Menu
MUZEUL JUDEŢEAN DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE MARAMUREŞ
Anuarul "MARMATIA", 14, Baia Mare, 2017, p. 15-30
COMPLETĂRI LA REPERTORIUL ARHEOLOGIC AL JUDEŢULUI MARAMUREŞ
TEOFIL IVANCIUC
Cuvinte-cheie: paleolitic, monede romane, evul mediu, biserici de lemn dispărute, sate părăsite, evrei, inel de cupru, izvoare minerale, incizii rupestre, Maramureş.
Keywords: Paleolithic, roman coins, Middle Age, vanished wooden churches, abandoned villages, Jews, copper ring, mineral springs, incised rock, Maramureş.
O parte a perieghezelor arheologice pe care le-am efectuat în ultimele decenii în diverse locuri din Maramureş nu au fost niciodată publicate. Astfel, în anul 1996 am identificat mai multe puncte vechi de locuire în Depresiunea Baia Mare care nu au fost incluse în Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş[1], alte situri vizitate în diverşi ani aflându-se în Depresiunea Maramureşului. Între menţionările enumerate mai jos sunt câteva descoperiri efectuate de către alte persoane, respectiv câteva locuri şi clădiri care pot prezenta interes arheologic, dar care nu au fost incluse în repertoriul amintit.
Trebuie să subliniem că atribuirile culturale şi datările propuse în cele ce urmează, provenind din cercetări de teren şi trebuie definite ca fiind probabile, nicidecum definitive.
Sudul judeţului Maramureş
1. Baia Mare – Dealul Dura / Berărie
Aşezare descoperită în 1996, este situată la ieşirea din Baia Mare spre Satu-Mare, la nord de DN1C, după punctul unde Valea Borcutului iese din munte în lunca Lăpuşului, în apropierea livezii de meri Dura, acolo unde glacisul Baia Mare-Seini se pierde încet în depresiune. Punctul arheologic este situat pe o coastă de deal cu pantă lină, care la momentul descoperirii era acoperită cu parcele de viţă de vie intercalate cu fânaţuri. Din partea centrală şi estică a pantei respective, din arătura dintre aracii de viţă şi de pe drumul de pământ care urcă dealul, am prelevat în două rânduri o serie de unelte de piatră cioplită şi fragmente ceramice.
Utilajul litic, destul de bogat, este constituit din: silex, cuarţit, calcedonie, hornstein şi obsidian. S-a mai decelat un străpungător confecţionat din opal. Cea mai mare parte a materialului se aseamănă frapant cu piesele găsite la Buşag şi în Ţara Oaşului, din perioada gravettiană. O serie de nuclee şi răzuitoare şi gratoare retuşate abrupt pe aşchii groase, par a fi mai vechi, datând probabil din aurignacian.
Fragmentele ceramice descoperite sunt confecţionate dintr-o pastă fină, de culoare gri-albăstruie, angobată, arsă destul de prost. Carol Kacsó, care le-a văzut imediat după descoperire, s-a pronunţat pentru datarea lor probabilă în perioada dacilor liberi (sec.).
2. Baia Mare – str. 8 Martie.
Situl de aici, descoperit în 1996, este situat deasupra străzii 8 Martie, în zona unde se află rezervorul de apă al fostului apeduct al oraşului, pe un pinten de terasă împădurit de la confluenţa văii Firiza cu Săsarul, cu o altitudine relativă de cca 15 m.
Instrumentarul litic a fost obţinut din mai multe periegheze. Materialele, confecţionate din silex, hornstein, calcedonie, carneolit, obsidian şi alte roci vulcanice, predominante fiind lamele şi aşchiile, par a data aşezarea în gravettian, dar nu ar fi exclusă total o fază mai veche, aurignaciană.
3.Baia Mare – Dealul Florilor
Într-o periegheză efectuată în 1996 pe un teren situat sub fostul restaurant omonim, între străzile Dealul Florilor şi Constantin Brâncuşi respectiv la nord de cimitirul La Nuci, pe panta înierbată, am descoperit un racloar pe lamă cu bulb de percuţie, retuşat, confecţionat dintr-un silex gri, care pare a data din gravettianul superior.
Tot acolo au ieşit la iveală mai multe fragmente ceramice neîntregibile, o parte gri-albăstrui, fine, angobate, arse prost, datând probabil din primele secole d. Hr., un fund de vas mai aparte, alte fragmente find încadrabile în perioada medio-modernă.
4. Satu Nou de Sus – Culmea Groşilor
Periegheză din 1996, pe panta nordică a Culmii Groşilor, vizibilă de la mare distanţă, într-un punct aflat la câteva sute de metri nord de sat. Au fost recuperate un răzuitor pe lamă, confecţionat din calcedonie şi un străpungător de calcedonie, ambele cu aspect masiv şi urme de uzură. Acestea par a aparţine paleoliticului, eventual unui posibil facies aurignacian.
Nordul judeţului Maramureş
5. Baia Borşa – Piatra Scrisă
Piatra Scrisă de la Baia Borşa este situată sub Muntele Cearcănu, la est de localitate, în bazinul văii Ţâşla. Inscripţiile identificate pe stânca de calcar datează între anii 1862-1995[5]. Pe la poalele stâncii trece Drumul lui Mantz, construit în anul 1841 pentru transportul minereului cu căruţele de la Baia Borşa la Cârlibaba, traversând creasta dintre Maramureş şi Bucovina pe un traseu pitoresc, care a fost utilizat ca drum tehnologic până în anul 1862 (fig. 1)[6].
6. Breb – Copăciş
Cercetare de suprafaţă în primăvara anului 2017, la locul fostului cimitir Copăciş, împreună cu prof. Marius Voinaghi şi elevi de la Cercul de istorie „Gemina” al Colegiului Naţional „Dragoş Vodă” din Sighetu-Marmaţiei[7]. Acolo a existat un sat părăsit înainte de anul 1626, loc de unde biserica de lemn a fost mutată în satul Breb, la distanţa de cca 2 km sud-est, acolo unde stă şi azi în picioare. Pe o mică movilă înierbată marcată de o cruce de lemn, am identificat trei cruci de piatră, una singură având inscripţionat un an vizibil, 1858 (ceea ce înseamnă că cimitirul a fost folosit mult timp după strămutarea bisericii), celelalte având legendele şterse. În acel loc se află şi alte semne funerare complet îngropate în pământ. De asemenea, am observat aliniamente vagi de bolovani care par să fi constituit fundaţia vechii biserici.
7. Călineşti – Căeni
În cimitirul bisericii de lemn din Josani se păstrează destul de multe semne de mormânt cioplite din piatră, unele purtând inscripţii în caractere chirilice, cea mai veche datare lizibilă fiind din anul 1805. Câteva pietre funerare au fost puse recent la adăpost sub streşina bisericii, pentru a fi ferite de intemperiile care afectează grav gresia friabilă din care sunt confecţionate.
8. Călineşti – conacul Iurca
Aproape de capătul din amonte al localităţii, pe malul drept al Cosăului se află conacul de zid al familiei Iurca de Călineşti, familie atestată în secolul al XV-lea. Clădirea, rectangulară (fig. 2), cu două niveluri, cu acoperiş înalt în patru ape şi hornuri masive, utilizată azi ca şi Casă Familială pentru persoane instuţionalizate, iar în perioada comunistă ca sediu al CAP-ului, pare construită prin secolul XVIII (nu sunt excluse posibile începuturi mai vechi), dar a suferit transformări serioase odată cu tranformarea sa în Casă familială. Pe faţada sud-vestică, la nivelul inferior, se păstrează două ancadramente masive din piatră cioplită.
Construcţia nu a fost semnalată de istoricii de artă şi nu a fost inclusă în Lista Monumentelor Istorice.
9. Coştiui – castelul Apaffi[8]
Atât de la vest, cât şi de la est de castelul atestat în anul 1474 am recuperat fragmente ceramice medievale. În curtea estică a clădirii am descoperit mai mulţi nasturi rotunzi de cupru cu inscripţia „Eternit.Gessetzlich Geschutzt”[9] (fig.3). În faţa faţadei vestice se păstrează în condiţii bune vechea fântână zidită din piatră, marcată pe planul castelului din anul 1755.
10. Coştiui – zona fostelor ocne
Între ocna părăsită Apaffi şi fostul lac Francisc, acum colmatat, am descoperit o placă rectangulară de cupru (cu latura de cca 4 cm), ornamentată cu motive florale şi bordurată de un şnur metalic alcătuit din două fire răsucite (fig.4).
La cca 100 m est de acel loc, pe terenul frământat de pe locul fostei mine Francisc am găsit mici fragmente de frânghie confecţionată din curmeie de tei (utilizată cândva la ridicarea sării din subteran) şi mai multe trunchiuri masive de gorun, cu urme de cioplire, folosite cândva la armarea ocnelor.
11. Coştiui – Epreş
Presupusul castru roman de pământ reperat în anul 2015 de către Dan Zapca în locul Epreş şi semnalat în literatură un an mai târziu[10], rămâne a-şi dezvălui originea doar prin săpături sistematice, deoarece cercetările de suprafaţă nu au dus la rezultate concrete, de acolo fiind recuperat doar un piron vechi de fier. Pe de altă parte, structura de acolo pare a fi una din puţinele descoperiri posibil arheologice de până acum din Ţara Maramureşului care este vizibilă pe hărţile satelitare. Concret, pe Google Maps se observă un trapez cu laturile maximă şi minimă, amplasate nord-sud, de 190 m respectiv 130 m lungime, iar lateralele de cca 180 m lungime, perimetrul acoperind astfel o suprafaţă de cca 2,7 ha (fig.5).
12. Crăciuneşti – cimitirul comunal
La nord de biserica ortodoxă actuală, în mijlocul cimitirului, se află altarul unei vechi biserici de lemn datate dendrocronologic în anul 1710, folosit azi ca şi capelă cemeterială. La vest de acesta se văd foarte clar fundaţiile fostului lăcaş (care a avut cca 9 m lungime), demolat înainte de anul 1955[11] (fig.6).
13. Glod – Pietrele de Moară
Pe muntele Scărişoara de la sud-vest de sat se află o zonă stâncoasă (constituită din cuarţit hidrotermal) de unde au fost extrase pietrele de moară şi de râşniţă utilizate în Maramureş începând din vremuri imemoriale. Locul este vizibil de la distanţă, sub forma unui jgheab pietros prin care erau rostogolite la vale bucăţile de piatră extrase de pe creasta muntelui, care, odată ajunse jos, erau transportate cu căruţele în sat şi apoi cioplite.
14. Glod – Zgleamăt
În hotarul dintre satele Văleni şi Glod, sub Măgle, în Groapă, pe marginea unui drum de căruţă, se află presupusul mormânt al unui glodean care l-ar fi trădat pe Pintea Viteazul şi ar fi fost ucis de tovarăşii haiducului şi apoi înhumat acolo. Rarii trecători aveau până recent obiceiul să arunce pe acel mormânt crenguţe de copaci sau pietre, cutumă străveche care aminteşte de culturile orientale.
15. Maramureşul istoric – loc necunoscut
Din colecţia regretatului prof. Nicolae Bura din Sighetu Marmaţiei am obţinut un celt cu plisc cu secţiunea hexagonală şi lungimea de 9,2 cm, patinat, fisurat în zona manşonului, cu urme de polizare pe una din feţe (fig. 7). Pare exclus ca această piesă să provină de la Coştiui (un celt se afla în 1988 în colecţia şcolii de acolo), unde a fost văzută de dr. Carol Kacsó şi care ulterior ar fi ajuns în colecţia Bura, deoarece în acel caz era vorba despre o piesă cu secţiunea rectangulară.[12] Pe de altă parte, Nicolae Bura a activat vreme îndelungată la şcoala din Sarasău, unde a adunat mai multe topoare de bronz, astfel că prima presupunere se îndreaptă spre această aşezare ca posibil loc de descoperire.
16. Maramureşul istoric – mici descoperiri izolate
În mai multe periegheze din ani diferiţi am găsit fragmente ceramice medievale în cimitirele bisericilor de lemn de la Budeşti-Susani, Budeşti-Josani, Rona de Jos şi Sârbi-Josani, la Sighet în spatele Autobazei (pe str. Crişan), la Grădina Morii pe malul Izei, respectiv la Cearda, între punctul arheologic Ţărmuri şi intrarea în Sarasău, pe terasa Tisei.
17. Ocna Şugatag – Handal
Într-o periegheză din toamna anului 2010 am descoperit trei piese de piatră cioplită: un răzuitor şi două aşchii de silex, greu de atribuit cultural, pe platoul de la sud de Lacul Gavrilă, la câteva zeci de metri sud-est de locul unde am identificat în 2009 un strat de arsură şi fragmente ceramice din Hallstatt-ul mijlociu[13].
18. Ocna Şugatag – La Valauă
Satul medieval părăsit Slatina, atestat între anii 1360-1456 şi care a fost probabil amplasat la izvorul Văii Sărata, nu are nimic de a face cu actuala aşezare Ocna Şugătag, înfiinţată pe culmea dealului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după cum am demonstrat în altă parte[14].
La izvorul văii Sărata am descoperit un singur fragment ceramic, în zona numită La Valauă, la cca. un km sud de Lacul Gavrilă, pe imaşul comunal, într-o zonă puternic înierbată, care nu este propice cercetărilor de suprafaţă.
19. Ocna Şugatag – Pădurea Crăiasca
Surse neconfirmate dar credibile vorbesc despre descoperirea, în anul 2016, a unui garas de la regele ungar Ludovic cel Mare (1342- 1382), în pădurea Crăiasca, la marginea sudică a localităţii Ocna Şugatag, într-un loc diferit de cel unde presupunem că ar fi existat fostul sat medieval Slatina.
20. Piatra – fabrica de sticlă
În centrul satului Piatra (fost Valea lui Francisc) se află un sit industrial cu hala principală renovată recent, când a primit o altă destinaţie, unde a funcţionat prima fabrică de sticlă din Maramureş (Huta), atestată în anul 1824. Cercetările de suprafaţă de la faţa locului nu au avut deocamdată rezultate.
21. Poienile de sub Munte – Muntele Copilaşu
Sub muntele Copilaşu de pe raza comunei, de pe valea cu acelaşi nume, inginerul silvic Constantin Manea a recuperat în anul 2017 o bornă kilometrică datată în 1915, care fusese amplasată pe drumul strategic Copilaş, care trecea din valea Ruscovei în cea a Prutului, peste Munţii Maramureşului, drum construit de către prizonierii ruşi în Primul Război Mondial, refăcut în cel de-al doilea război şi din care au rămas puţine porţiuni intacte până azi. Borna, (cu inscripţia: „Km/ 14-18/ KuK. KGF. ARB. ABT./ No357/ Kmd. L. Ino. V. Gross./1915.”se află azi la Căminul Cultural din comuna Repedea. Muntele Copilaşu este, alături de Pasul Prislop, locul unde, în timpul Primului Război Mondial, a funcţionat un adevărat orăşel de barăci, cu comandament militare, cazărmi, infirmerie, magazii şi altele.
22. Poienile de sub Munte – Muntele Lutoasa
Pe creasta muntelui Lutoasa[15] (fig. 8) se află fundaţiile mai multor construcţii masive, care au servit ca şi cabane ale Batalioanelor 9 şi 10 Vânători de Munte în perioada interbelică, una dintre clădiri găzduind, tot în acea vreme, o renumită lăptărie.
23. Poienile de sub Munte – Muntele Stogu
Pe vârful muntelui Stogu, la altitudinea de 1650 m (coordonate GPS 47.855348, 24.654702 pe Bing Maps) se află şi azi un Triplex Confinum (punct topografic de întâlnire a trei frontiere de stat), edificat din piatră, cilindric, cu înălţimea de cca 1 m, pe care se aflau odinioară stemele celor trei state riverane: România, Cehoslovacia şi Polonia, al căror hotar comun se întâlnea acolo între anii 1920-1940.
24. Poienile de sub Munte – Pasul Scărişoara
La sud de comună, la obârşia văii Misica, se află o trecătoare, Pasul Scărişoara, care face din vremuri străvechi legătura între Poieni şi Vişeul de Sus (prin cătunul Obcina şi apoi pe Valea Peştilor). Pasul propriu-zis poate fi străbătut numai pe o potecă îngustă, în trepte, pe stâncile care mărginesc cărarea fiind gravate o serie de inscripţii. Conform lui Alexa Beuca, cele mai vechi însemnări datate ar fi din secolele XIV-XV, în timp ce altele ar purta anii 1510, 1644, 1700 sau 1848[16].
25. Remeţi – biserică
Periegheză din anul 2006, la vest de mica biserică medievală şi de drumul de acces pe platou. Acolo am observat un aliniament de pietre de râu cu bucăţi de mortar a ceea ce par a fi urmele unui zid medieval (cel de incintă a mănăstirii?), recuperând câteva fragmente ceramice medievale, dar şi mai vechi.
26. Rona de Jos – Solişte
În zona izvoarelor minerale sărate de la Solişte, situate pe Valea Sărata, în masivul Bagna, au fost găsite cândva monede romane[17]. Această descoperire, una din rarele dovezi certe din Maramureş de exploatare a sării în epoca respectivă şi care completează numărul redus de locuri unde au fost făcute astfel de descoperiri, a fost total omisă în literatura contemporană de specialitate[18]. „Numurile” la care face referire Ioan Mihalyi de Apşa ar putea fi nummus-urile care au fost emise de Imperiul roman de răsărit doar între anii 294-668, la fel de bine cum pot reprezenta denumirea generică pentru alte tipuri de monede romane, bătute în alte perioade.
27. Rona de Sus – Jidicea
În amonte de confluenţa văii Sărate ce vine de la Coştiui cu valea Ronişoara, la capătul dinspre Pădurea Hera al satului Rona de Sus, a existat cel mai puţin cunoscut sat medieval maramureşean, resemnalat recent, Valea Judelui, părăsit înainte de anul 1459, de la care ne-a rămas şi hotărnicia aşezării, datată în anul 1460[19]. Satul se întindea în lunca Ronişoarei, probabil pe locul ocupat acum de pepiniera Jidicea a Ocolului Silvic Sighet şi înspre aval, în zona celor două locuinţe. Cercetarea de teren efectuată la începutul anului 2018, împreună cu prof. Marius Voinaghi a dus la recuperarea de fragmente ceramice medio-moderne şi a unei monede de cupru foarte oxidate, cu legenda ilizibilă, care pare a data din secolul al XVIII-lea.
Pe hartă cadastrală de secol XIX apare şi un teren proprietate a bisericii, aflat la nord de DN 18 de azi, în apropierea colţului pădurii, loc unde presupunem că în evul mediu s-ar fi putut afla o capelă ori o biserică parohială, teren ocupat însă azi cu construcţii. Câteva sute de metri mai spre nord, începând de la valea Dumbrava şi până la confluenţa Văii Sărate cu Ronişoara, se află o terasă destul de largă şi primitoare, denumită Portoş, pe care nu am identificat însă nici un fel de urme arheologice.
28. Sarasău – biserica veche
Într-o cercetare din primăvara anului 2006 am observat că podeaua de lemn a naosului bisericii de piatră „Sfinţii Arhangheli” din Sarasău fusese înlăturată în vederea înlocuirii, iar în mijlocul navei, în pardoseală, se căsca tavanul spart pe o mică porţiune al unei cripte de cărămidă. Înăuntru se aflau resturi de sicrie de lemn, un fragment purtând inscripţia „Mann Laszlo” (probabil este vorba despre Vasile Man de Şieu, vicecomite al Maramureşului între anii 1833-1837 şi 1838-1845), aşa cum am aflat introducând prin spărtură mâna cu aparatul foto şi realizând câteva imagini (fig. 9). Imediat după aceea, podeaua bisericii a fost acoperită cu o nouă duşumea care a închis vizibilitatea către criptă.
29. Săpânţa – Livada
În locul unde se termină pădurea, înspre râul Tisa, la vărsarea unui mic pârâu de dreapta în apa Săpânţei se observă urmele vagi ale unui canal de apă care a deservit una dintre cele mai vechi mori amintite pe teritoriul intracarpatic, atestată în diplome medievale din anii 1373 şi 1404 şi desfiinţată pe la jumătatea secolului XX[20]. Dintre sutele de amplasamente vechi de mori din Maramureşul istoric, acesta este probabil locul care s-ar preta cel mai bine arheologiei mulinologice.
30. Sighetu-Marmaţiei – biserica reformată
La sfârşitul anului 2015, arheologul Romat Alexandru a fost însărcinat de către S.C. Utilitas S.R.L. Cluj-Napoca să evalueze starea fundaţiilor bisericii reformate din centrul Sighetului, cea mai veche clădire medievală a oraşului, în vederea întocmirea documentaţiei de restaurare.
În cele trei mici secţiuni deschise pe latura de sud a lăcaşului (una la baza turnului mare, una în dreptul navei şi ultima lângă peretele transeptului) au fost descoperite structuri zidite, înhumaţii şi materiale arheologice medievale şi mai recente. La săpături au participat şi prof. Marius Voinaghi şi subsemnatul.
31. Sighetu-Marmaţiei – biserica romano-catolică Sf. Carol Borromeo
În vara anului 2015, în jurul bisericii romano-catolice de secol XVIII şi în curtea fostei mănăstiri piariste din centrul istoric a fost realizat un tranşeu adânc de cca 2 m pentru drenarea apelor pluviale. De acolo am recuperat un număr de 10 cahle fragmentare (majoritatea mai vechi decât lăcaşul, de secol XVII – cf. aprecierii dr. Daniela Marcu-Istrate), cuie de diferite dimensiuni, fragmente ceramice medio-moderne dar şi lucrate cu mâna. Pe latura vestică a bisericii, în curtea fostei mănăstiri, la adâncimea de un metru, a apărut un strat puternic de arsură (probabil legat de incendiul din anul 1802) şi o greutate pentru ceas din piatră, iar pe latura estică, spre str. Plevnei, în spatele fostei şcoli piariste, au apărut: multe oseminte umane şi de animale (acolo a funcţionat o necropolă care nu a mai fost semnalată până acum), elemente de fier ale unui ceas de turn şi limba unui clopot (recuperate însă de către un muncitor şi pierdute), urmele unei fundaţii de piatră spartă de acelaşi tip ca cea a fundaţiilor de pe str. I. Mihalyi de Apşa, precum şi patru ancadramente de cărămidă: trei de ferestre – două la est şi unul la vest, respectiv unul de uşă – la nord-est, prevăzut cu scări de coborâre, deschiderea (păstrând urme de fum) aparţinând criptei bisericii, umplută acum cu moloz, o singură fereastră fiind neobturată (fig. 10).
32. Sighetu-Marmaţiei – Cămara Cireghi
La sud-vest de aşezarea de epoca bronzului apreciem că se găseşte o necropolă tumulară[21]. Pe movila aflată cel mai la nord-vest, pe marginea terasei, într-o groapă de cca. 1 mp, am descoperit, la adâncimea de 0,60 m, un strat de arsură gros de 15-20 cm, cu cărbune şi câteva pietre calcinate.
33. Sighetu-Marmaţiei – Cămara Sării
Pe ambele liste ale monumentelor istorice, la Sighet este menţionat, în „zona Gării” (de fapt în zona Gării Cămara, aflată la 2 km est de Gara oraşului), Ansamblul urban "Cămara Sării", din perioada sec. XV – XIX[22]. În realitate, toată partea vestică a acestui ansamblu, cea mai veche, cu Moara de Sare propriu-zisă, birourile şi magaziile, a fost demolată total în anii 1970-1980, pentru a face loc halelor Uzinei de Piese de Schimb Auto „Maramureşeana”. Am asistat personal, ca elev trimis la „practică” în acea uzină undeva prin 1985-1986, la demolarea ultimei clădiri vechi a Cămării. Azi, la faţa locului se mai află doar un fragment din zidul nordic de incintă, de cărămidă, lung de câteva zeci de metri, ridicat probabil la ultima reconstrucţie a Cămării Sării (anul 1870), restul terenului „Ansamblului urban” fiind ocupat acum cu hale industriale recente şi platforme betonate, fără a se mai putea recunoaşte deloc amplasamentul vechilor clădiri. În partea estică a Ansamblului se păstrează încă piaţeta Cămării, cu bisericuţa de zid, mica gară CFR cu linii cu ecartament normal şi larg (gara de linie îngustă a fost demolată în întregime) şi câteva clădiri care au aparţinut cândva Administraţiei Salinelor (una de birouri, iar restul de locuinţe pentru lucrători), toate obiective construite în secolul XIX, şi acolo demolările, săvârşite mai ales cu ocazia extinderii gării, fiind masive.
Ansamblul „Cămara Sării”, cu o valoare istorică şi arheologică deosebită (a fost sediul Adminstraţiei Salinelor şi al transportului naval pe Tisa vreme de secole, la nord de complexul de clădiri funcţionând Portul Sării, atestat încă în 1549), păstrează probabil structuri îngropate care vor fi rezistat demolărilor.
34. Sighetu-Marmaţiei – centrul vechi
În vara anului 2015 am efectuat mai multe periegheze în timpul săpăturilor pentru schimbarea conductelor de apă din întreaga parte veche a oraşului, care au coborât la adâncimea medie de 1,5 m pe o lungime de mai multe mii de metri, în ceea ce a însemnat cea mai amplă săpătură efectuată la Sighet în ultimele decenii – o ocazie deosebită, din nefericire nevalorificată de arheologi. Din păcate, tranşeele au rămas deschise foarte puţin timp, uneori doar de ordinul zecilor de minute, tehnica folosită pentru schimbarea conductelor fiind foarte rapidă, astfel că, în cele mai multe cazuri, nu am putut efectua nici un fel de observaţie.
Totuşi, printre altele, în Piaţa Libertăţii am observat un rând de pavaj din piatră de râu la adâncimea de 1 m, urmat de un strat gros de mâl, de la cota -1,5 m în jos. Am constatat că majoritatea fundaţiilor caselor de pe str. Ioan Mihalyi de Apşa dintre numerele 17-27 sunt din piatră spartă (posibil tuf vulcanic sau o gresie tare), identică cu cea folosită la baza medievală a turnului bisericii reformate. Tot pe acea stradă, sub gangurile de acces ale câtorva case au apărut pivniţe lungi. Fundaţii de cărămidă au ieşit la iveală în faţa Complexului „Zimbru”, sub carosabil şi sub actualul Centru de Informare Turistică, ambele aflate în partea estică a Pieţii Libertăţii. În majoritatea acelor locuri au fost găsite fragmente ceramice medio-moderne.
De la săpătorii care au participat la lucrări am aflat (informaţii imposibil de verificat) că s-ar fi descoperit multe de vase de lut, inclusiv oale întregi, la începutul str. I. Maniu (înspre Liceul „Regele Ferdinand”), că fi fost găsite un număr ridicat de oseminte umane în cartierul 1 Mai (în apropierea căruia se află Cimitirul Reformat deschis în secolul al XIX-lea, despre care nu se ştia însă că se întindea aşa de mult), şi că mai multe „baionete” ar fi fost descoperite undeva pe str. Tepliţei, în zona Cămara-Hera.
35. Sighetu-Marmaţiei – Dealul Solovan
La câteva zeci de metri nord de vârful Solovan, pe panta abruptă, în pădure, am aflat o verigă din cupru sau bronz. Veriga deschisă, patinată, are forma ovală, cu diametrul maxim de 25 mm, fiind confecţionată dintr-o sârmă răsucită, groasă de aproximativ 2 mm (fig. 11).
36. Sighetu-Marmaţiei – Grădina lui Zboian
Izvor mineral părăsit, situat la cca. 200 m sub marea cetate Hallstatt-iană de pe Dl. Cetăţii – Solovan, pe un platou suspendat pe panta accentuată de pe faţa dinspre Sighet a dealului.
Locul respectiv este acum utilizat ca livadă şi fânaţ, fiind înconjurat de pădure. Până în anii 2000, când a ars, acolo a existat clădirea ruinată a vechiului stabiliment al băilor evreieşti. Izvorul, lângă care ţâşneşte o altă sursă cu apă dulce, semnalat în anul 1819 de către farmacistul Adler Andras, are apa puternic sulfuroasă, feroasă şi sărată, formând o băltoacă care conţine şi nămol sapropelic, şi era cândva considerat a fi ideal pentru tratarea reumatismului, a nervilor periferici, a bolilor ginecologice, a afecţiunilor cardiovasculare şi a afecţiunilor cutanate.
Nu putem omite ipoteza ispititoare ca numele Dealului Solovan să vină exact de la acest important izvor: termenul „sol” înseamnă „sare” în unele limbi slave, sinonimul în maghiară fiind „só”, ambii radicali părând posibile rădăcini pentru oronimul Solovan. Acele izvoare ar putea lămuri şi amplasamentul neobişnuit al fortificaţiei mai sus-amintite, poziţie care a fost explicată în diferite feluri, fără ca existenţa apei dulci şi a celei sărate şi curative în imediata sa apropiere, să fi fost menţionate de vreunul dintre arheologii care au studiat fortificaţia respectivă.
37. Sighetu-Marmaţiei – Muzeul Satului
În timpul lucrărilor efectuate în toamna anului 2010 în zona cabanelor din incinta Muzeului Satului (pe malul Ronişoarei, sub dealul Dobăieş, la 200 m nord de locul unde Radu Popa a cercetat parţial satul părăsit Valea Mare, respectiv în apropiere de zona unde au fost găsite fragmente ceramice Coţofeni - în incinta Muzeului Satului), am descoperit urmele unei vechi aşezări, recuperând din şanţurile săpate până la adâncimea de un metru, fragmente ceramice lucrate cu mâna (inclusiv două funduri de vas şi unul canelat) şi fragmente de cărbune. Locul cu concentrare maximă a vechilor urme se află la câteva zeci de metri nord de pavilionul rotund de lemn din mijlocul platoului, respectiv la vest de locul unde a fost construit tot atunci un lăculeţ artificial. Apartenenţa culturală a sitului rămâne a fi stabilită de către specialişti.
38. Sighetu-Marmaţiei – Piatra Tisei
În 2016, în punctul Piatra Tisei din hotarul sudic al municipiului Sighetul Marmaţiei, a fost descoperită o monedă romană de bronz, aflată acum într-o colecţie privată. Piesa a fost bătută la Treveri în anul 352 de către împăratul Magnenţiu[23].
39. Sighetu-Marmaţiei – str. V. Alecsandri
La mijlocul sectorului de stradă cuprins între str. M. Viteazu şi A. Ivasiuc, în grădina imobilului de la nr. 2, a fost semnalată în urmă cu ceva timp piatra de mormânt a primului rabin evreu cunoscut la Sighet, decedat în 1771 (inscripţionată: „Aici odihneşte rabinul, eruditul, învăţatul, bogatul, renumitul preşedinte al tribunalului rabinic şi învăţător pios, domnul Zvi, fiul domnului Moshe Abraham, decedat la 4 Elul [5]531. Fie-i sufletul cuprins în legătura vieţii...") care, împreună cu un alt semn de mormânt, se află şi azi acolo, în ceea ce localnicii denumesc „Cimitirul vechi evreiesc”, sit neprotejat, diferit de marele Cimitir evreiesc de pe str. Izei (care are peste 3000 de pietre tombale şi ale cărui începuturi ar data pe la finele secolului XVIII). Din surse neconfirmate, pe terenul de pe str. V. Alecsandri ar fi culcate şi acoperite cu pământ şi alte pietre funerare ale celui mai vechi cimitir evreiesc cunoscut până în prezent în Maramureş, ale căror inscripţii ar putea, eventual, elucida problema momentului sosirii evreilor pe acele meleaguri, presupus acum a fi pe la jumătatea secolului a XVII-lea.
40. Sighetu-Marmaţiei – sub Releul Dobăieş
La 300 m vest de antena de televiziune de pe Dl. Dobăieş şi în imediata apropiere a staţiunii paleolitice de acolo, se află unul din puţinele sectoare de drum medieval important din Maramureş, rămas neatins în ultimele secole. Este vorba despre drumul de căruţe ce lega Cămara şi Portul Sării de la Sighet, de ocnele de la Coştiui, drum care, în loc să urmeze doar valea Ronişoara de la început, traversa Dl. Dobăieş în locul amintit, coborând apoi pe Ronişoara, pe care o urma apoi în amonte până aproape de Coştiui, traseu care apare marcat în acest fel şi pe Prima Ridicare Iosefină.
Astăzi, la faţa locului se păstrează bine o porţiune lungă de 2-300 din drumul respectiv, folosită rareori de către căruţele trase de cai.
41. Sighetu-Marmaţiei – Valea Blidaru
Sub pădurea de pe Valea Blidaru care izvorăşte de pe Dl. Solovan, detectoristul Dan Zapca a descoperit în anul 2015 un topor de luptă din fier, datând probabil din secolul VI, care a fost predat la Muzeul Maramureşean din Sighetu Marmaţiei, în prezent aflându-se în custodie la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie din Baia Mare[24].
42. Vadu Izei – Dealul Osoi
Fundaţiile de mici dimensiuni (2x1,7 m) şi înalte de 1,2 m, din piatră fără liant, ale unei construcţii ridicată pe Vârful Osoi şi semnalată de către Timur Chiş din Sighetu-Marmaţiei[25]. La faţa locului nu am găsit deocamdată nici un fel de urme arheologice.
43. Vadu Izei – sub Dealul Morii
Pe platoul situat sub Dl. Morii, în extremitatea nord-vestică a satului, la limita cu Şugăul, în zona morii de apă abandonate, am descoperit două unelte din piatră cioplită, imposibil de atribuit cultural.
44. Văleni – cimitirul din centrul satului
Sub un şopron amplasat în cimitirul din centrul satului s-au păstrat, până în 2005, masa altarului şi chivotul vechii biserici parohiale de lemn, ridicată prin anii 1520 la mănăstirea Cuhea (azi Bogdan Vodă) şi mutată în 1787 în Văleni, unde a înlocuit o altă biserică, foarte veche şi şubredă. Ultima biserică a fost demolată la rândul ei în anul 1947, parte a bârnelor sale, recuperate dintr-un grajd din Călineşti, fiind reconstruite în 2005 ca bisericuţă în curtea parohiei ortodoxe din Văleni, acolo unde au fost aduse, tot atunci, şi masa altarului şi chivotul din cimitir despre care am amintit mai sus. Locul din cimitir care a găzduit biserica satului Văleni începând din evul mediu, ar putea ascunde urme arheologice.
45. Văleni – Vârful Mocirii
Din bazinul văii Secătura, la sud de satul Văleni, de pe dealul Mocirii situat nu departe de mănăstirea ortodoxă de călugări de acolo, cărturarul localnic Ioan Godja-Ou a prezentat[26] fotografia unui mare bolovan zgrafiat cu cruci şi alte semne aparent foarte vechi, dintr-un loc unde se spune că, în vremurile de demult, ar fi existat o cetate ori o mănăstire.
Literatura
Ardeleanu 2017
M. Ardeleanu, Un topor de epocă avară descoperit la Sighetu Marmaţiei, Marmatia 14, 2017.
Baboş 2004
Alexandru Baboş, Tracing a sacred building tradition, Lund University, 2004.
Beuca, Zebreniuc 2007
Alexa Beuca, Cristina Zebreniuc, Aspecte etnografice - Poienile de sub Munte - Maramureş, Baia Mare, 2007.
Chiş 2014
Vasile Timur Chiş, Vadu Izei. Valea Stejarului, Sighetu Marmaţiei, 2014.
Chiş, Hotea 2013
T.V.Chiş, M. Hotea, Piatra Scrisă – o posibilă destinaţie ecoturistică în Parcul Natural Munţii Maramureşului, în „Acta Musei Maramorosiensis”, IX, Sighetu-Marmaţiei, 2013.
Godja-Ou 2002
Ioan Godja-Ou, Văleni. Cuvinte despre satul meu, Sighetul Marmaţiei, 2002.
Ivanciuc 2004
Teofil Ivanciuc, Contribuţii la istoria germanilor din Maramureş, Acta Musei Maramorosiensis, II, Sighetu-Marmaţiei, 2004, 327-348.
Ivanciuc 2017
Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz : Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, Revista Arhivei Maramureşene, 10, 2017, sub tipar.
Kacsó 2011
Carol Kacsó, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, Baia Mare, 2011.
Kacsó 2015
Carol Kacsó, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, ediţia II-a revăzută şi adăugită, Baia Mare, 2015.
Popa 1969
Radu Popa, Cnezatul Marei, Baia Mare, 1969.
Mihalyi de Apşa 1900
Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, Sighet, 1900.
Voinaghi 2016
Marius Voinaghi, Între istorie şi arheologie: prospecţiuni arheologice în Maramureşul istoric, Acta Musei Maramorosiensis, XII, Sighetu-Marmaţiei, 2016, 186-194.
NOTE
[1] Kacsó 2011; Kacsó 2015.
[2] Trebuie nota
[3] Trebuie nota
[4] Rămâne un mister motivul pentru care Carol Kacsó nu a introdus în nici una din cele două ediţii din 2011 şi 2015 ale cuprinzătorului Repertoriu Arheologic al judeţului Maramureş, nici unul din cele patru puncte de mai sus, descoperite toate aproximativ în acelaşi timp – iunie 1996 şi despre care a aflat imediat după descoperirea lor, atunci când a văzut materialele recuperate de acolo, pe care i le-am prezentat la Muzeul judeţean de Istorie şi Arheologie din Baia Mare.
[5] Chiş, Hotea 2013, 202-206.
[6] Arhivele Naţionale Maghiare (MOL), Térképtár, B IX a 532 (1870-1871).
[7] Ivanciuc 2017, sub tipar.
[8] LMI 2015 MM-II-m-A-04557
[9] Ivanciuc 2004, 339.
[10] „o structură patrulateră de dimensiuni aproximative 180x200 m”, cu un «eventual şanţ şi val de apărare care se unesc în unghi drept», Voinaghi 2016, 186.
[11] Baboş 2004, 19.
[12] Kacsó 2015, 447.
[13] Ibidem, 442-443. Contrar afirmaţiilor de acolo, eu am susţinut acelaşi lucru de fiecare dată: la sud de lacul Găvrilă (adică în punctul Handal), am descoperit într-o ruptură de pantă deschisă către est, fragmente ceramice şi un strat de arsură, aflat la adâncimea de 0,7 m.
Aş dori să mai fac două precizări referitoare la „Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş”. Astfel, obiectul de piatră şlefuită (măciucă, percutor?) de la punctul Săpânţa-Sub Scaun descris de subsemnatul lui C. Kacsó , aflat azi în custodie la Muzeul Maramureşului din Sighetu-Marmaţiei, a fost descoperit, cert, în locul numit Câmp sau Sub Scaun, chiar dacă autorul « Repertoriului Arheologic » susţine că „a fost descoperit într-un punct neidentificat de pe raza localităţii şi că, mai nou”, aş afirma că piesa a fost găsită în punctul menţionat (Ibidem, 503).
Iar moneda post-medievală din zona Câmpu Negru-Sighet a fost recuperată de pe drumul de căruţă care străbate Dl. Orhedi de deasupra cartierului Câmpu Negru şi este o piesă de 3 polkeri emisă de regele Sigismund III Wasa între anii 1614-1629 (aceasta nu a fost găsită „în zona şcolii Câmpu Negru” şi nu este „1 groş de la Ioan Cazimir 1648-1668”, cf. Ibidem, 530). De altfel, legenda poate fi descifrată pe revers: „MONE NO REG PO...” şi parţial pe avers: „SIGIS 3”.
[14] Ivanciuc 2017, sub tipar. „Slatina-Zalatina este actualul Ocna-Şugatag, care şi-a pierdut caracterul românesc în veacul al XVIII-lea prin aducerea unor mineri străini de către administraţia austriacă”, Popa, 1969, 12.
[15] Coordonate GPS 47.855348, 24.654702 pe Bing Maps, altitudinea de 1530 m.
[16] Beuca, Zebreniuc 2007, 109.
[17] Mihalyi de Apşa 1900, 221, nota 1, referitoare la izvorul sărat de la Solişte («locum antiquae fodinae salium») menţionat împreună cu Valea Sărata («rivuli Sopataka») în hotărnicia Virişmortului : «alte urme de saline vechi în apropierea dealului Hegyeshegy (dl. Bagna, mai demult vf. Ascuţit, n.n.) nu aflăm; dear s-au găsit tot acolo numuri antice romane».
[18] Kacsó 2015, 464-465, omite informaţia: «Începuturile extracţiei sării în localitate (Rona de Jos, n.n.) au fost datate în epoca romană (…) Nu există bază documentare pentru o astfel de datare (…) La cca 6 km sud-vest de localitate (…) în punctul Solişte, se află două izvoare de saramură, care au fost cunoscute cu siguranţă şi în secolele anterioare. Cu prilejul cercetării de teren efectuate (…) în mai 2006, nu am găsit la faţa locului urme arheologice».
[19] Ivanciuc 2017, sub tipar.
[20] Teofil Ivanciuc, Din istoria morilor pe apă din Maramureş, mss.
[21] Deşi Carol Kacsó refuză să accepte această posibilitate: «nu am putut confirma existenţa necropolei tumulare. Prezenţa microlitelor este un indiciu foarte probabil al unei locuiri mult mai vechi, paleolitice sau, eventual, neolitice. O nouă cercetare de teren în acest punct (…) nu a prilejuit descoperirea vreunui artefact şi nici identificarea unor movile funerare», Kacsó 2015, 512. Referitor la microlitele găsite pe movile «ce ar putea aparţine unei aşezări paleolitice sau neolitice», credem că nici unul nu poate fi încadrat tipologic în paleolitic. A se mai remarca faptul că toate piesele au fost descoperite exclusiv pe acele movile, nu şi în vecinătatea acestora.
[22] Monument istoric, cod LMI 2015 MM-II-a-B-04667.
[23] Moneda este în curs de publicare de către autor şi prof. Marius Voinaghi, cel care a semnalat piesa.
[24] Ardeleanu 2017.
[25] Chiş 2014: „zidul unei construcţii mici de piatră folosită pentru supravegherea căilor de comunicaţii”.
[26] Godja-Ou 2002.
,
Additions to the Archaeological Repertory of Maramureş county
(Abstract)
The paper presents a list of archaeological discoveries never published before, made
in Maramureş after the year 1996 by the author or by other finders. On the list are also some
historical places or buildings which can be valuable for archaeologists.
The repertory start with four sites from the southern part of Maramureş county, all of
them situated near or inside Baia Mare city boundaries, where the finds are dating from
Paleolithic age, respectively from the first centuries AD.
From the northern side of Maramureş county, on this list are: the remains of three
wooden churches (Breb-Copăciş, Crăciuneşti and Văleni); a stone manor from Călineşti;
finds from Coştiui (medieval pottery fragments, copper buttons and traces of a possible
fortification); a legendary tomb and a millstones quary from Glod village area; a bronze celt
recovered from Bura collection; stone tools found at Ocna Şugatag and Vadu Izei; small finds
from the former Remeţi medieval monastery; an old, important but forgotten discovery:
roman coins found near the salt spring from Rona de Jos-Solişte; a IV century roman coin
discovered recently near Sighetu-Marmaţiei; pale remains of two lost medieval villages
(Slatina near Ocna Şugatag and the virtually unkown Valea Judelui settlement near Rona de
Sus); two post-medieval crypts (under Sarasău stone church, respectively under Sighetu-
Marmaţiei’s Roman-catholic church; in the last place there were found also some XVII
century stove tiles and other finds); a copper ring and a VI century iron axe recovered from
the hills near Sighetu-Marmaţiei; a pre-historic settlement at the Village Museum from
Sighet; a mineral spring bellow Dealu Cetăţii’s Bronze age fortress near Sighet; an engraved
tombstone from the old Jewish cemetery of Sighetu-Marmaţiei (the oldest in the region);
incised rocks from Văleni or Poienile de sub Munte, and other finds.
Anuarul "MARMATIA", 14, Baia Mare, 2017, p. 15-30
COMPLETĂRI LA REPERTORIUL ARHEOLOGIC AL JUDEŢULUI MARAMUREŞ
TEOFIL IVANCIUC
Cuvinte-cheie: paleolitic, monede romane, evul mediu, biserici de lemn dispărute, sate părăsite, evrei, inel de cupru, izvoare minerale, incizii rupestre, Maramureş.
Keywords: Paleolithic, roman coins, Middle Age, vanished wooden churches, abandoned villages, Jews, copper ring, mineral springs, incised rock, Maramureş.
O parte a perieghezelor arheologice pe care le-am efectuat în ultimele decenii în diverse locuri din Maramureş nu au fost niciodată publicate. Astfel, în anul 1996 am identificat mai multe puncte vechi de locuire în Depresiunea Baia Mare care nu au fost incluse în Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş[1], alte situri vizitate în diverşi ani aflându-se în Depresiunea Maramureşului. Între menţionările enumerate mai jos sunt câteva descoperiri efectuate de către alte persoane, respectiv câteva locuri şi clădiri care pot prezenta interes arheologic, dar care nu au fost incluse în repertoriul amintit.
Trebuie să subliniem că atribuirile culturale şi datările propuse în cele ce urmează, provenind din cercetări de teren şi trebuie definite ca fiind probabile, nicidecum definitive.
Sudul judeţului Maramureş
1. Baia Mare – Dealul Dura / Berărie
Aşezare descoperită în 1996, este situată la ieşirea din Baia Mare spre Satu-Mare, la nord de DN1C, după punctul unde Valea Borcutului iese din munte în lunca Lăpuşului, în apropierea livezii de meri Dura, acolo unde glacisul Baia Mare-Seini se pierde încet în depresiune. Punctul arheologic este situat pe o coastă de deal cu pantă lină, care la momentul descoperirii era acoperită cu parcele de viţă de vie intercalate cu fânaţuri. Din partea centrală şi estică a pantei respective, din arătura dintre aracii de viţă şi de pe drumul de pământ care urcă dealul, am prelevat în două rânduri o serie de unelte de piatră cioplită şi fragmente ceramice.
Utilajul litic, destul de bogat, este constituit din: silex, cuarţit, calcedonie, hornstein şi obsidian. S-a mai decelat un străpungător confecţionat din opal. Cea mai mare parte a materialului se aseamănă frapant cu piesele găsite la Buşag şi în Ţara Oaşului, din perioada gravettiană. O serie de nuclee şi răzuitoare şi gratoare retuşate abrupt pe aşchii groase, par a fi mai vechi, datând probabil din aurignacian.
Fragmentele ceramice descoperite sunt confecţionate dintr-o pastă fină, de culoare gri-albăstruie, angobată, arsă destul de prost. Carol Kacsó, care le-a văzut imediat după descoperire, s-a pronunţat pentru datarea lor probabilă în perioada dacilor liberi (sec.).
2. Baia Mare – str. 8 Martie.
Situl de aici, descoperit în 1996, este situat deasupra străzii 8 Martie, în zona unde se află rezervorul de apă al fostului apeduct al oraşului, pe un pinten de terasă împădurit de la confluenţa văii Firiza cu Săsarul, cu o altitudine relativă de cca 15 m.
Instrumentarul litic a fost obţinut din mai multe periegheze. Materialele, confecţionate din silex, hornstein, calcedonie, carneolit, obsidian şi alte roci vulcanice, predominante fiind lamele şi aşchiile, par a data aşezarea în gravettian, dar nu ar fi exclusă total o fază mai veche, aurignaciană.
3.Baia Mare – Dealul Florilor
Într-o periegheză efectuată în 1996 pe un teren situat sub fostul restaurant omonim, între străzile Dealul Florilor şi Constantin Brâncuşi respectiv la nord de cimitirul La Nuci, pe panta înierbată, am descoperit un racloar pe lamă cu bulb de percuţie, retuşat, confecţionat dintr-un silex gri, care pare a data din gravettianul superior.
Tot acolo au ieşit la iveală mai multe fragmente ceramice neîntregibile, o parte gri-albăstrui, fine, angobate, arse prost, datând probabil din primele secole d. Hr., un fund de vas mai aparte, alte fragmente find încadrabile în perioada medio-modernă.
4. Satu Nou de Sus – Culmea Groşilor
Periegheză din 1996, pe panta nordică a Culmii Groşilor, vizibilă de la mare distanţă, într-un punct aflat la câteva sute de metri nord de sat. Au fost recuperate un răzuitor pe lamă, confecţionat din calcedonie şi un străpungător de calcedonie, ambele cu aspect masiv şi urme de uzură. Acestea par a aparţine paleoliticului, eventual unui posibil facies aurignacian.
Nordul judeţului Maramureş
5. Baia Borşa – Piatra Scrisă
Piatra Scrisă de la Baia Borşa este situată sub Muntele Cearcănu, la est de localitate, în bazinul văii Ţâşla. Inscripţiile identificate pe stânca de calcar datează între anii 1862-1995[5]. Pe la poalele stâncii trece Drumul lui Mantz, construit în anul 1841 pentru transportul minereului cu căruţele de la Baia Borşa la Cârlibaba, traversând creasta dintre Maramureş şi Bucovina pe un traseu pitoresc, care a fost utilizat ca drum tehnologic până în anul 1862 (fig. 1)[6].
6. Breb – Copăciş
Cercetare de suprafaţă în primăvara anului 2017, la locul fostului cimitir Copăciş, împreună cu prof. Marius Voinaghi şi elevi de la Cercul de istorie „Gemina” al Colegiului Naţional „Dragoş Vodă” din Sighetu-Marmaţiei[7]. Acolo a existat un sat părăsit înainte de anul 1626, loc de unde biserica de lemn a fost mutată în satul Breb, la distanţa de cca 2 km sud-est, acolo unde stă şi azi în picioare. Pe o mică movilă înierbată marcată de o cruce de lemn, am identificat trei cruci de piatră, una singură având inscripţionat un an vizibil, 1858 (ceea ce înseamnă că cimitirul a fost folosit mult timp după strămutarea bisericii), celelalte având legendele şterse. În acel loc se află şi alte semne funerare complet îngropate în pământ. De asemenea, am observat aliniamente vagi de bolovani care par să fi constituit fundaţia vechii biserici.
7. Călineşti – Căeni
În cimitirul bisericii de lemn din Josani se păstrează destul de multe semne de mormânt cioplite din piatră, unele purtând inscripţii în caractere chirilice, cea mai veche datare lizibilă fiind din anul 1805. Câteva pietre funerare au fost puse recent la adăpost sub streşina bisericii, pentru a fi ferite de intemperiile care afectează grav gresia friabilă din care sunt confecţionate.
8. Călineşti – conacul Iurca
Aproape de capătul din amonte al localităţii, pe malul drept al Cosăului se află conacul de zid al familiei Iurca de Călineşti, familie atestată în secolul al XV-lea. Clădirea, rectangulară (fig. 2), cu două niveluri, cu acoperiş înalt în patru ape şi hornuri masive, utilizată azi ca şi Casă Familială pentru persoane instuţionalizate, iar în perioada comunistă ca sediu al CAP-ului, pare construită prin secolul XVIII (nu sunt excluse posibile începuturi mai vechi), dar a suferit transformări serioase odată cu tranformarea sa în Casă familială. Pe faţada sud-vestică, la nivelul inferior, se păstrează două ancadramente masive din piatră cioplită.
Construcţia nu a fost semnalată de istoricii de artă şi nu a fost inclusă în Lista Monumentelor Istorice.
9. Coştiui – castelul Apaffi[8]
Atât de la vest, cât şi de la est de castelul atestat în anul 1474 am recuperat fragmente ceramice medievale. În curtea estică a clădirii am descoperit mai mulţi nasturi rotunzi de cupru cu inscripţia „Eternit.Gessetzlich Geschutzt”[9] (fig.3). În faţa faţadei vestice se păstrează în condiţii bune vechea fântână zidită din piatră, marcată pe planul castelului din anul 1755.
10. Coştiui – zona fostelor ocne
Între ocna părăsită Apaffi şi fostul lac Francisc, acum colmatat, am descoperit o placă rectangulară de cupru (cu latura de cca 4 cm), ornamentată cu motive florale şi bordurată de un şnur metalic alcătuit din două fire răsucite (fig.4).
La cca 100 m est de acel loc, pe terenul frământat de pe locul fostei mine Francisc am găsit mici fragmente de frânghie confecţionată din curmeie de tei (utilizată cândva la ridicarea sării din subteran) şi mai multe trunchiuri masive de gorun, cu urme de cioplire, folosite cândva la armarea ocnelor.
11. Coştiui – Epreş
Presupusul castru roman de pământ reperat în anul 2015 de către Dan Zapca în locul Epreş şi semnalat în literatură un an mai târziu[10], rămâne a-şi dezvălui originea doar prin săpături sistematice, deoarece cercetările de suprafaţă nu au dus la rezultate concrete, de acolo fiind recuperat doar un piron vechi de fier. Pe de altă parte, structura de acolo pare a fi una din puţinele descoperiri posibil arheologice de până acum din Ţara Maramureşului care este vizibilă pe hărţile satelitare. Concret, pe Google Maps se observă un trapez cu laturile maximă şi minimă, amplasate nord-sud, de 190 m respectiv 130 m lungime, iar lateralele de cca 180 m lungime, perimetrul acoperind astfel o suprafaţă de cca 2,7 ha (fig.5).
12. Crăciuneşti – cimitirul comunal
La nord de biserica ortodoxă actuală, în mijlocul cimitirului, se află altarul unei vechi biserici de lemn datate dendrocronologic în anul 1710, folosit azi ca şi capelă cemeterială. La vest de acesta se văd foarte clar fundaţiile fostului lăcaş (care a avut cca 9 m lungime), demolat înainte de anul 1955[11] (fig.6).
13. Glod – Pietrele de Moară
Pe muntele Scărişoara de la sud-vest de sat se află o zonă stâncoasă (constituită din cuarţit hidrotermal) de unde au fost extrase pietrele de moară şi de râşniţă utilizate în Maramureş începând din vremuri imemoriale. Locul este vizibil de la distanţă, sub forma unui jgheab pietros prin care erau rostogolite la vale bucăţile de piatră extrase de pe creasta muntelui, care, odată ajunse jos, erau transportate cu căruţele în sat şi apoi cioplite.
14. Glod – Zgleamăt
În hotarul dintre satele Văleni şi Glod, sub Măgle, în Groapă, pe marginea unui drum de căruţă, se află presupusul mormânt al unui glodean care l-ar fi trădat pe Pintea Viteazul şi ar fi fost ucis de tovarăşii haiducului şi apoi înhumat acolo. Rarii trecători aveau până recent obiceiul să arunce pe acel mormânt crenguţe de copaci sau pietre, cutumă străveche care aminteşte de culturile orientale.
15. Maramureşul istoric – loc necunoscut
Din colecţia regretatului prof. Nicolae Bura din Sighetu Marmaţiei am obţinut un celt cu plisc cu secţiunea hexagonală şi lungimea de 9,2 cm, patinat, fisurat în zona manşonului, cu urme de polizare pe una din feţe (fig. 7). Pare exclus ca această piesă să provină de la Coştiui (un celt se afla în 1988 în colecţia şcolii de acolo), unde a fost văzută de dr. Carol Kacsó şi care ulterior ar fi ajuns în colecţia Bura, deoarece în acel caz era vorba despre o piesă cu secţiunea rectangulară.[12] Pe de altă parte, Nicolae Bura a activat vreme îndelungată la şcoala din Sarasău, unde a adunat mai multe topoare de bronz, astfel că prima presupunere se îndreaptă spre această aşezare ca posibil loc de descoperire.
16. Maramureşul istoric – mici descoperiri izolate
În mai multe periegheze din ani diferiţi am găsit fragmente ceramice medievale în cimitirele bisericilor de lemn de la Budeşti-Susani, Budeşti-Josani, Rona de Jos şi Sârbi-Josani, la Sighet în spatele Autobazei (pe str. Crişan), la Grădina Morii pe malul Izei, respectiv la Cearda, între punctul arheologic Ţărmuri şi intrarea în Sarasău, pe terasa Tisei.
17. Ocna Şugatag – Handal
Într-o periegheză din toamna anului 2010 am descoperit trei piese de piatră cioplită: un răzuitor şi două aşchii de silex, greu de atribuit cultural, pe platoul de la sud de Lacul Gavrilă, la câteva zeci de metri sud-est de locul unde am identificat în 2009 un strat de arsură şi fragmente ceramice din Hallstatt-ul mijlociu[13].
18. Ocna Şugatag – La Valauă
Satul medieval părăsit Slatina, atestat între anii 1360-1456 şi care a fost probabil amplasat la izvorul Văii Sărata, nu are nimic de a face cu actuala aşezare Ocna Şugătag, înfiinţată pe culmea dealului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după cum am demonstrat în altă parte[14].
La izvorul văii Sărata am descoperit un singur fragment ceramic, în zona numită La Valauă, la cca. un km sud de Lacul Gavrilă, pe imaşul comunal, într-o zonă puternic înierbată, care nu este propice cercetărilor de suprafaţă.
19. Ocna Şugatag – Pădurea Crăiasca
Surse neconfirmate dar credibile vorbesc despre descoperirea, în anul 2016, a unui garas de la regele ungar Ludovic cel Mare (1342- 1382), în pădurea Crăiasca, la marginea sudică a localităţii Ocna Şugatag, într-un loc diferit de cel unde presupunem că ar fi existat fostul sat medieval Slatina.
20. Piatra – fabrica de sticlă
În centrul satului Piatra (fost Valea lui Francisc) se află un sit industrial cu hala principală renovată recent, când a primit o altă destinaţie, unde a funcţionat prima fabrică de sticlă din Maramureş (Huta), atestată în anul 1824. Cercetările de suprafaţă de la faţa locului nu au avut deocamdată rezultate.
21. Poienile de sub Munte – Muntele Copilaşu
Sub muntele Copilaşu de pe raza comunei, de pe valea cu acelaşi nume, inginerul silvic Constantin Manea a recuperat în anul 2017 o bornă kilometrică datată în 1915, care fusese amplasată pe drumul strategic Copilaş, care trecea din valea Ruscovei în cea a Prutului, peste Munţii Maramureşului, drum construit de către prizonierii ruşi în Primul Război Mondial, refăcut în cel de-al doilea război şi din care au rămas puţine porţiuni intacte până azi. Borna, (cu inscripţia: „Km/ 14-18/ KuK. KGF. ARB. ABT./ No357/ Kmd. L. Ino. V. Gross./1915.”se află azi la Căminul Cultural din comuna Repedea. Muntele Copilaşu este, alături de Pasul Prislop, locul unde, în timpul Primului Război Mondial, a funcţionat un adevărat orăşel de barăci, cu comandament militare, cazărmi, infirmerie, magazii şi altele.
22. Poienile de sub Munte – Muntele Lutoasa
Pe creasta muntelui Lutoasa[15] (fig. 8) se află fundaţiile mai multor construcţii masive, care au servit ca şi cabane ale Batalioanelor 9 şi 10 Vânători de Munte în perioada interbelică, una dintre clădiri găzduind, tot în acea vreme, o renumită lăptărie.
23. Poienile de sub Munte – Muntele Stogu
Pe vârful muntelui Stogu, la altitudinea de 1650 m (coordonate GPS 47.855348, 24.654702 pe Bing Maps) se află şi azi un Triplex Confinum (punct topografic de întâlnire a trei frontiere de stat), edificat din piatră, cilindric, cu înălţimea de cca 1 m, pe care se aflau odinioară stemele celor trei state riverane: România, Cehoslovacia şi Polonia, al căror hotar comun se întâlnea acolo între anii 1920-1940.
24. Poienile de sub Munte – Pasul Scărişoara
La sud de comună, la obârşia văii Misica, se află o trecătoare, Pasul Scărişoara, care face din vremuri străvechi legătura între Poieni şi Vişeul de Sus (prin cătunul Obcina şi apoi pe Valea Peştilor). Pasul propriu-zis poate fi străbătut numai pe o potecă îngustă, în trepte, pe stâncile care mărginesc cărarea fiind gravate o serie de inscripţii. Conform lui Alexa Beuca, cele mai vechi însemnări datate ar fi din secolele XIV-XV, în timp ce altele ar purta anii 1510, 1644, 1700 sau 1848[16].
25. Remeţi – biserică
Periegheză din anul 2006, la vest de mica biserică medievală şi de drumul de acces pe platou. Acolo am observat un aliniament de pietre de râu cu bucăţi de mortar a ceea ce par a fi urmele unui zid medieval (cel de incintă a mănăstirii?), recuperând câteva fragmente ceramice medievale, dar şi mai vechi.
26. Rona de Jos – Solişte
În zona izvoarelor minerale sărate de la Solişte, situate pe Valea Sărata, în masivul Bagna, au fost găsite cândva monede romane[17]. Această descoperire, una din rarele dovezi certe din Maramureş de exploatare a sării în epoca respectivă şi care completează numărul redus de locuri unde au fost făcute astfel de descoperiri, a fost total omisă în literatura contemporană de specialitate[18]. „Numurile” la care face referire Ioan Mihalyi de Apşa ar putea fi nummus-urile care au fost emise de Imperiul roman de răsărit doar între anii 294-668, la fel de bine cum pot reprezenta denumirea generică pentru alte tipuri de monede romane, bătute în alte perioade.
27. Rona de Sus – Jidicea
În amonte de confluenţa văii Sărate ce vine de la Coştiui cu valea Ronişoara, la capătul dinspre Pădurea Hera al satului Rona de Sus, a existat cel mai puţin cunoscut sat medieval maramureşean, resemnalat recent, Valea Judelui, părăsit înainte de anul 1459, de la care ne-a rămas şi hotărnicia aşezării, datată în anul 1460[19]. Satul se întindea în lunca Ronişoarei, probabil pe locul ocupat acum de pepiniera Jidicea a Ocolului Silvic Sighet şi înspre aval, în zona celor două locuinţe. Cercetarea de teren efectuată la începutul anului 2018, împreună cu prof. Marius Voinaghi a dus la recuperarea de fragmente ceramice medio-moderne şi a unei monede de cupru foarte oxidate, cu legenda ilizibilă, care pare a data din secolul al XVIII-lea.
Pe hartă cadastrală de secol XIX apare şi un teren proprietate a bisericii, aflat la nord de DN 18 de azi, în apropierea colţului pădurii, loc unde presupunem că în evul mediu s-ar fi putut afla o capelă ori o biserică parohială, teren ocupat însă azi cu construcţii. Câteva sute de metri mai spre nord, începând de la valea Dumbrava şi până la confluenţa Văii Sărate cu Ronişoara, se află o terasă destul de largă şi primitoare, denumită Portoş, pe care nu am identificat însă nici un fel de urme arheologice.
28. Sarasău – biserica veche
Într-o cercetare din primăvara anului 2006 am observat că podeaua de lemn a naosului bisericii de piatră „Sfinţii Arhangheli” din Sarasău fusese înlăturată în vederea înlocuirii, iar în mijlocul navei, în pardoseală, se căsca tavanul spart pe o mică porţiune al unei cripte de cărămidă. Înăuntru se aflau resturi de sicrie de lemn, un fragment purtând inscripţia „Mann Laszlo” (probabil este vorba despre Vasile Man de Şieu, vicecomite al Maramureşului între anii 1833-1837 şi 1838-1845), aşa cum am aflat introducând prin spărtură mâna cu aparatul foto şi realizând câteva imagini (fig. 9). Imediat după aceea, podeaua bisericii a fost acoperită cu o nouă duşumea care a închis vizibilitatea către criptă.
29. Săpânţa – Livada
În locul unde se termină pădurea, înspre râul Tisa, la vărsarea unui mic pârâu de dreapta în apa Săpânţei se observă urmele vagi ale unui canal de apă care a deservit una dintre cele mai vechi mori amintite pe teritoriul intracarpatic, atestată în diplome medievale din anii 1373 şi 1404 şi desfiinţată pe la jumătatea secolului XX[20]. Dintre sutele de amplasamente vechi de mori din Maramureşul istoric, acesta este probabil locul care s-ar preta cel mai bine arheologiei mulinologice.
30. Sighetu-Marmaţiei – biserica reformată
La sfârşitul anului 2015, arheologul Romat Alexandru a fost însărcinat de către S.C. Utilitas S.R.L. Cluj-Napoca să evalueze starea fundaţiilor bisericii reformate din centrul Sighetului, cea mai veche clădire medievală a oraşului, în vederea întocmirea documentaţiei de restaurare.
În cele trei mici secţiuni deschise pe latura de sud a lăcaşului (una la baza turnului mare, una în dreptul navei şi ultima lângă peretele transeptului) au fost descoperite structuri zidite, înhumaţii şi materiale arheologice medievale şi mai recente. La săpături au participat şi prof. Marius Voinaghi şi subsemnatul.
31. Sighetu-Marmaţiei – biserica romano-catolică Sf. Carol Borromeo
În vara anului 2015, în jurul bisericii romano-catolice de secol XVIII şi în curtea fostei mănăstiri piariste din centrul istoric a fost realizat un tranşeu adânc de cca 2 m pentru drenarea apelor pluviale. De acolo am recuperat un număr de 10 cahle fragmentare (majoritatea mai vechi decât lăcaşul, de secol XVII – cf. aprecierii dr. Daniela Marcu-Istrate), cuie de diferite dimensiuni, fragmente ceramice medio-moderne dar şi lucrate cu mâna. Pe latura vestică a bisericii, în curtea fostei mănăstiri, la adâncimea de un metru, a apărut un strat puternic de arsură (probabil legat de incendiul din anul 1802) şi o greutate pentru ceas din piatră, iar pe latura estică, spre str. Plevnei, în spatele fostei şcoli piariste, au apărut: multe oseminte umane şi de animale (acolo a funcţionat o necropolă care nu a mai fost semnalată până acum), elemente de fier ale unui ceas de turn şi limba unui clopot (recuperate însă de către un muncitor şi pierdute), urmele unei fundaţii de piatră spartă de acelaşi tip ca cea a fundaţiilor de pe str. I. Mihalyi de Apşa, precum şi patru ancadramente de cărămidă: trei de ferestre – două la est şi unul la vest, respectiv unul de uşă – la nord-est, prevăzut cu scări de coborâre, deschiderea (păstrând urme de fum) aparţinând criptei bisericii, umplută acum cu moloz, o singură fereastră fiind neobturată (fig. 10).
32. Sighetu-Marmaţiei – Cămara Cireghi
La sud-vest de aşezarea de epoca bronzului apreciem că se găseşte o necropolă tumulară[21]. Pe movila aflată cel mai la nord-vest, pe marginea terasei, într-o groapă de cca. 1 mp, am descoperit, la adâncimea de 0,60 m, un strat de arsură gros de 15-20 cm, cu cărbune şi câteva pietre calcinate.
33. Sighetu-Marmaţiei – Cămara Sării
Pe ambele liste ale monumentelor istorice, la Sighet este menţionat, în „zona Gării” (de fapt în zona Gării Cămara, aflată la 2 km est de Gara oraşului), Ansamblul urban "Cămara Sării", din perioada sec. XV – XIX[22]. În realitate, toată partea vestică a acestui ansamblu, cea mai veche, cu Moara de Sare propriu-zisă, birourile şi magaziile, a fost demolată total în anii 1970-1980, pentru a face loc halelor Uzinei de Piese de Schimb Auto „Maramureşeana”. Am asistat personal, ca elev trimis la „practică” în acea uzină undeva prin 1985-1986, la demolarea ultimei clădiri vechi a Cămării. Azi, la faţa locului se mai află doar un fragment din zidul nordic de incintă, de cărămidă, lung de câteva zeci de metri, ridicat probabil la ultima reconstrucţie a Cămării Sării (anul 1870), restul terenului „Ansamblului urban” fiind ocupat acum cu hale industriale recente şi platforme betonate, fără a se mai putea recunoaşte deloc amplasamentul vechilor clădiri. În partea estică a Ansamblului se păstrează încă piaţeta Cămării, cu bisericuţa de zid, mica gară CFR cu linii cu ecartament normal şi larg (gara de linie îngustă a fost demolată în întregime) şi câteva clădiri care au aparţinut cândva Administraţiei Salinelor (una de birouri, iar restul de locuinţe pentru lucrători), toate obiective construite în secolul XIX, şi acolo demolările, săvârşite mai ales cu ocazia extinderii gării, fiind masive.
Ansamblul „Cămara Sării”, cu o valoare istorică şi arheologică deosebită (a fost sediul Adminstraţiei Salinelor şi al transportului naval pe Tisa vreme de secole, la nord de complexul de clădiri funcţionând Portul Sării, atestat încă în 1549), păstrează probabil structuri îngropate care vor fi rezistat demolărilor.
34. Sighetu-Marmaţiei – centrul vechi
În vara anului 2015 am efectuat mai multe periegheze în timpul săpăturilor pentru schimbarea conductelor de apă din întreaga parte veche a oraşului, care au coborât la adâncimea medie de 1,5 m pe o lungime de mai multe mii de metri, în ceea ce a însemnat cea mai amplă săpătură efectuată la Sighet în ultimele decenii – o ocazie deosebită, din nefericire nevalorificată de arheologi. Din păcate, tranşeele au rămas deschise foarte puţin timp, uneori doar de ordinul zecilor de minute, tehnica folosită pentru schimbarea conductelor fiind foarte rapidă, astfel că, în cele mai multe cazuri, nu am putut efectua nici un fel de observaţie.
Totuşi, printre altele, în Piaţa Libertăţii am observat un rând de pavaj din piatră de râu la adâncimea de 1 m, urmat de un strat gros de mâl, de la cota -1,5 m în jos. Am constatat că majoritatea fundaţiilor caselor de pe str. Ioan Mihalyi de Apşa dintre numerele 17-27 sunt din piatră spartă (posibil tuf vulcanic sau o gresie tare), identică cu cea folosită la baza medievală a turnului bisericii reformate. Tot pe acea stradă, sub gangurile de acces ale câtorva case au apărut pivniţe lungi. Fundaţii de cărămidă au ieşit la iveală în faţa Complexului „Zimbru”, sub carosabil şi sub actualul Centru de Informare Turistică, ambele aflate în partea estică a Pieţii Libertăţii. În majoritatea acelor locuri au fost găsite fragmente ceramice medio-moderne.
De la săpătorii care au participat la lucrări am aflat (informaţii imposibil de verificat) că s-ar fi descoperit multe de vase de lut, inclusiv oale întregi, la începutul str. I. Maniu (înspre Liceul „Regele Ferdinand”), că fi fost găsite un număr ridicat de oseminte umane în cartierul 1 Mai (în apropierea căruia se află Cimitirul Reformat deschis în secolul al XIX-lea, despre care nu se ştia însă că se întindea aşa de mult), şi că mai multe „baionete” ar fi fost descoperite undeva pe str. Tepliţei, în zona Cămara-Hera.
35. Sighetu-Marmaţiei – Dealul Solovan
La câteva zeci de metri nord de vârful Solovan, pe panta abruptă, în pădure, am aflat o verigă din cupru sau bronz. Veriga deschisă, patinată, are forma ovală, cu diametrul maxim de 25 mm, fiind confecţionată dintr-o sârmă răsucită, groasă de aproximativ 2 mm (fig. 11).
36. Sighetu-Marmaţiei – Grădina lui Zboian
Izvor mineral părăsit, situat la cca. 200 m sub marea cetate Hallstatt-iană de pe Dl. Cetăţii – Solovan, pe un platou suspendat pe panta accentuată de pe faţa dinspre Sighet a dealului.
Locul respectiv este acum utilizat ca livadă şi fânaţ, fiind înconjurat de pădure. Până în anii 2000, când a ars, acolo a existat clădirea ruinată a vechiului stabiliment al băilor evreieşti. Izvorul, lângă care ţâşneşte o altă sursă cu apă dulce, semnalat în anul 1819 de către farmacistul Adler Andras, are apa puternic sulfuroasă, feroasă şi sărată, formând o băltoacă care conţine şi nămol sapropelic, şi era cândva considerat a fi ideal pentru tratarea reumatismului, a nervilor periferici, a bolilor ginecologice, a afecţiunilor cardiovasculare şi a afecţiunilor cutanate.
Nu putem omite ipoteza ispititoare ca numele Dealului Solovan să vină exact de la acest important izvor: termenul „sol” înseamnă „sare” în unele limbi slave, sinonimul în maghiară fiind „só”, ambii radicali părând posibile rădăcini pentru oronimul Solovan. Acele izvoare ar putea lămuri şi amplasamentul neobişnuit al fortificaţiei mai sus-amintite, poziţie care a fost explicată în diferite feluri, fără ca existenţa apei dulci şi a celei sărate şi curative în imediata sa apropiere, să fi fost menţionate de vreunul dintre arheologii care au studiat fortificaţia respectivă.
37. Sighetu-Marmaţiei – Muzeul Satului
În timpul lucrărilor efectuate în toamna anului 2010 în zona cabanelor din incinta Muzeului Satului (pe malul Ronişoarei, sub dealul Dobăieş, la 200 m nord de locul unde Radu Popa a cercetat parţial satul părăsit Valea Mare, respectiv în apropiere de zona unde au fost găsite fragmente ceramice Coţofeni - în incinta Muzeului Satului), am descoperit urmele unei vechi aşezări, recuperând din şanţurile săpate până la adâncimea de un metru, fragmente ceramice lucrate cu mâna (inclusiv două funduri de vas şi unul canelat) şi fragmente de cărbune. Locul cu concentrare maximă a vechilor urme se află la câteva zeci de metri nord de pavilionul rotund de lemn din mijlocul platoului, respectiv la vest de locul unde a fost construit tot atunci un lăculeţ artificial. Apartenenţa culturală a sitului rămâne a fi stabilită de către specialişti.
38. Sighetu-Marmaţiei – Piatra Tisei
În 2016, în punctul Piatra Tisei din hotarul sudic al municipiului Sighetul Marmaţiei, a fost descoperită o monedă romană de bronz, aflată acum într-o colecţie privată. Piesa a fost bătută la Treveri în anul 352 de către împăratul Magnenţiu[23].
39. Sighetu-Marmaţiei – str. V. Alecsandri
La mijlocul sectorului de stradă cuprins între str. M. Viteazu şi A. Ivasiuc, în grădina imobilului de la nr. 2, a fost semnalată în urmă cu ceva timp piatra de mormânt a primului rabin evreu cunoscut la Sighet, decedat în 1771 (inscripţionată: „Aici odihneşte rabinul, eruditul, învăţatul, bogatul, renumitul preşedinte al tribunalului rabinic şi învăţător pios, domnul Zvi, fiul domnului Moshe Abraham, decedat la 4 Elul [5]531. Fie-i sufletul cuprins în legătura vieţii...") care, împreună cu un alt semn de mormânt, se află şi azi acolo, în ceea ce localnicii denumesc „Cimitirul vechi evreiesc”, sit neprotejat, diferit de marele Cimitir evreiesc de pe str. Izei (care are peste 3000 de pietre tombale şi ale cărui începuturi ar data pe la finele secolului XVIII). Din surse neconfirmate, pe terenul de pe str. V. Alecsandri ar fi culcate şi acoperite cu pământ şi alte pietre funerare ale celui mai vechi cimitir evreiesc cunoscut până în prezent în Maramureş, ale căror inscripţii ar putea, eventual, elucida problema momentului sosirii evreilor pe acele meleaguri, presupus acum a fi pe la jumătatea secolului a XVII-lea.
40. Sighetu-Marmaţiei – sub Releul Dobăieş
La 300 m vest de antena de televiziune de pe Dl. Dobăieş şi în imediata apropiere a staţiunii paleolitice de acolo, se află unul din puţinele sectoare de drum medieval important din Maramureş, rămas neatins în ultimele secole. Este vorba despre drumul de căruţe ce lega Cămara şi Portul Sării de la Sighet, de ocnele de la Coştiui, drum care, în loc să urmeze doar valea Ronişoara de la început, traversa Dl. Dobăieş în locul amintit, coborând apoi pe Ronişoara, pe care o urma apoi în amonte până aproape de Coştiui, traseu care apare marcat în acest fel şi pe Prima Ridicare Iosefină.
Astăzi, la faţa locului se păstrează bine o porţiune lungă de 2-300 din drumul respectiv, folosită rareori de către căruţele trase de cai.
41. Sighetu-Marmaţiei – Valea Blidaru
Sub pădurea de pe Valea Blidaru care izvorăşte de pe Dl. Solovan, detectoristul Dan Zapca a descoperit în anul 2015 un topor de luptă din fier, datând probabil din secolul VI, care a fost predat la Muzeul Maramureşean din Sighetu Marmaţiei, în prezent aflându-se în custodie la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie din Baia Mare[24].
42. Vadu Izei – Dealul Osoi
Fundaţiile de mici dimensiuni (2x1,7 m) şi înalte de 1,2 m, din piatră fără liant, ale unei construcţii ridicată pe Vârful Osoi şi semnalată de către Timur Chiş din Sighetu-Marmaţiei[25]. La faţa locului nu am găsit deocamdată nici un fel de urme arheologice.
43. Vadu Izei – sub Dealul Morii
Pe platoul situat sub Dl. Morii, în extremitatea nord-vestică a satului, la limita cu Şugăul, în zona morii de apă abandonate, am descoperit două unelte din piatră cioplită, imposibil de atribuit cultural.
44. Văleni – cimitirul din centrul satului
Sub un şopron amplasat în cimitirul din centrul satului s-au păstrat, până în 2005, masa altarului şi chivotul vechii biserici parohiale de lemn, ridicată prin anii 1520 la mănăstirea Cuhea (azi Bogdan Vodă) şi mutată în 1787 în Văleni, unde a înlocuit o altă biserică, foarte veche şi şubredă. Ultima biserică a fost demolată la rândul ei în anul 1947, parte a bârnelor sale, recuperate dintr-un grajd din Călineşti, fiind reconstruite în 2005 ca bisericuţă în curtea parohiei ortodoxe din Văleni, acolo unde au fost aduse, tot atunci, şi masa altarului şi chivotul din cimitir despre care am amintit mai sus. Locul din cimitir care a găzduit biserica satului Văleni începând din evul mediu, ar putea ascunde urme arheologice.
45. Văleni – Vârful Mocirii
Din bazinul văii Secătura, la sud de satul Văleni, de pe dealul Mocirii situat nu departe de mănăstirea ortodoxă de călugări de acolo, cărturarul localnic Ioan Godja-Ou a prezentat[26] fotografia unui mare bolovan zgrafiat cu cruci şi alte semne aparent foarte vechi, dintr-un loc unde se spune că, în vremurile de demult, ar fi existat o cetate ori o mănăstire.
Literatura
Ardeleanu 2017
M. Ardeleanu, Un topor de epocă avară descoperit la Sighetu Marmaţiei, Marmatia 14, 2017.
Baboş 2004
Alexandru Baboş, Tracing a sacred building tradition, Lund University, 2004.
Beuca, Zebreniuc 2007
Alexa Beuca, Cristina Zebreniuc, Aspecte etnografice - Poienile de sub Munte - Maramureş, Baia Mare, 2007.
Chiş 2014
Vasile Timur Chiş, Vadu Izei. Valea Stejarului, Sighetu Marmaţiei, 2014.
Chiş, Hotea 2013
T.V.Chiş, M. Hotea, Piatra Scrisă – o posibilă destinaţie ecoturistică în Parcul Natural Munţii Maramureşului, în „Acta Musei Maramorosiensis”, IX, Sighetu-Marmaţiei, 2013.
Godja-Ou 2002
Ioan Godja-Ou, Văleni. Cuvinte despre satul meu, Sighetul Marmaţiei, 2002.
Ivanciuc 2004
Teofil Ivanciuc, Contribuţii la istoria germanilor din Maramureş, Acta Musei Maramorosiensis, II, Sighetu-Marmaţiei, 2004, 327-348.
Ivanciuc 2017
Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz : Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, Revista Arhivei Maramureşene, 10, 2017, sub tipar.
Kacsó 2011
Carol Kacsó, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, Baia Mare, 2011.
Kacsó 2015
Carol Kacsó, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, ediţia II-a revăzută şi adăugită, Baia Mare, 2015.
Popa 1969
Radu Popa, Cnezatul Marei, Baia Mare, 1969.
Mihalyi de Apşa 1900
Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, Sighet, 1900.
Voinaghi 2016
Marius Voinaghi, Între istorie şi arheologie: prospecţiuni arheologice în Maramureşul istoric, Acta Musei Maramorosiensis, XII, Sighetu-Marmaţiei, 2016, 186-194.
NOTE
[1] Kacsó 2011; Kacsó 2015.
[2] Trebuie nota
[3] Trebuie nota
[4] Rămâne un mister motivul pentru care Carol Kacsó nu a introdus în nici una din cele două ediţii din 2011 şi 2015 ale cuprinzătorului Repertoriu Arheologic al judeţului Maramureş, nici unul din cele patru puncte de mai sus, descoperite toate aproximativ în acelaşi timp – iunie 1996 şi despre care a aflat imediat după descoperirea lor, atunci când a văzut materialele recuperate de acolo, pe care i le-am prezentat la Muzeul judeţean de Istorie şi Arheologie din Baia Mare.
[5] Chiş, Hotea 2013, 202-206.
[6] Arhivele Naţionale Maghiare (MOL), Térképtár, B IX a 532 (1870-1871).
[7] Ivanciuc 2017, sub tipar.
[8] LMI 2015 MM-II-m-A-04557
[9] Ivanciuc 2004, 339.
[10] „o structură patrulateră de dimensiuni aproximative 180x200 m”, cu un «eventual şanţ şi val de apărare care se unesc în unghi drept», Voinaghi 2016, 186.
[11] Baboş 2004, 19.
[12] Kacsó 2015, 447.
[13] Ibidem, 442-443. Contrar afirmaţiilor de acolo, eu am susţinut acelaşi lucru de fiecare dată: la sud de lacul Găvrilă (adică în punctul Handal), am descoperit într-o ruptură de pantă deschisă către est, fragmente ceramice şi un strat de arsură, aflat la adâncimea de 0,7 m.
Aş dori să mai fac două precizări referitoare la „Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş”. Astfel, obiectul de piatră şlefuită (măciucă, percutor?) de la punctul Săpânţa-Sub Scaun descris de subsemnatul lui C. Kacsó , aflat azi în custodie la Muzeul Maramureşului din Sighetu-Marmaţiei, a fost descoperit, cert, în locul numit Câmp sau Sub Scaun, chiar dacă autorul « Repertoriului Arheologic » susţine că „a fost descoperit într-un punct neidentificat de pe raza localităţii şi că, mai nou”, aş afirma că piesa a fost găsită în punctul menţionat (Ibidem, 503).
Iar moneda post-medievală din zona Câmpu Negru-Sighet a fost recuperată de pe drumul de căruţă care străbate Dl. Orhedi de deasupra cartierului Câmpu Negru şi este o piesă de 3 polkeri emisă de regele Sigismund III Wasa între anii 1614-1629 (aceasta nu a fost găsită „în zona şcolii Câmpu Negru” şi nu este „1 groş de la Ioan Cazimir 1648-1668”, cf. Ibidem, 530). De altfel, legenda poate fi descifrată pe revers: „MONE NO REG PO...” şi parţial pe avers: „SIGIS 3”.
[14] Ivanciuc 2017, sub tipar. „Slatina-Zalatina este actualul Ocna-Şugatag, care şi-a pierdut caracterul românesc în veacul al XVIII-lea prin aducerea unor mineri străini de către administraţia austriacă”, Popa, 1969, 12.
[15] Coordonate GPS 47.855348, 24.654702 pe Bing Maps, altitudinea de 1530 m.
[16] Beuca, Zebreniuc 2007, 109.
[17] Mihalyi de Apşa 1900, 221, nota 1, referitoare la izvorul sărat de la Solişte («locum antiquae fodinae salium») menţionat împreună cu Valea Sărata («rivuli Sopataka») în hotărnicia Virişmortului : «alte urme de saline vechi în apropierea dealului Hegyeshegy (dl. Bagna, mai demult vf. Ascuţit, n.n.) nu aflăm; dear s-au găsit tot acolo numuri antice romane».
[18] Kacsó 2015, 464-465, omite informaţia: «Începuturile extracţiei sării în localitate (Rona de Jos, n.n.) au fost datate în epoca romană (…) Nu există bază documentare pentru o astfel de datare (…) La cca 6 km sud-vest de localitate (…) în punctul Solişte, se află două izvoare de saramură, care au fost cunoscute cu siguranţă şi în secolele anterioare. Cu prilejul cercetării de teren efectuate (…) în mai 2006, nu am găsit la faţa locului urme arheologice».
[19] Ivanciuc 2017, sub tipar.
[20] Teofil Ivanciuc, Din istoria morilor pe apă din Maramureş, mss.
[21] Deşi Carol Kacsó refuză să accepte această posibilitate: «nu am putut confirma existenţa necropolei tumulare. Prezenţa microlitelor este un indiciu foarte probabil al unei locuiri mult mai vechi, paleolitice sau, eventual, neolitice. O nouă cercetare de teren în acest punct (…) nu a prilejuit descoperirea vreunui artefact şi nici identificarea unor movile funerare», Kacsó 2015, 512. Referitor la microlitele găsite pe movile «ce ar putea aparţine unei aşezări paleolitice sau neolitice», credem că nici unul nu poate fi încadrat tipologic în paleolitic. A se mai remarca faptul că toate piesele au fost descoperite exclusiv pe acele movile, nu şi în vecinătatea acestora.
[22] Monument istoric, cod LMI 2015 MM-II-a-B-04667.
[23] Moneda este în curs de publicare de către autor şi prof. Marius Voinaghi, cel care a semnalat piesa.
[24] Ardeleanu 2017.
[25] Chiş 2014: „zidul unei construcţii mici de piatră folosită pentru supravegherea căilor de comunicaţii”.
[26] Godja-Ou 2002.
,
Additions to the Archaeological Repertory of Maramureş county
(Abstract)
The paper presents a list of archaeological discoveries never published before, made
in Maramureş after the year 1996 by the author or by other finders. On the list are also some
historical places or buildings which can be valuable for archaeologists.
The repertory start with four sites from the southern part of Maramureş county, all of
them situated near or inside Baia Mare city boundaries, where the finds are dating from
Paleolithic age, respectively from the first centuries AD.
From the northern side of Maramureş county, on this list are: the remains of three
wooden churches (Breb-Copăciş, Crăciuneşti and Văleni); a stone manor from Călineşti;
finds from Coştiui (medieval pottery fragments, copper buttons and traces of a possible
fortification); a legendary tomb and a millstones quary from Glod village area; a bronze celt
recovered from Bura collection; stone tools found at Ocna Şugatag and Vadu Izei; small finds
from the former Remeţi medieval monastery; an old, important but forgotten discovery:
roman coins found near the salt spring from Rona de Jos-Solişte; a IV century roman coin
discovered recently near Sighetu-Marmaţiei; pale remains of two lost medieval villages
(Slatina near Ocna Şugatag and the virtually unkown Valea Judelui settlement near Rona de
Sus); two post-medieval crypts (under Sarasău stone church, respectively under Sighetu-
Marmaţiei’s Roman-catholic church; in the last place there were found also some XVII
century stove tiles and other finds); a copper ring and a VI century iron axe recovered from
the hills near Sighetu-Marmaţiei; a pre-historic settlement at the Village Museum from
Sighet; a mineral spring bellow Dealu Cetăţii’s Bronze age fortress near Sighet; an engraved
tombstone from the old Jewish cemetery of Sighetu-Marmaţiei (the oldest in the region);
incised rocks from Văleni or Poienile de sub Munte, and other finds.