Studiu publicat în "Memoria Ethnologica", nr. 66-67, 2018, p. 54-69.
Covoarele sau scoarţele maramureşene („ţolurile”, în graiul local) reprezintă un vârf al artei populare româneşti (fapt recunoscut recent prin introducerea acestora în Patrimoniul imaterial UNESCO), ale căror origini continuă să rămâne un mister. Covoarele maramureşene au fost analizate destul de superficial, doar câţiva cercetători aplecându-se asupra studiului lor (îi amintim pe Boris Zderciuc, Paul Petrescu şi Paul Stahl, Tancred Bănăţeanu şi Ioana Dăncuş[1]), fără ca vechimea acelor piese, totalitatea tehnicilor de lucru sau similitudinile cu alte centre de producţie a covoarelor să fie elucidate concludent. Probabil cel mai frumos studiu comparat dedicat acestora a fost întocmit de către eruditul cercetător (cu studii la Sorbona) I. D. Ştefănescu[2]. [1] În lucrările: «Covorul maramureşean» (Bucureşti, 1963), « Scoarţe româneşti » (Bucureşti, 1966), « Arta populară din nordul Transilvaniei » (Bucureşti, 1969), respectiv « Comori de artă populară în colecţiile Muzeului Etnografic din Sighetu Marmaţiei- Covorul maramureşean » (Cluj-Napoca, 2011). [2] În „Arta veche a Maramureşului”, Bucureşti, 1967, p. 39-43. Continuarea AICI.
0 Comments
Leave a Reply. |
Archives
March 2024
|