Primul şi, până acum, singurul film(uleţ) „National Geographic” despre Maramureş: „Daily Life in Transylvania” (2013), imagine: Sebastian Meyer şi Rena Effendi, muzică: Ion Pop „Popicu”, ghid local: subsemnatul. Este cea mai puţin cunoscută parte a proiectului „Transylvania Hay” (la care am participat la tot ce a fost legat de Maramureş, în total o lună şi jumătate), compus din text, fotografii şi acest mini-documentar concentrat, lung de doar 1:40 minute! Operator principal a fost americanul Sebastian Meyer, fotograf şi cameraman cunoscut şi premiat, sosit în Maramureş din plin război irakian, unde conducea pe atunci prima agenţie foto din periculoasa ţară. Articolul, publicat în iulie 2013 în „National Geographic Magazine”, a fost semnat de către baronul britanic Adam Nicolson, celebru scriitor şi realizator BBC, membru al Royal Society of Literature. Fotografiile sunt opera artistei azere de top mondial Rena Effendi, premiată de Getty Images, National Geographic, Sony World Photography sau World Press Photo (locul 3 mondial în 2014 cu imaginile luate chiar în Maramureş!), invitată să vorbească la Forumul de la Davos şi inclusă de Royal Photographic Society între cele 100 de eroine ale fotografiei internaţionale. Rena este şi unul dintre cei mai importanţi „ambasadori” ai Maramureşului, despre care vorbeşte cu drag în toate colţurile lumii, aceasta expunând fotografii luate pe Mara, Cosău şi Iza din Londra şi până în Miami, din Roma până în Hong Kong... Dacă filmuleţul, deloc promovat, a acumulat abia spre o sută de mii de vizualizări pe Youtube şi Facebook, restul proiectului „Transylvania Hay” a reprezentat una dintre cele mai de succes mediatizări ale Maramureşului derulate vreodată, o adevărată piatră de hotar, datorată atât avengurii excepţionale a Renei Effendi, cât şi calibrului „National Geographic Magazine”, revistă distribuită în 6 milioane de cópii, 33 de limbi şi 172 de ţări, care a multiplicat articolul în diverse ediţii locale (inclusiv în România). P.S.1 Degeaba am încercat să-i lămuresc pe editorii „National Geographic” de la Washington D.C. că Maramureş nu este Transilvania, nu am reuşit, de aceea textul articolului (însă nu şi filmul ori fotografiile) a amestecat în aceeaşi oală Secuimea şi Ţara Maramureşului, creând multă confuzie şi conferind pitorescului ţinut sud-transilvan nemeritatul statut de „capitală” a culturii fânului, în timp ce adevărul e că numai Maramureşul mai conservă, încă, ultimele peisaje medievale de fânaţe ale Europei... P.S.2 Un link spre câteva din pozele Renei Effendi realizate în Maramureş.
0 Comments
Cine nu-l cunoaşte pe meşterul în lemn Toader Bârsan din Bârsana?! Acesta a avut de-a lungul a 60 de ani de activitate multe zeci de ucenici, a întâlnit începând de la Ceauşescu (care i-a oferit o sumă cu care şi-a cumpărat cea mai frumoasă pereche de boi din sat) şi regele Mihai până la Bill Clinton, a cioplit porţi care au ajuns din Japonia şi Australia şi până în America.
Toaderul Bârsănoaiei este redescoperitorul (în urmă cu vreo 50 de ani) lanţului lucrat dintr-o singură bucată de lemn, tehnica de lucru făcând-o apoi, generos, cunoscută tuturor. Născut pe 29 februarie 1944 („rămân tânăr pentru că am ziua numai o dată la patru ani” susţine el şugubăţ)a crescut şi trăit în sat toată viaţa. Feciorii Ioan şi Teodor îi calcă pe urme, amândoi fiind renumiţi şi talentaţi meşteri în lemn. Unchiul Toader lucrează 6 zile pe săptămână, zi-lumină, fără nici un fel de sculă electrică, fără telefon mobil, fără gadget-uri. El este unul dintre ultimii meşteri care procedează astfel... Cu uşa veşnic deschisă, ospitalier, glumeţ, reconfortant şi cu inima deschisă ca nimeni altul, primeşte în atelierul său mai mulţi vizitatori anual decât o fac bisericile UNESCO de la Bârsana-Jbâr, Poienile Izei, Plopiş sau Rogoz... Lui Toader Bârsan i-a fost conferit, de către C.J. Maramureş, titlul de Ambasador al Turismului Maramureşean, alături de alte zeci de personaje, multe dintre ele fără nici o legătură cu acest domeniu de activitate. De acest titlu, pur onorific şi constând într-o diplomă plastifiată, nu au beneficiat, însă, decât alţi patru meşteri din Maramureşul istoric: Vasile Şuşca din Săcel, Maria Zapca şi Dumitru Pop-Tincu din Săpânţa şi Victoria Berbecaru din Botiza. Nici la Bucureşti el nu a fost apreciat la adevărata sa valoare, altfel ar fi încăput pe lista Tezaurelor Umane Vii, titlu mult mai important, conferit de către Ministerul Culturii şi care aduce, cel puţin teoretic, şi o mică rentă viageră... Da, cei de la Ministerul Culturii au apreciat că personalităţile aproape legendare din Ţara Maramureşului nu merită onoarea de a fi declarate Tezaure Umane Vii, doar nici răposaţii lemnari Pătru Godja-Pupăză şi Găvrilă Hotico-Herenta, ori ceteraşul Ion Covaci-Paganini, n-au beneficiat de asemenea onoruri. Pe lista „Tezaurelor” au fost incluse personalităţi ale culturii populare din Oaş, Lăpuş ori Bistriţa, dar nici măcar un singur nume din Maramureşul istoric! Iar statul român a decis că Toader Bârsan merită doar Ordinul Meritul Credincios clasa a III-a, pe care l-a primit în vremea administraţiei lui Ion Iliescu... Dar, pentru noi, maramureşenii care ştiu cum stau lucrurile, marii noştri meşteri sunt, şi vor rămâne, Tezaure Umane Vii, cu sau fără „poptire” de pe la ministere. Printre ei sunt sculptori în lemn, meşteri de biserici, morari, piuari, opincari, clopari, cojocari, butnari, fierari, împletitori de coşuri, drăniceri ori iconari, dar şi ultimele confecţionere de cununi de mireasă, ultima împletitoare de „mânecări” cu acul din lemn, ultimul spătar şi mulţi alţii dintre cei 6-700 de meşteri dar şi dintre zecile de muzicanţi tradiţionali ai Ţării Maramureşului... Am lăsat la urmă categoria ţesătoarelor, cea mai numeroasă şi cunoscută, opt dintre acestea fiind recent nominalizate pe Lista Patrimoniului Imaterial UNESCO, nominalizare infinit mai ridicată valoric decât distincţiile oferite, de multe ori pe criterii obscure, pe plan naţional, la noi... Ar trebui ca măcar 15-20 de ţesătoare să fie declarate urgent Tezaur Uman Viu. Gândesc că printre acestea să se regăsească şi ţesătoare la „teară” de ţoluri şi şterguri alese, de cergi, pânză, zadii, trăisti şi pănură, dar şi realizatoare de fabuloase broderii manuale pentru cămeşile populare, şi vopsitoare cu culori vegetale, cusătorese cu mărgele, în lână, bumbac ori cânepă... Dar cine să ţină cont de cele de mai sus, de normalitate şi merituozitate, de adevărata scară a valorilor, de faptul că UNESCO a recunoscut arta neasemuită a ţesătoarelor noastre de ţoluri de perete, însă statul român, prin Ministerul Culturii şi Consiliul Judeţean, nu?! În rest, să auzim numai de bine şi îi dorim marelui meşter Toader Bârsan multă sănătate, putere de muncă şi îngăduinţă cu vizitatorii din toate colţurile lumii care-i trec pragul şi care nu contenesc să se minuneze de lucrările sale şi de felul său de a fi! La mulţi ani, uncheşule Toader, la mulţi ani tuturor artiştilor tradiţionali maramureşeni! Pe teritoriul de azi al Şugăului am identificat prin cercetări de suprafaţă trei puncte arheologice din care am recoltat: unelte de piatră (în zona morii Drimuş, sub Dl. Morii[i]), respectiv fragmente ceramice care par a data tot din epoca preistorică[ii]. În anii 1960, Francisc Nistor, director al Muzeului Maramureşului, a descoperit fragmente ceramic e feudale (sec. XVII-XVIII) în zona Falu Dâmb, acolo unde s-ar fi aflat vatra satului Tursad (informaţie personală de la Fr. Nistor). În anii 1980, într-un loc neprecizat de pe teritoriul aşezării a fost descoperit un tezaur monetar din secolele XVI-XVII, din care s-au recuperat doar trei piese poloneze şi austriece[iii]. Aşadar, teritoriul de azi al Şugăului a fost locuit încă din epoca preistorică (probabil din ep. Bronzului), alte urme arheologice din perioada medievală venind să completeze lacunele istoriei scrise. În anul 1406, pe 6 noiembrie, la Visegrad, regele Sigismund emite o diplomă în favoarea cnezilor de pe Cosău, hotărnicia moşiilor acestora atingând şi valea Tursad (rivulum Turczad)[iv]. Numele acesteia este legat de radicalul „Tur”, care poate însemna fie zimbru, fie bour. Aşadar, numele acesteia a fost valea Zimbrului ori valea Bourului. Diploma din 17 septembrie 1411[v], dată la Lelesz pe baza mandatului regelui Sigismund din 24 iulie a aceluiaşi an, îi introduce pe Leucă şi Andrei în posesia moşiilor Vad şi Tursad, hotărnicia celor două sate menţionând o serie de puncte de demarcaţie astfel că teritoriul acestora poate fi reconstituit destul de lesne. Despre Tursad, toţi istoricii ştiu că s-a aflat pe locul Şugăului de azi, pârâul care străbate aşezarea purtând numele de Valea Turţiadei până la începutul secolului XX. Tot I. Mihalyi de Apşa[vi] spune: „Satul Tursad demult nu mai există. Locul satului (ungureşte: Falu Dombja) e aproape de Vad către apus. Din tradiţiune, spun bătrânii din Vad, că satul Tursad era al familie Codrea, dear pentru lucrurile fără de lege, a bunăoara din cause politice, prin nota infidelitas, s-a confiscat, azi e încorporat în hotarul Szigetului”. Diploma de rehotărnicire a Sighetului dată la mandatul regelui Matia Corvin pe 1 mai 1459 la Buda[vii], aminteşte că s-a trecut prin punctul Zugohegy (muntele Şugău), apoi s-a urcat de-a lungul pârâului Turczad etc. Despre presupusa grăniţuire a Sighetului din anul 1488 în care ar apărea şi Şugăul[viii] nu am nici un fel de date. În concluzie, în anul 1405 satul Tursad încă nu exista (altfel ar fi fost menţionat în hotărnicia cnezatului Cosăului), în 1411 apare împreună cu hotarele sale ca posesie românească, pentru ca în 1459 să nu mai existe, iar teritoriul său să aparţină deja Sighetului, pe baza unei confiscări despre care nu ştim foarte multe. În secolele XVI-XVIII, aproape de vărsarea Şugăului în Iza, pe malul stâng al pârâului a existat o moară renumită, moara Thurzad, deţinută de feluriţi proprietari sigheteni, care apare de foarte multe ori în actele vremii. Apoi, ceva mai în amonte, a fost construită o a doua moară, pe locul unde există şi azi o moară nefolosită (la Drimuş). Aceste instalaţii măcinau mai ales grânele sighetenilor, la fel cum făceau şi morile din Iapa. Cătunul Turczad, cu 6 locuitori, apare menţionat din nou în anul 1828[ix]. În a Doua Ridicare Topografică Habsburgică (1819-1869), pe valea Şugăului apar câteva case în jurul celor două mori, cei doi afluenţi ai văii numindu-se Sugo Bach (Tiurtiulişul de azi), respectiv Val. Turczadel (Şugăul din prezent). Recent am reluat discuţia despre Tursad într-un articol despre satele dispărute maramureşene[x], unde susţin că satul autohton Tursad a fost părăsit şi „reînfiinţat abia după anul 1800, sub numele de Şugău, de data aceasta fiind populat cu mineri alogeni de la mina Coştiui”. După 1900 valea Şugăului a început să se populeze masiv în amonte, mai ales cu locuitori proveniţi din Vad, Berbeşti sau Iapa. Primul recensământ care menţionează aşezarea a fost cel din 1966, când acolo locuiau deja 728 de locuitori, dintre care 722 români şi 6 maghiari, pentru ca în 2002 să se înregistreze 795 de locuitori, dintre care 760 români, 33 romi, 1 ucrainean şi 1 maghiar. Chiar dacă datele de care dispunem deocamdată sunt limitate, acestea pot să creionează suficient de explicit istoria rareori menţionatei aşezări maramureşene Şugău-Tursad. [i] Teofil Ivanciuc, Completări la Repertoriul Arheologic al judeţului Maramureş, „Marmaţia”, 14, Baia Mare, 2017, p. 24 [ii] Teofil Ivanciuc, Descoperiri arheologice inedite în Ţara Maramureşului, „Acta Musei Maramorosiensis”, 3, Sighetul Marmaţiei, 2005, p. 281. [iii] Carol Kacso, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, vol. I, ed. Eurotip, Baia Mare, 2011, p. 511. [iv] Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din veacul XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 135. [v] Ibidem, pp. 178-180. [vi] Ibidem, p. 175, nota 2. [vii] Ibidem, pp. 422-424. viii] Fratello Marius, Sighetul perife(e)ric: Lumea văzută de la Șugău (II), în „Salut Sighet”, 12 februarie 2019. [ix] Lajos Nagy, Notitiae politico-geographico-statisticae inclyti Regni Hungariae, partiumque eidem adnexarum, Budae, 1828, p. 200. [x] Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz: Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, „Revista Arhivei Maramureşene”, Baia Mare, nr. 10/2017, p. 17. Pentru cei care citesc acest blog si/sau cei amatori de texte despre istoria, cultura, traditiile sau oamenii Maramuresului: la sectiunea "Am publicat" am adaugat o serie de link-uri spre articole stiintifice sau de presa mai vechi care pot fi citite integral online.Studiu publicat în Revista Arhivei Maramureşene, nr. 10, 2017, Baia Mare, p. 15-39
Pe lângă satele dispărute fără a lăsa urme în documente (precum Sarasăul vechi sau aşezarea de la marginea sudică a Sighetului), am identificat un număr de 29 de nume de localităţi atestate între secolele XIV-XVII (anii extremi 1341-1646), care însă nu reprezintă numărul absolut de sate şi pe care le-am catalogat ca: sate dispărute cu desăvârşire, sate contopite cu altele şi locuite şi în prezent, respectiv sate neidentificate precis, care ar fi putut fi fie din categoriile de mai sus, fie aşezări cu numele schimbat, fie sate părăsite o vreme şi apoi repopulate (precum satul autohton Tursad, atestat în secolul XV şi reînfiinţat abia după anul 1800, sub numele de Şugău, acum însă populat cu mineri de la salina Coştiui). Cel mai problematic caz rămâne probabil cel al satului românesc Doroslău, de undeva de pe piemontul Gutâiului, amintit în sec. XV-XVI, care ar fi putut fi amplasat: fie pe valea Dărasca, azi nelocuită, între Hoteni, Sat Şugătag şi Ocna Şugătag, fie pe terasa Marei lângă Hărniceşti, fie pe locul Hoteniului de mai târziu, fie dincolo de râul Mara, în dreptul Deseştiului. Ca studii de caz am ales satele: Copăciş-Valea Mare, sat nobiliar şi apoi iobăgesc aparţinând Giuleştenilor, singurul sat dispărut (în sec. XVIII) care a apucat să fie menţionat pe o hartă contemporană; Slatina Şugătagului de pe interfluviul Mara-Cosău (sat iniţial nobiliar românesc, abandonat vreme de secole şi reînfiinţat apoi ca şi colonie erarială austriacă); misteriosul Valea Judelui de la izvoarele Ronişoarei, locuit probabil pe la finele sec. XIV- începutul sec. XV de lucrătorii aduşi de regalitate pentru mina de sare şi strămutaţi apoi la Coştiui. Continuarea AICI. Studiu publicat în "Memoria Ethnologica", nr. 66-67, 2018, p. 54-69.
Covoarele sau scoarţele maramureşene („ţolurile”, în graiul local) reprezintă un vârf al artei populare româneşti (fapt recunoscut recent prin introducerea acestora în Patrimoniul imaterial UNESCO), ale căror origini continuă să rămâne un mister. Covoarele maramureşene au fost analizate destul de superficial, doar câţiva cercetători aplecându-se asupra studiului lor (îi amintim pe Boris Zderciuc, Paul Petrescu şi Paul Stahl, Tancred Bănăţeanu şi Ioana Dăncuş[1]), fără ca vechimea acelor piese, totalitatea tehnicilor de lucru sau similitudinile cu alte centre de producţie a covoarelor să fie elucidate concludent. Probabil cel mai frumos studiu comparat dedicat acestora a fost întocmit de către eruditul cercetător (cu studii la Sorbona) I. D. Ştefănescu[2]. [1] În lucrările: «Covorul maramureşean» (Bucureşti, 1963), « Scoarţe româneşti » (Bucureşti, 1966), « Arta populară din nordul Transilvaniei » (Bucureşti, 1969), respectiv « Comori de artă populară în colecţiile Muzeului Etnografic din Sighetu Marmaţiei- Covorul maramureşean » (Cluj-Napoca, 2011). [2] În „Arta veche a Maramureşului”, Bucureşti, 1967, p. 39-43. Continuarea AICI. Studiu publicat de Teofil Ivanciuc în anuarul "Marmaţia" al Muzeului judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş, nr. 14, Baia Mare, 2017, p. 15-30. În total, sunt prezentate 45 de puncte, dintre care patru sunt situate în zona Băii Mari. Din "Maramureşul istoric" pe listă apar: -rămăşiţele a trei biserici de lemn (Breb-Copăciş, Crăciuneşti şi Văleni); -curia de piatră de la Călineşti; -descoperiri de la Coştiui (fragmente ceramice medievale, nasturi de cupru şi o posibilă fortificaţie); -un mormânt legendar şi cariera de pietre de moară din zona satului Glod; -un celt de bronz recuperat din colecţia N. Bura; -unelte de piatră cioplită descoperite la Ocna Şugatag şi Vadu Izei: -mici descoperiri de la fosta mănăstire medievală din Remeţi; -monede romane descoperite la Rona de Jos şi Piatra Tisei de lângă Sighet; -slabele urme ale satelor medievale dispărute Slatina de lângă Ocna Şugatag, respectiv Valea Judelui de lângă Rona de Sus; -două cripte post-medievale, una de sub biserica de piatră din Sarasău, cealaltă de la biserica romano-catolică din centrul Sighetului, în ultimul loc fiind descoperite şi o serie de cahle de teracotă de secol XVII; -o verigă de cupru şi o secure de fier de secol VI descoperite pe dealurile de lângă Sighet; -o staţiune preistorică de sub Muzeul Satului din Sighet; -un izvor mineral situat sub cetatea Hallstatt-iană de pe Dealul Solovan; -o piatră de mormânt din cel mai vechi cimitir evreiesc cunoscut în Maramureş, cel de pe str. V. Alecsandri din Sighet; -inscripţii rupestre de la Văleni şi Poienile de sub Munte etc. Întregul articol poate fi citit AICI. Deşi, cei care dau pe bandă titluri de Ambasador al Turismului susţin exact contrariul, industria ospitalităţii în judeţul Maramureş nu merge bine deloc, regiunea aflându-se abia pe locul 18 în România, conform numărului oficial de vizitatori[i] (sigur, statisticile sunt departe de a fi perfecte)!
Maramureşul, străbătut din goana maşinii, arată cam jalnic, nu ca cel de pe internet, un veritabil haos arhitectonic, fără miile de case din lemn acoperite cu draniţă, fără sătenii îmbrăcaţi în continuu în straie populare ce umblă de colo-colo în căruţele trase de cai, boi sau bivoli... În realitate, chiar dacă numărul de turişti este nemeritat de mic, lucrurile stau mult mai bine decât pare, după cum am arătat-o atunci când am propus înscrierea regiunii în UNESCO ca peisaj cultural[ii]: Astfel, sute de locuitori ai regiunii practică încă cel mai mare număr de meşteşuguri şi ocupaţii populare autentice din Europa contemporană; numărul practicanţilor agriculturii tradiţionale de semi-subzistenţă este de ordinul miilor; acolo se păstrează atât cel mai variat şi arhaic grup de instalaţii hidraulice ţărăneşti din lemn aflate încă în funcţiune în Europa; obiceiurile laice şi religioase sunt conservate ca nicăieri altundeva; nu în ultimul rând, Ţara Maramureşului are una dintre cele mai ridicate biodiversităţi din Europa, cu 11 mii de specii de plante şi animale, cu păduri virgine, carnivore mari etc. Din păcate, fără informaţii foarte solide ori fără un ghid bun, majoritatea celor enumerate mai sus par simple poveşti de demult şi nu lucruri care pot fi văzute cu adevărat în ziua de azi... Totuşi, probabil turiştii români vor continua să opteze pentru Maramureş în număr tot mai mare, dacă drumurile vor deveni tot mai bune şi hotelurile din ce în ce mai spaţioase (deocamdată însă, nici un hotel din Ţara Maramureşului nu ajunge la 150 de locuri de cazare, ceea ce-i obligă pe mulţi turişti să înnopteze în Baia Mare şi să-şi reducă substanţial lungimea sejurului în inima regiunii turistice). Apoi, mâncarea bună şi renumita ospitalitate a localnicilor vor avea grijă ca românii să fie tot mai numeroşi, indiferent dacă se vor mai bifa ori nu, toate târgurile de turism de la Bucureşti! De cealaltă parte însă, marea majoritate a turiştilor străini (inclusiv vest-europenii din aceeaşi Uniune cu noi), nici măcar nu au auzit, acum, în era internetului, că Maramureşul există totuşi pe undeva, prin estul Continentului, darmite să se gândească să-şi programeze un sejur într-un loc greu de atins şi despre care există tare puţine informaţii... Creşterea numărului de vizitatori, în primul rând al celor străini, dar şi al românilor, cred că s-ar putea realiza prin aplicarea unor măsuri concrete: 1. Acţiuni profesionale de marketing derulate de către sumedenia de birouri de informare turistică deschise în ultima vreme, multe dintre ele nepărând deloc să înţeleagă care este rolul lor: intervenţii de calitate, frecvente şi prompte pe pagini de socializare, forumuri, canale net şi TV, oferirea de info-tripuri pentru cei mai renumiţi „travel guru” şi pentru reprezentanţii cu adevărat de top ai mass şi social-mediei occidentale, prezenţe adecvate la cele mai mari târguri internaţionale de turism - cu mai puţină slănină, ceapă, pălincă şi dănţăuşi, dar cu mai multe (şi mai bune) suveniruri-cadou mici şi elegante, app-uri, albume, fluturaşi şi mai ales cu toată categoria de informaţii interactive – difuzate nu doar în engleză, ci şi în franceză, germană, italiană, spaniolă, japoneză sau chineză... 2. Trebuie implementat un sistem de săgeţi şi panouri indicatoare demn de un secol XXI european şi musai, trebuie amplasate peste tot toalete publice şi coşuri de gunoi. Concomitent, ar fi de aşteptat ca apele curgătoare şi stătătoare de pe traseele turistice frecventate, să fie menţinute curate măcar în intervalul de vârf (mai-septembrie). 3. Minciunile gen: „Maramureş este ţara lemnului” trebuie oprite, cât timp numărul caselor autentice, cu prispă cu stâlpi sculptaţi şi acoperiş în patru ape acoperit cu draniţă a scăzut la doar câteva sute (sigur, valoroase, însă în general prost întreţinute şi greu de observat în peisaj), regiunea fiind năpădită în schimb de mii de case imense de zid strident colorate care deseori deranjează retina. 4. Nu mai trebuie perpetuate poveştile gen: „acolo toată lumea este îmbrăcată în costum popular”, atâta vreme cât costumele nu mai pot fi văzute decât în anumite localităţi în zilele de sărbătoare. Imaginile promovate de anumiţi fotografi (care au intenţii bune, nerealizând ridicolul propriilor creaţii), ce îmbracă în ultra-scumpele haine de sărbători săteni puşi apoi să pozeze ca în „Cântarea României” în timp ce se prefac că taie porcul sau cosesc (munci la care în realitate se foloseau hainele tradiţionale de lucru), fac mai mult rău decât bine! Trebuie totuşi reţinut că zeci de mii de localnici posedă costume tradiţionale, pe care însă le etalează doar duminica sau la nunţi... 5. Nu mai merge cu deturnări precum: „dacă vizitaţi capitala Maramureşului, adică Baia Mare, o să prindeţi esenţa regiunii”, din moment ce se ştie că oraşul reşedinţă de judeţ (care nu deţine atracţii turistice de top, cu excepţia Muzeului de Mineralogie) nu are nimic de a face cu adevăratul Maramureş, cel istoric, etnografic şi căutat de turişti – cu centrul la Sighet şi aflat dincolo de munţi, la distanţa de 40-100 km de „Baie”. Prea mulţi călători au fost păcăliţi, plecând apoi dezamăgiţi după ce au vizitat doar Baia Mare şi împrejurimile acesteia, şi negăsind, desigur, Maramureşul din ofertă... 6. Nu se poate ca turiştii veniţi până şi din Japonia să vadă bisericile UNESCO, să le găsească închise în timpul programului - inclusiv cele din seria celor 16 biserici de lemn (proiectul de promovare şi punere în valoare care a costat Consiliul Judeţean 4,5 mil. euro[iii]), la fel cum pare nepotrivit să se perceapă bilet pentru a se „vedea” prin beznă picturile din bisericile rămase neelectrificate[iv], unde nu pot împrumuta nici măcar nişte lanterne ca lumea (de ce toate celelalte biserici de lemn UNESCO din lume sunt iluminate corespunzător?!). 7. Este absurd, dar nici măcar Circuitul Bisericilor de Lemn (darmite restul muzeelor şi atracţiilor turistice) nu poate fi efectuat cu ajutorul intermediul unui Maramureş Card, achitat cu o plată unică - inclusiv online, care să permită multiple intrări la obiective. Cât despre proiectul Maramureş Pass, acesta a sucombat înainte de a demara cum trebuia[v], aşa că trebuie lansat urgent un alt produs similar, dar eficient. 8. Nu mai merge să invităm turiştii să viziteze meşteri populari, dintre care unii au decedat, dar continuă să apară în anumite oferte turistice (precum regretatul Moş Pupăză), iar alţii, pentru a supravieţui, sunt plecaţi de câţiva ani la muncă în străinătate (cazul olarului Tănase Burnar din Săcel este cel mai flagrant), în timp ce despre alte sute de meşteri tradiţionali maramureşeni nu se ştie, ori nu vorbeşte nimeni... 9. Nu în ultimul rând, ar trebui făcut ceva pentru veganii care au o viaţă foarte grea în Maramureş, extrem de puţini localnici putând organiza pentru ei meniuri multiple şi variate fără carne, lactate sau ouă, aceasta ca să nu mai vorbim despre turiştii tot mai numeroşi care prezintă intoleranţe la gluten sau/şi lactoză, ori alergii la polen, fân şi chiar la lâna de oi... Greu de crezut pentru unii, dar limitata ofertă gastronomică maramureşeană, bazată pe cărnurile şi preparatele de porc colcăind de grăsime (într-o lume obsedată de siluetă, colesterol şi de meniuri uşoare), stropite cu o pălincă arzând ca focul, taie elanul multor amatori de turism gastronomic! Pentru optimizarea ofertei, ar trebui promovate şi produse precum: ape minerale locale, sucuri de brad sau soc ori reţete bazate pe fructe, fasole sau hribi uscaţi, pe soiurile vechi de verdeţuri şi de legume. 10. Şi este scandalos ca, în 2018, de la Braşov la Sighetu-Marmaţiei să se facă 6-7 ore cu maşina, respectiv 10-11 ore cu trenul (!), iar singurele avioane de legătură cu restul lumii să circule, exclusiv de pe aeroportul din Satu Mare, doar de două ori pe zi pe ruta Bucureşti, respectiv de două ori pe săptămână spre Londra-Luton! În acest caz, nu mai rămâne altceva decât de făcut decât promovarea accesului aero în Maramureş prin aeroporturile Cluj-Napoca, Debrecen şi Budapesta, aflate la câteva ore de mers. Este adevărat, nici geografia nu e de partea Maramureşului care, chiar dacă ar avea infastructura Occidentului, tot ar fi situat cam departe faţă de cei mai apropiaţi mari poli turistici din ţară (Bucovina şi sudul Transilvaniei) ori din ţările vecine (Lvov, respectiv Ungaria de Nord). Doar regândindu-şi din temelii şi adaptându-şi oferta în funcţie de ceea ce cere, respectiv de ceea ce mai poate oferi cu adevărat la momentul prezent, Maramureşul va putea reduce decalajul tot mai accentuat faţă de celelalte zone turistice şi-şi va putea valorifica potenţialul într-o măsură mult mai mare decât o face acum, devenind creator de prosperitate. Note: [i]https://3.bp.blogspot.com/-BuYcAcO_LU0/WJMnhUijskI/AAAAAAAAHcg/Wk6_zmeYuHMyUgQDQlBScT7_hcV02UFNgCLcB/s1600/Turism%2Bjudete%2B2015%2B2016%2B1.jpg [ii] https://www.historia.ro/sectiune/travel/articol/romania-poate-inscrie-doua-peisaje-culturale-in-unesco [iii] https://www.cjmaramures.ro/circuitul-bisericilor-de-lemn-din-transilvania-de-nord [iv] http://www.contributors.ro/administratie/singurele-biserici-de-lemn-unesco-neelectrificate-din-lume-se-afla-in-maramures-romania/ [v] http://romanialibera.ro/actualitate/proiecte-locale/esecul-maramures-pass-235948 ©Teofil Ivanciuc, mai 2018 Textul de mai jos se adresează numai sighetenilor care se consideră orăşeni get-beget.
În materialul de faţă, ţăran şi sat (fără ghilimele) înseamnă ceva bun, onorabil şi demn de respect, în timp ce „ţăranul” mutat la oraş apreciez că este rupt de matcă, debusolat, cu o scară a valorilor pierdută sau cu fuşteii inversaţi, fiind, în multe cazuri (nu în toate, avem nenumărate exemple pozitive) cam prost crescut, bădăran şi fără respect faţă de regulile scrise ori nescrise ale societăţii urbane. Pe de altă parte, da, ştiu o mulţime de orăşeni cu vechime care se comportă oribil, nu au cei şapte ani de acasă şi fac oraşul de râs, însă ei reprezintă mahalaua şi nu centrul... Deci, ce reprezintă Sighetul? Acesta este un oraş cu o istorie bogată, din care însă au mai rămas puţine vestigii doveditoare, în care inima istorică a a rămas una realmente urbană, el fiind, până destul de recent, un oraş adevărat, locuit de către cetăţeni cu mentalităţi europene. În acelaşi timp, trebuie conştientizat că localitatea a avut periferii rurale încă din vremurile de demult, acolo unde ţăranii cultivau pământul şi creşteau animalele necesare oraşului, fenomen care a persistat până azi, ceea ce este foarte bine!, urbea fiind în plus înconjurată de sate – adevărate bastioane ale ruralului, reprezentând inima celei mai tradiţionale regiuni a Europei. Într-adevăr, într-un asemenea context geo-social, identitatea aşezării poate crea confuzii. Apoi, în perioada comunistă, localitatea a devenit o „citadelă” industrială, practic o imensă fabrică-dormitor cu puţine facilităţi urbane, iar după evenimentele din 1989 a intrat într-o perioadă oscilantă, azi părând a fi mai degrabă un „sat” imens (ori, mai degrabă, o mahala). De prin anul 2008 încoace, primarul Sighetului (indiferent cum s-o numi el), se îmbracă ţărăneşte de câte ori are ocazia. Şi el, şi nevasta, şi copiii. Şi mai mestecă şi cu polonicul în gulaş sau mămăligă, în faţa camerelor de luat vederi. Deşi nu este ţăran autentic, care ştie să altoiască un pom, să bată coasa, să mulgă vaca sau să horească cu un simţ nativ, el se încăpăţânează să o facă pe ţăranul. Iar după primar, se iau şi ceilalţi: unii consilieri şi funcţionari locali îmbracă „cămeşa” tradiţională la festivaluri ori în delegaţiile în străinătate (i-aţi putut vedea, nu demult, în Italia). Ca şi cum ar fi fost trimişi din partea „satului” Sighet, nu din cea a municipalităţii. Ce nu înţeleg eu este de ce aleşii din această categorie se încăpăţânează să reprezinte Sighetul, în loc să-şi ia buletin de Călineşti sau de Ieud. Au văzut ei, oare, cum arată şi cum se comportă primarii şi consilierii din oraşe precum Ravensburg, Trnava, Avila, Agen, Salisbury sau Siena? Poate că ar trebui să se inspire de acolo... Altfel zis, şi Sibiul are periferii rurale, este mărginit de sate tradiţionale săseşti sau româneşti (Mărginimea) şi are un Muzeu al Satului excepţional, dar n-am văzut ca primarul şi consilierii sibieni să se dea drept ţărani... „Cât îi Maramureşu’/ Nu i sat ca Sighetu” Casa de Cultură şi Şcoala de Artă din cadrul Centrului Cultural municipal, unde ne-am aştepta să se promoveze mai întâi cultura urbană şi apoi pe cea rurală, au dat-o aproape total pe „tradiţii”, cu excepţia dansului de societate, a claselor de pictură-grafică, pian-orgă şi chitară-tobe-canto. În rest, cultura subvenţionată din bugetul venerabilului municipiu înseamnă zgărdane, taragot-saxofon, ceteră, zongură, hore şi învârtite. Sigur, ansamblul „Mara” este deja un brand al acestui Sighet în care majoritatea locuitorilor se trag de la ţară, dar... Nimeni n-a mai pus în scenă de ceva vreme vreo piesă de teatru, iar despre fanfara oraşului şi orchestra semi-simfonică auzim doar poveşti vechi de ani de zile. Mai are rost să vorbim despre balet ori despre realizarea dantelelor?! Muzeul Maramureşului se bazează într-o proporţie covârşitoare pe „tradiţii” şi pe notorietatea Muzeului Satului, în afara unor activităţi specifice de la Casa Elie Wiesel, secţiile de Istorie şi de Ştiinţele Naturii şi a organizării câtorva expoziţii de artă pe an. Elementele de istoria artei şi de evoluţie a habitatului urban, aspectele de civilizaţie şi cultură maghiară sau germană ale fostei colonii regale cu 700 de ani de istorie în spate, par să nu stârnească interesul acestei instituţii. Iar singurele cărţi de istorie şi civilizaţie a Sighetului de până acum au fost scrise de către cercetători independenţi, neafiliaţi la vreo instituţie publică municipală. Cele mai importante festivaluri şi concerte susţinute financiar de administraţia locală fac parte tot din categoria „rural”: „Paşte tradiţional în Muzeul Satului”, Festivalul tradiţional pentru copii „Am fo ş-om fi”, Festivalul de Datini de Iarnă etc. Până şi de Ziua Oraşului ori la Festivalul de Poezie, sunt puşi să performeze pe scenă cântăreţi populari, ca la „Fii Satului” de la ţară... Sigur, anumite asociaţii culturale organizează concerte, spectacole, vernisaje şi lansări de carte, însă aceste bine-venite iniţiative private nu pot substitui letargia instituţiilor publice. Pe de altă parte, municipalitatea a luptat serios să închidă anul trecut cea mai importantă Şcoală gimnazială de Muzică şi Arte Plastice din nordul României (gratuită, nu cu taxe, precum Şcoala de Artă a Centrului Cultural şi specializată pe muzică cultă, nu populară!), motivând că Sighetului îi ajung şcolile pe care le are. Primarul a mai încercat să scape şi de Casa Elie Wiesel, apelând la pretexte false. Tot anul trecut au plecat dintre noi trei importanţi oameni de cultură şi artă eminamente urbană, care nu au fost însă înlocuiţi de nimeni: Ioan J. Popescu, Monica Chifor şi Caius Lugojan. Şi aşa, mahalaua a mai câştigat ceva teren... Oamenii de litere şi practicanţii artelor culte din urbe duc o viaţă grea, numărul iubitorilor de cultură şi piaţa de artă restrângându-se pe an ce trece, chiar dacă, lăudabil, Primăria a acceptat să expună în sediul propriu lucrări realizate de majoritatea artiştilor locali. Grav este însă faptul că Sighetul nu are, precum alte oraşe, un program anual, transparent şi cinstit, de finanţare publică a proiectelor independente culturale şi artistice. Ieşind din domeniul cultural, observăm că orăşenii veritabili, cei care au cel puţin două-trei generaţii de urbanitate în spate şi o educaţie medie sau peste medie, dispar pe zi ce trece, ei fiind înlocuiţi cu săteni cu bani reveniţi de la munca din străinătate, care vor să devină „domni” peste noapte, fără a mai pierde vremea cu şcolile adevărate şi cu bunele maniere. „Ţăranii” cu buletin de oraş Ei sunt cei care dau trendul de transformare a oraşului într-un mare „sat”/mahala, în care să se simtă „acasă”. Unii dintre aceştia, mutaţi pe selecta (cândva) stradă M. Eminescu au cerut să le fie tăiaţi copacii din faţa caselor, că îi deranjează! Ei au de fapt oroare de spaţiile verzi de care au fost înconjuraţi în copilărie, de iarba pe care era musai să o cosească, de copacii pe care erau obligaţi să-i cureţe primăvara, preferând acum, ajunşi liberi şi cu bani, betonul... Şi nimeni nu le spune că sunt penibili! La „kilometrul 0”, pe pietonala C. Coposu din faţa Memorialului - cel mai vizitat muzeu din nordul României (deşi nu vinde deloc „tradiţii”!), meşteri populari (unii dintre ei cu buletin de Sighet...) vând, la tarabe de lemn pseudo-tradiţionale, costume, icoane, fuse, sculpturi în lemn şi alte elemente de artă şi artizanat rural, nicidecum piese de artă cultă... Biroul de urbanism al Primăriei închide ochii la toate mutilările aduse puţinelor monumente istorice reprezentative pentru oraş, ridicate în sec. XVIII-XIX, „epoca de aur” a arhitecturii păstrate, de când datează aproape toate clădirile cu care se mândresc sighetenii. Orăşeni, atât din cei cu rădăcini vechi cât şi proaspeţii instalaţi, se luptă să „radă” stucaturile imperiale de pe vechile faţade, să înlocuiască vechile şi impozantele porţi şi ferestre de lemn cu altele din PVC şi să înnăbuşească totul cu urâtele plăci de polistiren expandat... Şi nimeni din conducerea oraşului nu pare deranjat de distrugerea ultimelor semne ale epocilor trecute.. Trebuie subliniat că ruralizarea Sighetului nu a început de ieri, de azi, ci are rădăcini mai vechi. Începutul l-a făcut administraţia de după 1920, care a determinat plecarea multor maghiari în Ungaria şi care a dat liber mutării ţăranilor în oraş. După 1950-1960 a avut loc marele şoc, odată cu decimarea comunităţii evreieşti şi cu deschiderea fabricilor, ceea ce a dus la mutaţii demografice cum n-au mai existat vreodată. Doar în anii 1960-70, în nou construitele blocuri de locuinţe din Sighet s-au mutat cca 10 mii de foşti ţărani deveniţi, peste noapte, lucrători în industrie, oraşul devenind locuit în majoritate de către persoane cu origini rurale. Sporul natural modest al comunităţii maghiare, cumulat cu emigrarea multor membri ai acesteia a dus ca, după 1990, numărul lor să scadă la aproape jumătate. Apoi, mai ales după 2007, au început să apară tinerii din mediul rural, trecuţi (fie ei înşişi, fie părinţii lor) prin frustrările din Occidentul unde au economisit suficient încât să-şi dorească condiţii de viaţă mai bune decât prin satele lor. Doar la Sighet există, de bine-de rău, un spital, cabinete medicale şi stomatologice, o extensie universitară, licee, şcoli generale, grădiniţe şi creşe, cluburi sportive, cluburi şi restaurante, servicii de fitness şi întreţinere corporală, asfalt, apă, canal, internet şi gaze naturale. Deci, faţă de condiţiile din satele de pe Mara-Iza, e ceva! Ce avem, aşadar, azi? Condus de edili mai degrabă rurali, întotdeauna „populari”, dar mai niciodată cu adevărat urbani, Sighetul Marmaţiei a abandonat lupta căutării propriei identităţi, rezumându-se la a fi un fel de „cel mai mare sat din România”. Nou-veniţii din sate au cucerit la nivel mental urbea, impunându-şi modul lor de gândire, exprimare şi comportament. Răul se învaţă mai uşor decât binele. Şi ce dacă? Păi contează enorm, căci nimeni nu va veni vreodată la Sighet ca într-un mare sat tradiţonal, căutând ferma cu vaci, porci şi găini în bătătură pe care o va găsi de altfel în satele învecinate, ci se va aştepta ca aici să descopere o urbe post-medievală cu clădiri istorice pe care să le poată vizita fără să-i cadă tavanele în cap şi unde să aibă parte de facilităţile pe care le oferă un oraş adevărat, chiar dacă e situat la frontiera civilizaţiei urbane: hoteluri cu piscine, aer condiţionat peste tot şi lifturi până la ultimul etaj, restaurante cu muzică live, nu numai tradiţională, ci şi central-europeană (inclusiv ceardaşuri şi klezmer) cinematografe, galerii de artă, poate şi un teatru. Investitorii străini caută oraşele pentru a deschide acolo parcuri industriale IT şi nu gatere ori uzine de prelucrare primară a lemnului, precum în comune... Ori, adevărul arată puţin diferit, nu? Ia faceţi voi o plimbare de seară prin Piaţa Libertăţii şi curţile acesteia, ca să înţelegeţi la ce mă refer... Sau, greşesc eu şi vă simţiţi cumva ca într-un oraş istoric din Uniunea Europeană a anului 2018?! Dacă e aşa, îmi cer scuze! În încheiere, iată un fragment, de actualitate, din jurnalul unui arhitect din 1988: "Între 1967-1982 populaţia urbană a crescut de la 6 la 12 milioane... smulşi din obiceiurile şi din tradiţiile satului, deveniţi dominanţi ca număr, ca lipsă de cultură şi civilizaţie, în toate oraşele României. Prezenţa lor de indivizi nepregătiţi să devină orăşeni peste noapte, needucaţi, bădărani, necizelaţi, a pocit faţa oraşelor României, a degradat şi a coborât nivelul de civilizaţie urbană românească la nivel de promiscuitate şi vulgaritate. O acţiune de „urbanizare” forţată ca la noi a dus la consecinţe catastrofale asupra nivelului de viaţă socială, coborând la nivel de mahala, de înlocuire a culturii, a comportamentului civilizat cu bădărănia, mitocănia, înjurăturile, scuipăturile pe unde apucă, fumatul în lifturi, statul cu pălăria sau cu căciula în cap în instituţii, nepoliteţea, murdăria, completa lipsă de simţ civic, lipsa de respect pentru spaţiul public etc. etc. De aceea, sute de mii de oameni de cea mai bună condiţie din toate oraşele ţării, de cele mai felurite meserii şi vârste, au părăsit definitiv minunata şi altădată binecuvântata noastră Românie. De aceea aproape că te ruşinezi să te porţi civilizat când eşti copleşit şi sufocat de mitocănimea devenită predominantă în societatea românească... cei ce ne conduc nu schiţează nici cele mai anemice gesturi pentru ridicarea adevărată a gradului de civilizaţie al ţării, pentru că şi ei înşişi sunt complet lipsiţi de cultură, agramaţi, ascunzându-şi în maşinile lor negre ruptura totală faţă de popor. Cum să faci civilizaţie când tu însuţi eşti ultimul dintre inculţi... familia nu ţi-a transmis nimic... apoi ai trecut peste toate treptele civilizaţiei şi culturii şi dintr-o dată te-ai trezit sus de tot?” (G. Leahu, „Arhitect în epoca de aur”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013, p. 181-182) © Teofil Ivanciuc, aprilie 2018 |
Archives
March 2024
|