniceşti şi Doroslău, o apreciem deocamdată ca fiind insolvabilă[32].
24. Kerekmezew, menţionat în anii 1480 şi 1481[33].
25. Runk, amintit în 1548 ca posesie a familiei de Dolha, într-o listă ce include satele Rozavlea, Botiza, Leordina şi Polyana[34].
26. Satele părăsite Darva şi Saspataka (atestate în 1549), probabil de undeva din zona văilor Izei sau Cosău-Mara[35].
27. Illiesfalua, pomenit în 1576[36].
28. Draguspolyana (Poiana lui Drăguş), menţionat în 1612 pe Cosău şi deţinut de Redniceni[37].
29. Poiana Vanciului. Prediu atestat în anul 1646 în hotarul Onceştiului, într-un conflict de posesie[38]. Probabil similar cu Sălişte, prima vatră a satului respectiv, situată pe malul opus al Izei (v. supra).
Satelor menţionate mai sus li s-au adăugat în veacurile XVIII-XIX alte cătune şi aşezări umane care nu mai există azi: aşezările miniere Jireapăn şi Totoş de la izvoarele Cosăului, băile balneare Şuligu (de pe Vaser), Breb sau Alexandru (de pe Ţîşla Borşei), cătunele de butinari şi plutaşi de pe Vaser (de la Măcârlău, Făina, Bardău etc.) şi altele.
Studii de caz:
Copăciş-Valea Mare
Satul românesc Copăciş, Copăceni sau Copăceşti, proprietate iniţială a familiei de Giuleşti, a fost situat la marginea nordică a Brebului, pe un sub-afluent al Marei, fiind menţionat frecvent între anii 1360 şi 1437[39], acesta mutându-şi vatra înainte de anul 1517 la Valea Mare[40].
Biserica sa de lemn, ridicată în 1530, a fost transferată în anul 1622 (ori în
1629 sau 1643, după alte surse) în Breb[41], unde se află şi azi, fiind pictată în 1626. Pe fostul loc al bisericii din „Siliştea Copăceştilor” azi se află un vechi cimitir părăsit[42].
Localnicii ne-au transmis tradiţia locală conform căreia vatra satului a fost deplasată de mai multe ori, aceasta aflându-se la un moment dat în locurile „Sălişte” respectiv „La Stejar”, situate mai la vest de Copăciş, şi că motivul abandonării repetate a satului ar fi fost insuficienţa apei, ceea ce pare perfect plauzibil, valea Copăcenilor fiind una cu un debit foarte redus. În acelaşi timp, însă, încă în anul 1435, Copăcişul era deja pomenit ca părăsit[43], probabil în contextul luptelor violente pentru dreptul de proprietate asupra acestuia.
Totuşi, în 1630, Rednicenii se aflau în proces împotriva familiei Petrovay, dovedind că deţineau proprietăţi în Kopacsfalva, Doroslău, Nyres şi în alte sate[44].
Satul Valea Mare a fost pomenit între anii extremi 1517[45] şi 1754[46], an când era deja sigur părăsit. În anii 1615 şi 1626[47] este menţionat satul Ujfalu („Satul Nou”), împreună cu Hărniceşti şi Şugatag, un alt nume al aceleiaşi aşezări, Valea Mare.
Acest sat a fost înfiinţat la 3 km vest de Copăciş, pe malul Văii Mari (numită şi Valea Mărască), care avea debitul regulat şi suficient de mare încât să nu se mai poată pune problema secetei.
În 1618 sau 1618, mai multe moşii, printre care şi Valea Mare, au fost trecute de către Gabriel Bethlen în posesia fratelui său Ştefan Bethlen de Iktar, fapt contestat în 1623 de nobilii români din vecinătate, mai ales de către giuleşteni, dar în 1626, principele Gabriel şi-a reconfirmat dania[48]. În 1640, parcela „Rigo” din Nagypatak, era zălogită pentru 800 de florini de către Rednic Ioan, împreună cu iobagii de pe aceasta dar şi cu posesiunile acestuia din Sat Şugătag şi Hărniceşti, comitelui Bethlen Istvan[49]. În 1711 acolo locuiau şapte familii de iobagi: cinci familii cu numele Rigo alături de familiile Bolya şi Abraham, inventarul consemnând şi doi copii precum şi un număr mic de animale: nouă porci, cinci vaci, trei cai etc[50].
Abandonarea satului a survenit cândva între anii 1711 şi 1726[51], din motive pe care nu le cunoaştem.
În 1728 pe un Minei slavon de la Hărniceşti apare o însemnare legată de satul Noghifalău[52], probabil Valea Mare.
Aşezarea a avut o populaţie redusă şi pare să fi fost părăsită de mai multe ori. Vatra sa principală s-a aflat la un moment dat la confluenţa celor două braţe ale pârâului Valea Mare, acolo pe unde trece drumul de care care leagă Brebul de Crăceşti (azi satul Mara)[53].
Biserica de lemn din Valea Mare (care ar fi putut situată pe terenul de acolo al parohiei[54]) a fost strămutată, o dată cu părăsirea satului, în satul Crăceşti[55], unde a fost înlocuită înainte de anul 1899 cu un lăcaş de zid, iar hotarul satului a fost împărţit între aşezările Breb, Crăceşti şi Deseşti, o parte a terenului revenind Fiscului.
Dintre toate satele medievale părăsite maramureşene, Valea Mare este singurul care a apucat să fie marcat pe o hartă editată în anul 1725[56].
Slatina Şugătagului
Deşi toţi istoricii, inclusiv reputatul cercetător Radu Popa[57], apreciază că satul medieval Slatina de pe Mara[58] este identic cu cel cunoscut mai apoi sub numele de Ocna Şugătag, acest lucru nu se poate confirma, din două motive:
O dată, între atestările documentare ale celor două aşezări se înregistrează o sincopă totală de peste trei sute de ani: pentru perioada 1456-1772 nu am aflat de nici un act care să dovedească existenţa aşezării.
Apoi, satul de mineri alogeni Ocna Şugatag, cea mai sistematizată aşezare maramureşeană (străzile fiind paralele cu întretăieri la unghi drept, ansamblul vechi locuit având forma literei U), este centrat pe culmea unui podiş nu pe cursul unei văi, poziţie fără corespondent în sudul fostului comitat al Maramureşului.
Pe Valea Marei, între posesiile giuleştenilor, Slatina a apărut prima dată în anul 1360[59], iar mai apoi în 1364, 1368, 1389, 1435, 1446[60] şi 1456[61]. Radu Popa opinează că satul se afla pe valea Sărata şi că reprezenta centrul stăpânirilor de pe valea Marei ale lui Dragoş, fiul lui Giulea, acesta rezidând foarte probabil aici[62].
În condiţii neelucidate[63], satul a dispărut.
Abia în anul 1772[64], apare pe deal Handalul sau Ocna Şugatagului, populat acum cu colonişti alogeni şi nu cu români băştinaşi, posesie a Erariului austriac.
În anul 1780, aşezarea avea 20 de case, un Oficiu al Sării şi o singură ocnă, Sf. Juliana[65].
În 1781 a început un lung conflict dintre Redniceni, urmaşii cnezilor de secol XIV şi posesori din moşi strămoşi ai locului « La Sărate », care fusese ocupat abuziv de către autorităţi şi introdus în exploatarea sării, proces juridic care continua încă şi în anul 1824[66].
În toţi acei ani, terenurile Rednicenilor s-au aflat imediat la sud-vest dar şi la vest de zona minieră[67]. Acolo, la sud de lacul Găvrilă de azi, la izvoarele Văii Sărata, s-a aflat, probabil, vatra satului medieval românesc Slatina, care rămâne în sarcina arheologilor pentru a fi identificată[68].
Un sat uitat cu desăvârşire: Valea Judelui
Satul părăsit Valea Judelui din bazinul râului Rona, situat în hotarul actual al comunei Rona de Sus, sub dealul Hera, nu a fost menţionat în lucrările istorice anterioare, cu câteva excepţii[69], deşi a fost atestat repetat între secolele XV-XVIII.
Prima unitate arhivistică de care avem cunoştinţă referitoare la acest sat misterios, datează din anii 1459 şi 1460[70]. Conventul din Lelesz adevereşte mandatul dat de regele Matiaş pe 5 noiembrie 1459, prin care omul regelui, Gheorghe Zyn de Farkasrew, l-a introdus la 10 ianuarie 1460 pe Peter literatus în posesia satului părăsit Valea Judelui (predium Sydepathaka), fără nici o contradicţie, în prezenţa vecinilor: Michael de Dolha, altero Michael Bogdan de Petrowa, Hodor de Barczanfalwa, Georgio Wanch de Wanchfalwa et Andrea de Debreczen vicecomite Marmarosiensi.
Al doilea document, chiar hotărnicia Văii Judelui, a fost emis la Sighet (Zygeth) la data de 13 ianuarie 1460 şi copiat de Conventul din Lelesz pe 20 decembrie 1461[71].
Limitele sunt clare, cu excepţia posesiei Peterman, care nu apare în alte documente. Aproape cert este însă vorba despre Petrova, deoarece posesiunea Peterman apare a fi situată între aşezările Lunca şi Bârsana. Este improbabil să fie vorba despre Şieu, chiar dacă acolo găsim în 1419 un Petherman, adică Petru Man[72], un Georgius Petherman fiind atestat în anul 1447[73], deoarece între hotarele Şieului şi cele ale Văii Judelui se întindeau teritoriile altor trei sate (Rozavlea, Strâmtura şi Bârsana).
Ambele documente de mai sus sunt inedite, ele fiind doar menţionate de Bélay Vilmos în cunoscuta sa monografie[74].
Tot istoricul maghiar este cel care enumeră şi alte izvoare în care apare pomenită Valea Judelui: în 1546, prediul apare în actele conventului Lelesz (Metales Comitatus Maramarosiensis, nr. 35)[75], fapt repetat în anul 1602 (Arhivele Naţionale Maghiare-MOL, Statutoria, Z. 12), tot la MOL fiind inserate menţiuni din anii 1666 (NRA 957: 21), 1676 (NRA 957: 28) şi 1677 (NRA 1844: 29).
În anul 1549 sunt consemnate praedio Czide şi Praedium Czidepatak[76].
Pe parcursul secolului al XVII-lea avem şi alte atestări ale aşezării părăsite, al cărei teren era utilizat ca fânaţ, ogor arabil şi pădure exploatabilă: în anul 1618, principele Gabriel Bethlen dădu o sentinţă în favoarea fiicelor fostului proprietar al Văii Judelui, Petru Literatul de Sighet, adică numitelor Iudita şi Elisabeta, pentru prediul Zside Patak, care a fost luată de la părţile Nemeş-Varga, acestea opunându-se cu sabia[77]. În 1619 a avut loc o repunere în posesie a reclamantelor şi împotrivitoarelor Nemeş-Varga, moşia fiind considerate a fi valoroasă deoarece includea un munte cu pădure de fag: Muntele Negru (Fekete Erdo).
În 1630, prediul Zside Patak ajuns nu se ştie cum, şi când, din nou la Fisc, este înscris pentru 500 de florini ungureşti lui George Szabo din Sighet şi urmaşilor săi[78].
În 1643[79], Ştefan Bethlen îl despăgubeşte pe proprietarul siliştei Valea Judelui, care continua să aparţină de Domeniul Sării, cu 200 şi mai apoi cu 100 de sări anual, pentru că din pădurea lui s-au luat lemne pentru construirea Castelului de piatră (domus muratam) din Coştiui.
Nobilii din Rona de Sus îşi impart în 1654[80] fânaţul numit Zside Patak între supuşii lor, după ce l-au zălogit de la George Literatul, cu 900 florini renani, obligându-se să conserve şi să evite devastarea pădurii de acolo, pentru că George şi urmaşii lui aveau dreptul de a scoate la ghindărit 100 de porci.
În 1684 este efectuat inventarul averilor principesei Anna Bornemissza de la domeniul Coştiui, printre bunurile acesteia figurând o « casă cu curte în prediul Dside »[81], probabil singura locuinţă existentă în fostul sat.
Şi pe parcursul secolului al XVIII-lea, aşezarea părăsită a continuat să apară în documentele vremii, după cum o dovedesc urbariile din anii 1711[82], 1726[83] sau 1754[84].
Satul Valea Judelui era amplasat în îngusta luncă a Ronişoarei din amonte de confluenţa acesteia cu Valea Sărată care spală depozitul salifer de la Coştiui. Pe harta jozefină terenul despădurit apare ca fiind dominat de Megura Czudelui, numită azi Măgura Judeleva, topic legat cert de Valea Judelui.
Pe de altă parte, într-o diplomă din anul 1402[85], Zydo apare într-o listă de posesiuni ale fiilor lui Balc Vodă aflate pe tot cuprinsul comitatului (Munţii Păduroşi, Maramureşului, Rodnei), acolo unde munţii de păşunat alternează cu aşezările umane, iar într-un act din 1499 găsim muntele Zydohawasa[86]. Acel oronim se referă însă aproape cert la munţii Svidoveţi de azi, nicidecum la Măgura Judelui.
Referitor la etimologia termenului nostru, deşi unii au fost tentaţi să lege acest topic de evrei[87], acest lucru este infirmat de toate documentele ulterioare, care vorbesc despre o Vale şi un Munte al Judelui, nicidecum al jidovului (« jidului » în graiul maramureşean). Că o fi fost vorba despre vreun jude regal, comitatens sau local, acest lucru ne rămâne necunoscut.
Care a fost istoria acelui sat putem doar intui. Cu titlu de presupunere opinăm că lucrătorii de la mina de sare au fost aşezaţi iniţial de către regalitate în acel loc (pe lângă ocnaşii propriu-zişi, domiciliaţi la început în oraşele regale, la mine existau şi alte categorii de angajaţi), probabil spre sfârşitul veacului al XIV-lea[88], cu alte cuvinte Valea Judelui ar fi putut constitui vatra iniţială a satului Coştiui.
Aşezare fiind situată însă la cca 3 km de zăcământul salin, tăietorii s-or fi mutat chiar deasupra viitoarelor mine, în groapa de la izvoarele Pârâului Sărat (Coştiuiul de azi fiind amintit - poate nu întâmplător! - în acelaşi an în care apare menţiunea prediului Valea Judelui, adică în 1459) după ce vor fi mai întâi defrişat, amenajat şi îmblânzit suficient locul[89].
Vatra satului părăsit a devenit în timp teren agricol, fiind vândută sau cedată de către Cămara Sării unor sigheteni (primul proprietar cunoscut a fost Petru Literatul), în mâinile cărora o găsim, alternativ împreună cu Fiscul, până la ieşirea sa din istoria scrisă[90].
Ulterior hotarul Văii Judelui a fost împărţit între Coştiui – căruia i-a revenit cea mai mare parte din teritoriu, respectiv Petrova.
Astăzi, zona fostului sat, unde încă nu au fost efectuate cercetări arheologice, aparţine de Rona de Sus şi se întinde de la ieşirea actuală din comună până la prima pensiune turistică aflată la poalele Dealului Hera, fiind acoperită cu fânaţuri, pâlcuri de pădure, câteva clădiri recente şi o pepinieră silvică.
Concluzionând, constatăm că geografia istorică a Maramureşului, atât de necesară pentru cunoaşterea trecutului regiunii, continuă să aştepte a fi scrisă, rămânând încă multe umbre şi semne de întrebare. În vederea scoaterii la lumină a amintirii unor sate uitate, am realizat lista de mai sus, insistând pe câteva dintre aşezările mai deosebite, cu o istorie controversată sau puţin, ori chiar deloc ştiută.
Summary
The lost settlements of medieval Maramureş
Keywords: Maramureş, Middle Age, abandoned villages, Historical Geography.
Without counting the villages vanished without any traces on the known records (like the old Sarasău, or the settlement situated south of Sighet), we have identified so far 29 village names, attested between XIV-XVII centuries (from the year 1341 until 1646), which does not mean the same number of lost villages, catalogued by us as: villages disappeared forever, villages merged with others and still inhabited today, some unidentified settlements which can have the name changed today, or villages deserted for a period and later repopulated (like the autochthonous village Tursad, attested in the XV century and re-estabilished after the year 1800, that time named Şugău and colonized by miners from Coştiui salt mine).
An unsolved situation remains the place where the XV-XVI centuries Romanian village Doroslău (on Gutâi piedmont) has been located: or on today’s uninhabited Dărasca valley, or near Hărniceşti (on Mara river terrace), or right on Hoteni village place, or across Mara river in the vicinity of Deseşti village.
As case studies, we have chosen: Copăciş-Valea Mare, a noble and later a serf village, property of Giulea family – the only abandoned village being mentioned on a contemporary map (in the XVIII century); Slatina of Şugătag, from the Mara-Cosău interfluves, initially a Romanian noble village, abandoned for centuries and later re-estabilished as an Austrian colony owned by Treasuries; and the almost unknown Jude Valley village from upper Ronişoara river valley, inhabited maybe at the end of XIV - beginning of XV century by foreign salt operatives brought in Maramureş by the Hungarian kingdom, who were later displaced at Coştiui.
Rezumat
Satele dispărute ale Maramureşului medieval
Cuvinte cheie : Maramureş, ev mediu, sate dispărute, geografie istorică.
Pe lângă satele dispărute fără a lăsa urme în documente (precum Sarasăul vechi sau aşezarea de la marginea sudică a Sighetului), am identificat un număr de 29 de nume de localităţi atestate între secolele XIV-XVII (anii extremi 1341-1646), care însă nu reprezintă numărul absolut de sate şi pe care le-am catalogat ca: sate dispărute cu desăvârşire, sate contopite cu altele şi locuite şi în prezent, respectiv sate neidentificate precis, care ar fi putut fi fie din categoriile de mai sus, fie aşezări cu numele schimbat, fie sate părăsite o vreme şi apoi repopulate (precum satul autohton Tursad, atestat în secolul XV şi reînfiinţat abia după anul 1800, sub numele de Şugău, acum însă populat cu mineri de la salina Coştiui).
Cel mai problematic caz rămâne probabil cel al satului românesc Doroslău, de undeva de pe piemontul Gutâiului, amintit în sec. XV-XVI, care ar fi putut fi amplasat: fie pe valea Dărasca, azi nelocuită, între Hoteni, Sat Şugătag şi Ocna Şugătag, fie pe terasa Marei lângă Hărniceşti, fie pe locul Hoteniului de mai târziu, fie dincolo de râul Mara, în dreptul Deseştiului.
Ca studii de caz am ales satele: Copăciş-Valea Mare, sat nobiliar şi apoi iobăgesc aparţinând Giuleştenilor, singurul sat dispărut (în sec. XVIII) care a apucat să fie menţionat pe o hartă contemporană; Slatina Şugătagului de pe interfluviul Mara-Cosău (sat iniţial nobiliar românesc, abandonat vreme de secole şi reînfiinţat apoi ca şi colonie erarială austriacă); misteriosul Valea Judelui de la izvoarele Ronişoarei, locuit probabil pe la finele sec. XIV- începutul sec. XV de lucrătorii aduşi de regalitate pentru mina de sare şi strămutaţi apoi la Coştiui.
Anexa 6: Hotărnicia satului părăsit Valea Judelui, Sighet, 13 ianuarie 1460
Vicecomitele Andreas de Saros, alături de Albertus de Istenmezeu şi Paulus de Parlagh, împreună cu quator judicii nobilii Gerkes Peter de Zarwazow, Balazs de Barczanfalwa, Tamas de Apsa şi Naan Mihaly de Zlathyna, au pus în aplicare mandatul regelui Matia, în prezenţa vecinilor, a reprezentantului conventului Lelesz, onorabilii Stephanus şi a omului regelui, Zyn dictus Gyorgy de Farkasrew, stabilind pe 30 decembrie 1459 hotarele predii Sydepathaka şi ale pertinenţelor sale, fără vreo contrazicere din partea cuiva.
Linia hotarelor, luând-o dinspre miazănoapte spre răsărit, apoi către miazăzi, apus şi înapoi, a atins următoarele puncte : “Rivulus Hatharpathaka; possessio regalis Rona; campus Visomezew; fluvius Visow; possessiones Bechko et Lonka; possessio Peterman; rivulus Ronapathaka; possessio Barczanfalwa; possessio Dyznopathaka; mete regales fodine Rona” şi “mons Ronapathaka”. De faţă au fost martorii şi vecinii: “Michaele Dalhay de Rozalya, ac altero Michaele Bagdan de Petermanfalwa, necnon Michaele Jorda de Leordnia, Hodor de Barsanfalwa, Elya et Georgio Wanch de Wanchfalwa, similiter Michael et Petro Lewkes dictis de dicta Farkasrew, item circumspectis et honestis viris Thoma Orsoly, Gregorio Kosa et Sylo Pencz civibus de Zygeth”.
Actul emis la Sighet (Zygeth), a fost întocmit de Petro Literato de Szigeth la data de 13 ianuarie 1460.
Ediţii : inedit. Menţionat de Bélay Vilmos în Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétől a XVIII század elejéig, Budapest, 1943, p. 48 şi nota 142.
Se păstrează la MOL, DL 15428, în două exemplare: transumpt pe pergament cu sigiliu atârnat dat de Conventul din Lelesz pe 20 decembrie 1461, respectiv o copie datând probabil din jurul anului 1700.
Anexe
Anexa 1 : Harta satelor dispărute şi contopite din Comitatul Maramureş.
Anexa 2 : Sate medievale din zona văilor Mara-Cosău.
Anexa 3 : Harta cadastrală a satului Crăceşti pe care apare terenul parohiei de pe teritoriul fostului sat Valea Mare (Kracsfalva, sec. XIX, sursa mapire.eu).
Anexa 4 : Harta din anul 1725 pe care apare menţionat satul Valea Mare („Hungariae Regni pars Transylvaniae, Russiae et Moldaviae contermina Integrum Comitatum Maramarusiensem repraesentans” de Joannes Reviczky, MOL, S11, Nr..303:1).
Anexa 5 : Harta Ocnei Şugatag din anul 1832 (Plan des Salz Handels Akna Sugatagh, darzeigend jene Grundstücke, welche zum Theil schon im Jahre…, MOL, S11, nr. 1686:2), pe care sunt marcate terenurile deţinute de Admodiator Rednik de Giuleşti, parte a lor fiind puse de acesta în vânzare către Fisc.
Anexa 6 : Regest al DL 15428 (MOL) din 13 ianuarie 1460 privind hotărnicia satului părăsit Valea Judelui.
Anexa 7 : Facsimil al diplomei inedite DL 15428 (MOL). Detaliu cu menţiunea “predii Zydepataka”.
Anexa 8 : Valea Judelui pe harta cadastrală Rónaszék din anul 1860 (MOL).
Note:
[1] Radu Popa, Noi cercetări de arheologie medievală în Maramureș. Șantierul Sarasău, în „SCIV”, 22.4, Bucureşti, 1971.
[2] Radu Popa, Urmele unui sat părăsit din feudalismul timpuriu în hotarul Sighetului Marmaţiei, în „SCIVA”, 26.2, Bucureşti, 1975.
[3] Teofil Ivanciuc, Acte medievale româneşti emise la Sighet, în „Revista Arhivei Maramureşene”, nr. 7, Baia Mare, 2014.
[4] Este posibil ca Săliștea de Sus, Borşa, Moiseiul și Ieudul să fi fost cândva formate din câte două sate care s-au unificat ulterior, având în vedere mărimea acestora, forma vetrei, dar şi faptul că au avut câte două parohii, deşi bisericile nu reprezintă un argument decisiv. Apoi, locuri precum Câmpul Negru din periferia Sighetului, sau terasa Marei dintre Berbeşti şi Giuleşti, pot să fi găzduit aşezări medievale timpurii. În aceeaşi categorie poate să fi intrat Mocira de la Văleni, de la care nu au rămas decât urme palide, indirecte şi nu prea concludente (Ioan Godja-Ou, Văleni-Maramureş: tradiţie şi actualitate, ed. „Dragoş Vodă”, Cluj-Napoca, 2007, p. 24-28), care s-ar fi putut situa pe valea Secătura dintre Văleni şi Glod.
[5] „In Zeliszye”, Bélay Vilmos, Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétől a XVIII század elejéig, Budapest, 1943, p. 214.
[6] V. Anexele 1 şi 2.
[7] Diferit de Dăneştiul de lângă Sighet, v. mai sus. Posesie iniţială a bogdăneştilor şi a apoi a iugenilor, urmaşi ai acestora. Pomenit în 1385 ca „villa Dan”, ibidem, p. 85, ca „possessio Zpin” în 1418 (ibidem, p. 224) iar ultima dată ca „terra Danowa” în 1471 (ibidem, p. 509). Se afla pe Valea Spinului, străvechi şi cunoscut loc de trecere al oilor dintre valea Izei şi Munţii Maramureşului, acolo unde au fost dintotdeauna marile păşuni alpine. După o întrerupere de câteva secole, pe la începutul secolului XX la faţa locului au reapărut câteva case, cătunul aparţinând azi de Leordina.
[8] Ibidem, p. 134 şi 174. Satul, aşezat pe valea Şugăului (Turţiadei, în vechime), având vatra în locul numit azi Faludomb- Dâmbul Satului, ar fi aparţinut iniţial Codrenilor dar, „pentru lucrurile fără de lege, a bunăoara din cause politice, pentru „nota infidelitas” s-a confiscat, azi e încorporat în hotarul Szigetului”, susţine Mihalyi de Apşa, ibidem, p. 175, nota 2, care a utilizat surse necunoscute nouă.
[9] Mihalyi, op. cit., p. 258.
[10] ”Dorozlofalva”, în Ioan-Aurel Pop (coord.), Diplome maramureşene din secolele XVI - XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, ed. Academiei Române, Bucureşti, 2010, p. 75.
[11] Cercetările arheologice de suprafaţă realizate de Radu Popa au dus la descoperirea de fragmente ceramice medievale pe terasa Marei situată pe marginea dinspre Hoteni a Hărniceştiului, zonă unde se află azi un mic grup de case. Nu se poate complet exclude nici asocierea acestuia cu Hoteniul, (atestat sub numele Hotinfalva abia în anul 1517, Sebestyén Zsolt, Máramaros megye helységneveinek etimológiai szótára, Bessenyei Könyvkiadó, Nyíregyháza, 2012, p. 59), aşa cum presupune Radu Popa, sau chiar cu Pusta situată în dreptul Deseştiului, la vărsarea Văii Mari în Mara, azi o păşune pe marginea căreia se află o ridicătură denumită Dâmbul Bisericii. Acea Pustă poate însă la fel de bine să fi fost vatra unui alt sat, bunăoară Nireşul de Sus sau de Jos, atestate în anii 1480-1485 (v. infra la poziţia 23). Mai observăm că hidronimul Dărasca ar putea fi legat de Doroslău, împărţind un posibil radical comun: Daras-Doros.
[12] „Nyeres”, ibidem, p. 29, s-a contopit prin secolul XVI sau XVII cu Giuleştiul. A fost menţionat şi în anii 1553 (Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 176) şi 1627 (Belay, op. cit., p. 177). Azi, grupul de case de pe valea Mestecăniş, afluent al Marei, face parte din Giuleşti.
[13] Atestat în 1373 sub numele „possessio Nyres”, Mihalyi, op. cit., p. 66. Acest sat, ori un altul cu acelaşi nume („possessio Nyres”) apare într-o diplomă din 1374 (ibidem, p. 71), ca fiind în posesia unui „Balk filius Zolon Olachus de Nyres”, personaj care nu mai apare în alte documente, v. Radu Popa, Ţara, p. 92, nota 297. Platoul Mestecănii, acoperit azi cu terenuri agricole şi fânaţuri, situat la periferia sudică a localităţii Dragomireşti, pare să fi constituit vatra satului respectiv.
[14] Atestat în 1387 sub numele Balatafalwa, în Documenta, p. 332, în 1405 („Balathfalva”, Mihalyi, op. cit., p. 134), în 1415 („Balotafalua”, ibidem, p. 201) şi în 1424 („Balatafalva”, ibidem, p. 263). Contopit probabil după 1459 cu Sârbiul învecinat, Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 102-103. A fost situat în partea de sus a aşezării, în jurul parohiei Susani de azi.
[15] „Kamarzanfalwa”, Documenta, p. 332, menţionat separat în 1418 şi 1483 (Belay, op. cit., p. 159 şi 164), după care se uneşte cu vechiul sat Călineşti („Kalynfalua” în 1405) sau Iurceşti („Jwrkafalwa”) în 1514 (Mihalyi, op. cit., p. 132, respectiv Belay, op. cit., p. 159). Se întindea în jurul fostei parohii Susani.
[16] „Vynces”, Mihalyi, op. cit., p. 124, respectiv Belay, op. cit., p. 214-215 etc. După cum observăm, în mod surprinzător, toate satele dispărute prin contopire s-au aflat mai în amonte de aşezarea cu care s-au unificat.
[17] Conform unei însemnări pe o Cazanie păstrată în biserica din Josani, Ion Bîrlea, op. cit., p.55, 56, 60 (“Popa Ianoş din Vinţeşti”) şi 61.
[18] Ibidem, p. 63.
[19] Ioan Mihalyi de Apşa Ioan, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 372. Chiar dacă la momentul atestării aceasta nu aparţinea Maramureşului, istoria sa ulterioară ne îndreptăţeşte să o amintim aici.
[20] „possessio hereditaria Makszemhaza”, în Emerico Lukinich (coord.), Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, usque ad annum 1400 p. Christum, Budapest, 1941, p. 90-92. Poate identic cu Iloşva, aprecia Radu Popa în Ţara, p. 116, în timp ce editorii Documenta cred că satul, aflat lângă Bilca, a dispărut în secolul al XIV-lea.
[21] Mihalyi, op. cit., p. 50-51. Aici poate fi vorba fie de întregul cnezat de vale al Cosăului, numit „Ozon” iar mai apoi „Kozu”, fie de un sat situat între Berbeşti şi Giuleşti, dispărut sau contopit apoi cu Berbeştiul, după cum intuieşte Radu Popa, op. cit., p. 83.
[22] „Darmianhaza”, Mihalyi, op. cit., p. 69. Probabil părăsit sau contopit înainte de 1389 cu Văineagul.
[23] « Iohannes filius Ige de Gorzohaza », într-o hotărnicie pentru satul Nireş de pe Iza de Sus, Mihalyi, op. cit., p. 71. Radu Popa apreciază că acest personaj este voievodul Ioan de Rozavlea (op. cit., p. 97 şi nota 342): „este vorba de o greşeală de cancelarie – de la Rozovhaza? – sau de un nume mai vechi al Rozavlei, legat poate de un cneaz sătesc ce a stăpânit aici înaintea Bogdăneştilor”.
[24] 1376: « Thechoupataka » (Documenta, p. 267), 1389 : « Kis-Techeu », 1410: « Techopataka », 1415: « Kis-Tecs » (Mihalyi, op. cit., p. 89, 163, 199-200), 1514 : « Kystechew » (Belay, op. cit., p. 208).
[25] Mihalyi, op. cit., p. 122. Satul era situat undeva pe lângă Iloşva, cf. lui Radu Popa.
[26] Belay, op. cit., p. 221 respectiv Mihalyi, op. cit., p. 409.
[27] Amintit o singură dată în 1418, Mihalyi, op.cit., p. 224, despre care Radu Popa susţine că ar fi Slătioara (op. cit., p. 104), iar Belay, mai plauzibil, că ar fi Poienile Izei (bazându-se pe hotărnicia Metales de la Lelesz, nr. 24, pe care a consultat-o şi în care era notat „Belahaza alitor Polyan Ujfalu”, op. cit., p. 126).
[28] Mihalyi, op. cit., p. 241 şi 551.
[29] Tringli István, A Perényi család levéltára 1222–1526, Budapest, 2008, p. 62. Dispariţia sa a survenit, probabil, în contextul luptelor dinastice din anii 1312-1315.
[30] Teleki József, Hunyadiak kora Magyarországon Oklevéltár, X, Pest, 1853, p. 419.
[31] Ibidem, XI, Pest, 1855, p. 53-55.
[32] Ibidem, p. 552, respectiv Petrovay,György, Oklevelek Máramaros vármegye történetéhez, în „Történelmi Tár”, 4. 10, Budapest,1909, p. 511. Formula “Două Mestecănişuri”: „Ketnyres”, apare şi în anul 1507, v. Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 75.
[33] Dâmbul Rotund (Belay, op. cit., p. 165). Pare să fi făcut parte din hotarul de azi al Călineştiului, fiind poate identic cu, sau doar amplasat în apropierea satului contopit Cămărzana. La Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 429, apare ca „praedio Kerekmezeu”, dăruit împreună cu „Kamarzanfalva” unor nobili din Berbeşti, Corneşti şi Călineşti.
[34] Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 141. Deocamdată imposibil de precizat în care zonă era situat.
[35] Pomenite în 1549 de două ori ca „praediis Darva, Saspataka et Nires”, Ibidem, p. 145-146. În Ibidem, p. 87, în anul 1514 sunt pomenite satele „Polyana, Sazpataka et Sayo”, deci Valea Sasului ar fi putut fi pe valea Izei, constituind probabil partea sudică a Botizei de azi, de pe apa care se numeşte şi azi chiar Valea Sasului, hidronim legat de numele familiei Sas.
[36] Belay, op. cit., p. 154, probabil undeva pe valea Marei, „sat rutean” din zona Hărniceşti-Şugatag, diferit de Poiana sau Poienile lui Ilieş (denumirea Poienilor Izei de azi).
[37] Ibidem, p. 137.
[38] Livia Ardelean, Istoria economică şi socială a Maramureşului între 1600-1700, ed. Ethnologica, Baia Mare, p. 102.
[39] Mihalyi, op. cit., p. 38, 96, 258, 297 şi 305.
[40] „Kopach alias Nagypatak” în anul 1517, Petrovay, op. cit., p. 522, v. şi nota 39. Acel „alias” ne poate duce cu gândul la faptul că satul Copăciş s-a mutat de pe mica vale a Copăcenilor – afluent al Breboaiei, pe Valea Mare – ambii fiind tributari ai Marei.
[41] Anca Pop-Bratu, Pictura murală maramureşeană, ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 22, „conform inventarelor din 1810 şi 1812 ale bisericii”. Alexandru Baboş (în Tracing a sacred building tradition, Lund University, 2000, p. 136) a stabilit datarea precisă a bisericii prin metoda dendrocronologică, în anul 1622.
[42] Ultima dată am efectuat acolo cercetări de suprafaţă în primăvara anului 2017, împreună cu prof. Marius Voinaghi şi elevi de la C.N. „Dragoş Vodă” din Sighetu-Marmaţiei. La faţa locului se află urmele vagi ale fundaţiilor bisericii strămutate în Breb, precum şi trei cruci de piatră, una singură fiind datată în anul 1858, celelalte având înscrisurile şterse.
[43] „Predii Kopach”, în Mihalyi, op. cit., p. 297.
[44] Vasile Căpâlnean şi alţii, Îndrumător în Arhivele Statului Maramureş, Bucureşti, 1974, p. 276.
[45] V. nota 40 precum şi Belay, op. cit., p. 210-211: “Kopach alias Nagypatak” şi „Nagi Patak alias Wjfalw”.
[46] “Nagy patak puszta”, MOL, E 156a, Fasc. 080, Nr. 011.
[47] Livia Ardelean, op. cit., p. 370.
[48] Livia Ardelean, op. cit., p. 54-55, după Chronologia, vol. 2, p. 200 şi 210.
[49] Îndrumător în Arhivele Statului Maramureş, p. 278.
[50] MOL, E 156 a, Fasc. 007, Nr. 018, p. 13, emis pe 25 iunie 1711 la Sighet.
[51] „Nagy patak praedium”, MOL, E 156a, Fasc. 072, Nr. 043.
[52] Ion Bîrlea, Însemnări din bisericile Maramureşului, Bucureşti, 1909, p. 115, « Popa Nicoară o au dat la moartea sa pomană în satul Noghifalău, cea este hramul marilor Voivozi Mihail şi Gavril ». Noghifalău ar putea fi sinonim cu Nagyfalva, o posibilă denumire târzie a aşezării Nagypatak, iar hramul bisericii este identic cu cel al lăcaşului din Crăceşti.
[53] Zonă unde Radu Popa a identificat la suprafaţă fragmente de ceramică feudală. Azi totul este înierbat şi împădurit, astfel că la faţa locului nu am reuşit identificarea nici unei urme de locuire.
[54] V. Anexa 3.
[55] Tit Bud, Date istorice despre protopopiatele, parohiile mănăstirile române din Maramureș din timpurile vechi până în anul 1911, Sighet, 1911, p. 38.
[56] „Hungariae Regni pars Transylvaniae, Russiae et Moldaviae contermina Integrum Comitatum Maramarusiensem repraesentans” de Joannes Reviczky, MOL, S11, Nr..303:1, v. Anexa 4.
[57] „Slatina-Zalatina este actualul Ocna-Şugatag, care şi-a pierdut caracterul românesc în veacul al XVIII-lea prin aducerea unor mineri străini de către administraţia austriacă”, Radu Popa, Cnezatul Marei, Baia Mare, 1969, p. 12, nota 29.
[58] A nu se confunda cu Slatina de pe un afluent al Izei, devenită Slătioara, sau cu satul Slatina aflat vizavi de Sighet, la nord de râul Tisa, singurul care şi-a păstrat denumirea până azi.
[59] „Zalatina v. olachalis”, Mihalyi, op. cit., p. 37. În 1334, pe lista decimelor papale, în arhidiaconatul de Maramureş apare „Laurenciuc pleb. de Ugatha”, pe care editorii Schematismus Cleri Almae Dioecesis Szathmárinensis ad Annum Jesu Christi 1864, Szathmárini, 1864, p. 32, îl consideră paroh al satului Şugătag („Sugatagh falva”), numai că, de fapt, lecturând întregul text, constatăm că parohiile au fost amestecate, incluzând sub arhidiaconatul respectiv şi câteva aşezări din Bereg şi Ugocea, acel Laurenciu fiind de fapt vicarul Ugocei.
[60] „Zlatna”, „Zlatina” respectiv „Zlathyna”, Ibidem, p. 38, 53, 61-62, 96, 295-296 şi 332.
[61] SJAN MM, Fond Liceul Reformat Sighet, Seria 1 - Colecția de Documente, Nr. 148a, « Regestrum literarum Slatinaiensium », care conţine un extras din 11 documente privitoare la stăpânirea asupra moșiei Slatina a nobililor de acolo, precum și la litigiile de proprietate avute cu nobilii de Dolha și Giulești din anii 1405, 1407, 1419, 1422, 1447 şi 1456 (www.arhivamedievala.ro).
[62] Radu Popa, op. cit., p. 93.
[63] Probabil pustiit în urma unor lupte cum au fost cele dintre partida lui Petru Gherheş de Sarasău şi Giuleşteni, începute după 1431 şi al căror apogeu se înregistrează în 1442.
[64] Szathmáry Béla, Sóbányászat, în Matlekovits Sándor, „Magyarország közgazdasági és közművelődési állapota ezeréves fennállásakor”, 7, Budapest, 1898, p. 151.
[65] MOL, S11, nr. 1158 (Tab. VII., St. Julianae Sugatager Stein-Salz-Gruben neu erbauenden Gruben Rationistens Quartiers).
[66] Îndrumător în Arhivele Statului Maramureş, p. 277.
[67] V. Anexa 5.
[68] Prin cercetări de suprafaţă nu am identificat deocamdată la faţa locului decât o aşezare hallstatt-iană şi câteva piese din piatră cioplită. Pe vremuri, localnicii numeau acea zonă “satul vechi”.
[69] Bélay, op. cit., Livia Ardelean, op. cit., Ioan Aurel Pop, op. cit. În schimb, Ioan Mihalyi de Apşa, Alexandru Filipaşcu, Radu Popa sau alţi cercetători români sau maghiari, nu l-au menţionat deloc.
[70] MOL, DL 15414. Diploma a fost emisă de regele Matiaş la 11 aprilie 1459, în Buda şi copiată de conventul din Lelesz pe 24 ianuarie 1460. La MOL mai există o fotocopie identică, DF 286345, provenind din arhivele de la Viena.
[71] MOL DL 15428, v. Anexele 6 şi 7.
[72] Mihalyi, op. cit., p. 229.
[73] Bélay, op. cit., p. 189.
[74] Ibidem, p. 48 şi nota 142.
[75] Probabil este vorba despre acelaşi act menţionat în Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 134, actul 139, referitor la introducerea lui Antonio de Ziget şi a consoartei sale, domina Catharina, în posesia întreagă a „praedio Cside”. Actul a fost identificat de Ioan Mihalyi în arhivele din Lelesz, în „Elenchus introductoriarum et statutoriarum”, Z 12.
[76] Ibidem, p. 134.
[77] Livia Ardelean, op. cit., p. 54, după Chronologia, II, p 199-200. În arhivele vieneze (ÖStA HKA Hoffinanz –Ungarn, Nr. 118. Konv., ianuarie 1619, nr. 2-4) găsim un “Statutoriae pro Elisabetha Zigethy et Nicolao Horváth ratione praedii Dside in comitatu Maramarosiensi existentis".
[78] Ibidem, p. 55, după Chronologia, p. 218.
[79] Ibidem, p. 359, după Chronologia, II, p 238.
[80] Ibidem, p. 65 şi 361, după Chronologia.
[81] MOL, UC 148:38 (b), pag. 54 şi 61.
[82] Când ţinea de Rona de Sus, MOL, E 156 - a. - Fasc. 152. - No. 059.
[83] MOL, E 156 a, Fasc. 072, Nr. 043.
[84] În 1711 “Praedium Dside” apare în MOL, UC 152:59, în 1726 “Dsude praedium” este menţionat în MOL, UC 72: 43, iar „Novum urbarium” al domeniului Bocicoi din 3 ianuarie 1754 (MOL, UC 80:11) vorbeşte despre „pădurile proaspăt defrişate şi replantate” şi de pajiştile unde se făcea fân, la „Dsude puszta” (pag. 39-40).
[85] Dată pe 7 aprilie 1402 în Visegrad şi copiată la Lelesz pe 5 mai 1402 (fotocopii la MOL: DF 211385 şi DF 211386). O altă copie din 1846 aflată la SJAN Maramureş (Colecția personală academician Ioan Myhalyi de Apșa, Seria 5 - Inventar 470, Nr. 14, f. 5-6), reprodusă în Mihalyi, op. cit., p. 124.
[86] Ibidem, p. 628. Acelaşi munte apare în anul 1500 ca Zodohawasa, într-un act emis la Sighet.
[87] Evreii apar menţionaţi cert în Comitatul Maramureş abia în secolul al XVII-lea.
[88] Prima menţiune a Cămării Sării maramureşene fiind din anul 1353: „salinis Regalibus in Maromaros constitutis”, în Andreas Eggerer, Fragment panis corvis proto-eremitici, Viennae, 1663, p. 133.
[89] Totuşi, Radu Popa a descoperit „ceramică din sec. XIII-XIV?” lângă castelul Apaffi, op. cit., p. 75.
[90] Fosta vatră a satului purta în anul 1860 numele de „Zsidicse”, v. Anexa 8, primul teren aflat la nord, la confluenţa cu Valea Sărată aparţinând parohiei Coştiui (să fi existat cândva pe acel loc un lăcaş de cult?).