Menu
Despre Francisc Nistor
Etnograf, fotograf, montaniard, arheolog, profesor şi cel mai vechi custode onorific din ţară (al Rezervaţiei Pietrosu Rodnei, cu începere din 1934), acesta s-a născut la 5 decembrie 1908, decedând pe 31 octombrie 1997, trăind întreaga viaţă la Sighetu Marmaţiei (cu excepţia a două perioade).
S-a născut într-o familie cu 13 fraţi (tatăl era curator la biserica românească din Sighet), absolvind Liceul „Dragoş Vodă” din oraş. Apoi a studiat ştiinţele juridice la Cernăuţi, devenind funcţionar la Prefectura Maramureş. În timpul râzboiului a lucrat ca fotograf şi în comerţ, iar pe 23 august 1944 a fost arestat şi depus la penitenciarul Sighet, primind apoi domiciliu forţat, dar a scăpat fugind (a stat ascuns cu întreaga familie în pădurile de pe valea Ronişoarei până la 18 octombrie 1944). În 1945 a fost delegat al Consiliului Naţional Român din Maramureş, aducând în mai multe rânduri ajutoare de la Bucureşti, pentru populaţia înfometată. Din 1945 şi până în 1954 a fost profesor de sport la liceul „Dragoş Vodă”, unde a pus în aplicare un priect ambiţios de realizare a unei baze sportive moderne.
Încă în anii 1930 a început să cocheteze cu etnografia, devenind colaborator al profesorului Dimitrie Gusti-directorul Institutului Social Român. Nistor a fost cel care a salvat biserica de lemn din Dragomireşti de la distrugere, ajutând la mutarea acesteia în Muzeul Satului din Bucureşti. În 1954 a pus bazele primului muzeu postbelic cu colecţii eterogene din Sighet. A reînfiinţat Muzeul etnografic, nucleul Muzeului Maramureşului de azi. Francisc Nistor a achiziţionat prin lungi şi chinuitoare campanii de cercetare prin satele regiunii cele mai valoroase obiecte prezente azi în colecţia etnografică. Pe văile Izei, Marei şi Cosăului a rămas cunoscut până azi ca „Feri Bacsi”, devenind un personaj de legendă.
A fost iubit în egală măsură de arheologi, istorici de artă, etnologi folcorişti (unii dintre ei academicieni- mărturie stând cuvintele elogioase scrise de aceştia la adresa sa) şi de oamenii simpli.
A deschis şi porţile arheologiei în Maramureş, aducându-i aici pe marii cercetători Radu Popa, Kurt Horedt, Alexandru Vulpe şi Hadrian Daicoviciu. Cercetările sale au dus la descoperirea primei aşezări dacice din Maramureş (Onceşti), a aşezării fortificate de pe Solovan, a siturilor arheologice medievale de la Sarasău şi Bogdan Vodă, descoperind şi o serie de inestimabile tezaure de bronz pe care apoi le-a donat muzeului maramureşean.
A pus temelia staţiunilor Borşa şi Izvoare. A colindat toţi munţii din ţară. A înfiinţat prima şcoală de schi din Maramureş. A pus bazele turismului din Maramureş, marcând cu clubul pe care l-a condus 125 km de trasee montane în premieră, şi deschizând 6 cabane. I se datorează în parte şi recolonizarea cu capre negre a Munţilor Rodnei.
Recunoştinţa oraşului faţă de Nistor s-a manifestat abia în 1995, când i-a fost decernat titlul de Cetăţean de Onoare.
L-am cunoscut, şi mi-a îndrumat paşii în direcţia arheologiei şi a cercetării trecutului Maramureşului. Pentru mine şi pentru mulţi bătrâni din satele regiunii, Domnul Nistor mai trăieşte şi azi.
A publicat următoarele lucrări:
1.Creaţii şi creatori populari din zona etnografică Maramureş (fotografii de F. Nistor, texte : L. Sârbu, D. Pop, G. Drăgan), Casa Regională a Creaţiei Populare, Baia Mare, 1967.
2.Ornamentaţii în lemn. Sculptură şi arhitectură populară din zona etnografică Maramureş (fotografii de Fr. Nistor, text M. Braga), Casa Creaţiei Populare a judeţului Maramureş, Baia Mare, 1969.
3.Măştile populare şi jocurile cu măşti din Maramureş (fotografii de F. Nistor, text: M. Dăncuş şi N. Timiş), Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă, Baia Mare, 1973.
4.Maramureş (fotografii de I. Pop, F. Nistor, I. Nădişan, V. Mihiş, text N. Timiş), Asociaţia folcloriştilor şi etnografilor din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1974.
5.Poarta maramureşeană (text şi fotografii F. Nistor), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976.
6.Maramureş (fotografii de I. Pop, F. Nistor, I. Nădişan, text N. Timiş), Baia Mare 1979.
7.Arta lemnului în Maramureş (prefaţă de Mihai Pop, fotografii de F. Nistor), Asociaţia folcloriştilor şi etnografilor din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1980. “Francisc Nistor a cercetat ani îndelungaţi, cu pasiune, acest domeniu al culturii maramureşene. Admirându-i obiectele în care s-a concretizat artistic, el a făcut la Sighetu Marmaţiei unul dintre cele mai frumoase, mai bune muzee de artă populară. Acest album o carte de învăţătură în care cei de azi care nu cunosc Maramureşul şi cei de mâine care nu vor mai apuca arta lemnului în amploarea ei, să-şi dea seama de puterea şi subtilitatea cu care maramureşeanul a ştiut să valorifice funcţional lemnul”, scria în prefaţă acad. Mihai Pop.
8.Iarna maramureşeană (text şi fotografii F. Nistor, prefaţă de T. Utan), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981.
9.Plaiuri maramureşene (text şi fotografii F. Nistor şi S. Nistor, cuvânt înainte de Vasile Drăguţ), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985.
Împreună cu academicianul Al. Vulpe, a publicat trei materiale ştiinţifice în anuarul „Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie”, editat de către Academia Română:
10.Bronzuri inedite din Maramureş în colecţia prof. Francisc Nistor din Sighetul Marmaţiei, Fr. Nistor şi Al. Vulpe, în SCIVA, Tom 20, nr. 2, Editura Academiei, Bucureşti, 1969.
11.Depozitul de brăţări de bronz de la Vadul-Izei, Fr. Nistor şi Al. Vulpe, în SCIVA, Tom 21, nr. 4, Editura Academiei, Bucureşti, 1970.
12.Depozitul de bronzuri de la Crăciuneşti (Maramureş), Fr. Nistor şi Al. Vulpe, în SCIVA, tom 25, nr. 1, Editura Academiei, Bucureşti, 1974.
(©2008, Teofil Ivanciuc)
Interviu din lucrarea „Ani de drumeţie” de V. Borda şi N. Simion, apărută la Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976:
FRANCISC NISTOR
Directorul Muzeului de etnografie al Maramureşului. Secretarul secţiei a VII-a Maramureş a Turing Clubului României. Vechi custode onorific pentru ocrotirea monumentelor naturii. Arheolog amator.
„MARAMUREŞ, ŢARA VECHE, CU OAMENI FĂRĂ PĂRECHE"
„Sus pe vîrful muntelui, la curţile dorului", era îndemnul ce îl adresaţi foarte des auditorului în conferinţele de popularizare a turismului. Am înţeles din aceasta că iubiţi poezia şi vedeţi legătura ei cu turismul.
— Versurile acestea, extrase dintr-o poezie populară, le-am ales ca deviză pentru că erau parcă izvorîte din inima mea şi exprimau credinţa mea cea mai puternică.
— Atunci. Dar acum ?
— Nu mi-am pierdut credinţa aceasta niciodată, ci, dimpotrivă, am sporit-o prin muzeul căruia m-am dedicat cu toată fiinţa. Muzeul maramureşan a devenit acum pasiunea mea cea mai mare şi-mi acaparează tot timpul, însă sufletul meu tînjeste după munte, după pădure, după zăpezile de sus.
— După munţii Maramureşului ?
— După toţi, după munte în general, pentru că nu există masiv din ţara asta pe care să nu fi pus piciorul, şi nu o dată. Pînă în 1975 nu fusesem în Parîng şi în Deltă, dar în această primăvară n-am rezistat ispitei şi m-am dus. Am impresii foarte puternice; m-a şocat Delta cu peisajul ei tulburător, cu vietăţile de acolo, însă la Gutin, pe Ţibleş, mă simt cu adevărat fericit, ca omul care se întoarce acasă, după o lungă peregrinare prin lume.
— Cum aţi descoperit muntele ? Sînteţi orăşean. Aveau sighetanii pasiunea excursiilor ?
— „Fiind băiet, păduri cutreeram", cum spunea Eminescu. Am început ca mai toţi copiii şi ca toţi sighetenii, dealtfel, cu dealul Solovanu, cu „muntele" Solovanu, cum îi zicem noi, deşi are în jur de numai 600 metri. Apoi, pe măsură ce creşteam, mă îndepărtam tot mai mult de casă, şi pînă la munte nu-i departe. Companie aveam pe cei 13 fraţi: 11 băieţi şi 2 fete, plus copiii din cartier, însă minunea s-a produs într-o zi, cînd am văzut pentru prima dată nişte schiuri. A venit cu ele din armată fratele meu mai mare, Ludovic, frate geamăn cu Vasile. Aveam vreo 6—7 ani, dar nu mă lăsam pînă nu mi le dădea şi mie, cu riscul unor burduşeli.
— Erau atît de rare schiurile atunci prin acele locuri ?
— Da, chiar foarte rare. Închipuiţi-vă doar că în 1934, cînd s-a înfiinţat prima secţie a Turing Clubului la Sighetu Marmaţiei, în tot oraşul existau doar 20 de perechi de schiuri.
— După cîte ştim, aţi înfiinţat prima şcoală de schi din Maramureş — un an după înfiinţarea secţiei, iarna, cînd activitatea turistică trena.
— Oamenii nu cunoşteau bucuriile schiului şi doar puţini maramureşeni practicau acest sport. Scopul şcolii, cum v-am spus, era însă altul: atragerea tineretului în rîndurile noastre, prin dezvăluirea frumuseţilor iernii şi a plăcerilor pe care aceasta le poate oferi. Acest scop a fost atins, deoarece s-au înscris foarte mulţi elevi, tineri şi chiar mai vîrstnici, care au devenit prin aceasta şi membri ai asociaţiei noastre, în acelaşi timp. Şcoala a deschis ochii tuturor asupra marilor posibilităţi pentru practicarea sporturilor albe în munţii noştri. Acum toată lumea ştie că centrul turistic de la Borşa este un loc ideal pentru sporturi de iarnă, cu condiţii naturale de relief şi climă excepţionale. Borşa are cea mai mare trambulină naturală din Europa, o pîrtie olimpică pe buza muntelui de la l 660 m altitudine, care coboară 2 840 m, cu o diferenţă de nivel de 840 m — pîrtie tipică pentru concursuri mari. Munţii Rodnei oferă, de asemenea, avantajul unic de a coborî cu schiurile de la 2 200 m. Aici precipitaţiile sînt abundente, iar orientarea permite să se schieze şi în luna mai. Acum aceste lucruri se cunosc în general, dar pe atunci eram numai cîţiva care le ştiam. Pentru a-i convinge şi pe alţii trebuia să le arătăm cele mai bune trasee, pe care nici noi nu prea le cunoşteam.
— Şi atunci ?
— Atunci plecam noi mai înainte pe presupusele trasee, le jalonam şi apoi duceam grupul. Iar cercetările noastre nu erau lipsite de peripeţii.
— Şi chiar de pericole, probabil, gîndindu-ne la cîte surprize ascunde zăpadă şi cît de nestatornică este vremea la munte.
— Erau. Într-adevăr, explorările noastre foarte periculoase, deşi eram oarecum antrenaţi. Noi am început călătoriile pe schiuri încă din 1933. În februarie 1933 am urcat, împreună cu profesorii Traian Bilţu-Dăncuş şi Bodnar Florenţiu, pentru prima dată cu schiurile masivul Pop Ivan — 1940 m. Apoi alte masive, încît devenisem experţi în a ne orienta, după aspectul zăpezii, în ocolirea obstacolelor, chiar şi noaptea. Cei doi prieteni de care am vorbit mi-au devenit ulterior colaboratori apropiaţi în cadrul secţiei noastre a Turing Clubului. Dar, atunci, la început, cel mai pasionat de această muncă era profesorul doctor Iacob Dermer, de la Liceul..Dragoş Vodă" din Sighet. El era iniţiatorul tuturor excursiilor şcolare. Mi-a fost şi mie profesor şi cred că şi lui îi datorez o bună parte din cunoştinţele mele despre Maramureş şi din pasiunea pentru cunoaştere. Cartea lui, „Istoria Maramureşului", o răsfoiesc şi astăzi cu mare plăcere. Am amintit de cartea aceasta deoarece ea a stimulat foarte mult dorinţa concetăţenilor noştri de a cunoaşte Maramureşul şi, implicit, i-a atras în rîndul asociaţiei care organiza asemenea acţiuni.
— Se înţelege, din ce spuneţi, că la data apariţiei acestei cărţi asociaţia maramureşeană de turism era deja constituită.
— Da, cartea a apărut în 1936, iar secţia din Maramureş a Turing Clubului României s-a înfiinţat în 1934, oficial la 2 iulie. Dr. Ioan Mihalyi, dr. Ilie Mariş, Florentin Mihalyi, Lazăr Alexandru au constituit nucleul secţiei noastre turistice, pictorul Traian Bilţu Dăncuş a fost ales preşedinte al secţiei a VII-a Maramureş a Turing Clubului României. Vicepreşedinte era ing. Butuc, iar eu secretar.
— Cîţi membri număra secţia la constituire ?
— 40. Acest număr a fost înregistrat şi la centrala Turing Clubului, cu sediul în Bucureşti, care a luat act de înfiinţarea secţiei noastre.
— Deci, pe primul plan al noii secţii se impunea atragerea de noi membri.
— Exact ! În numai un an numărul lor creşte la 73 şi apoi se dublează în anul următor. Inexistenţa oricăror preocupări pentru turism ne-a determinat ca, încă de la început, să concentrăm atenţia în două direcţii: prima, organizarea secţiei şi atragerea de noi membri, iar a doua, marcarea potecilor şi amenajarea de adăposturi în viitorul nostru teren de acţiune.
— Fondurile băneşti cum le obţineaţi ? Tot prin contribuţii voluntare şi serate dansante, conferinţe, ca în alte părţi ?
— Altă soluţie nu era. Aşa am strîns 11.000 de lei, din care 7 000 am şi cheltuit pentru marcarea a circa 16 km de trasee, pe materiale. Aşa că pentru casele de adăpost ne mai rămăsese foarte puţin.
—Şi?
— A început „sfînta milogeală" pe la autorităţile municipale, la Uzina electrică a oraşului, la alte instituţii. Grosul l-am pus, bineînţeles, din buzunarele noastre şi astfel am reuşit ca, tot după planurile noastre, să construim în 1936 casa de adăpost de la Prislop.
— Vorbeaţi de primele trasee marcate. Care au fost acestea şi cine le-a făcut !
— Cele mai multe le-am marcat eu împreună cu Szollosy Tiberiu. Iată cîteva: Valea Vişeului, Pop Ivan — Copilaş, Lutoasa, Valea Botizului, pe Waser, circa 80 km. Apoi Sighet, Piatra Ţiganului, Tătar, Izvoare, circa 44 de km. Profesorul Bilţiu-Dăncuş a marcat trasee mai scurte: Crăceşti—Gutîi, Crăceşti—Izvorul lui Pintea—Drumul Măriuţei—Gutîi; Crăceşti—Izvoare. Acolo unde se ridică acum o adevărată staţiune climaterică, la Izvoare, nu era nimic, ci doar un loc plăcut pe care noi l-am descoperit. În sfîrşit, aceasta n-a fost prima noastră descoperire şi nici primul pilon la viitoarea staţiune.
— Între, care şi Borşa, unde acum, pe lîngă cabana existentă, s-au mai ridicat două hoteluri moderne, cu restaurante, parkinguri ş.a.m.d.
— O menţiune: cabana de care vorbiţi, care este un complex mare, este de dată recentă şi nu mai păstrează nimic din vechiul nostru refugiu. El începe să fie construit în 1942, dar războiul face ca lucrarea să fie abandonată şi abia în 1949 complexul de cabane de aici este refăcut şi dat în folosinţă în forma în care se vede şi acum.
— De fapt, din cauza războiului se întrerup lucrările şi la cabana de pe Prislop, adevărata cabană care s-a inaugurat în 1939, la 20 august, dar dată în folosinţă parţial şi pe care apoi tot vicisitudinile războiului o distrug.
— Spre regretul nostru, trebuie să spun că tot atunci este distrus şi refugiul pe care l-am făcut la Iezerul Mare, pe Pietrosul Mare, la l 910 m altitudine
— În acest loc şi acum se resimte lipsa unui refugiu, ca dealtfel şi pe Ineu.
— Şi chiar în covata glaciară a Gărgălăului, ori pe cumpăna apei între Izvorul Cailor şi Gărgălău,locuri frecventate mult de turişti, ca dealtfel şi la Prislop, unde ar trebui refăcut şi vechiul drum care ar permite automobiliştilor să urce cu maşina pînă la o altitudine de 2 000 m.
— Şi o mai bună legătură între Maramureş şi Moldova !
— De fapt aceasta a fost şi ideea de la care am pornit iniţial în construirea cabanei ,,Prislopul". Pe aici, pe la Borşa, treceau spre Vatra Dornei „butinarii", 6—7 000 de oameni anual. Ei descoperiseră drumul cel mai bun şi cel mai drept între cele două provincii româneşti. Tot aici este cel mai bun punct de plecare spre Ineu — 4 ceasuri, şi spre Rodna — 3 ceasuri. La fel am gîndit şi la amplasarea celorlalte refugii şi cabane pe care le-am înălţat în această zonă: alegerea unor locuri pitoreşti şi interesante, dar care să fie în calea drumeţilor sau la capătul călătoriei lor.
— Putem demonstra, cred, foarte bine afirmaţia dumneavoastră fie şi numai înşirînd locurile de popas care s-au amenajat în timpul în care v-aţi aflat printre conducătorii filialei.
— Nu sînt prea multe, dar la stadiul la care se afla atunci mişcarea turistică erau suficiente. Adăugăm deci, la cele de care am vorbit, cabanele de sub poalele Ţibleşului, de la Izvoarele şi de pe Valea Cizlei.
— Edificator pentru activitatea pe care aţi desfăşurat-o în acest domeniu ar fi să socotim cîţi ani v-aţi ocupat direct de turism şi în ce calitate ?
— În primii ani de la înfiinţare eram secretar, funcţie preluată de Ion Coman, fostul director al Uzinei electrice, cînd eu am fost ales preşedinte al secţiei, în 1938. Mi-am îndeplinit atribuţiile pînă la începerea războiului, cînd am fost concentrat. În timpul războiului, bineînţeles, activitatea turistică s-a dezorganizat şi s-a întrerupt. A fost reluată după 1944, cînd s-a înfiinţat Oficiul Naţional de Turism, iar eu am fost numit preşedintele Oficiului local. La începutul anului 1948, cînd oficiul s-a transformat în organizaţia ,,Turismul popular", am trecut pe vechea funcţie de secretar. Abia în acel moment am primit fonduri şi am început amenajarea unor baze turistice, între care şi cea de la Gura Fîntînii-Borşa care arsese în timpul războiului.
Am apucat să o văd în picioare în 1949. Apoi în acel an am fost solicitat să lucrez în învăţămînt, unde era mare nevoie de oameni. Am acceptat noua muncă, deţinînd în continuare şi funcţia de secretar, pînă în 1954. În acest din urmă an situaţia din învăţămînt s-a mai îmbunătăţit, iar filiala noastră, vechea secţie a VII-a de turism, s-a contopit cu cea de la Baia Mare. Pentru mine a fost o mare uşurare, deoarece puteam în sfîrşit să mă ocup de crearea muzeului maramureşan.
— Era o însărcinare specială sau o idee a dumneavoastră ?
— Şi una şi alta... Am fost desemnat cu această muncă, însă, în urma stăruinţelor mele. Era o veche dorinţă care mă acapara cu totul, pe măsură ce cunoşteam mai bine Maramureşul şi valorile sale etnografice. Colindam zilnic cu bicicleta 80—100 de km în căutarea unor obiective interesante, făceam cercetări căutînd să descopăr ce era mai valoros şi deschideam cu plăcere pungă mea săracă pentru achiziţionarea lor. Aveam o raniţă specială cu care nu mă întorceam niciodată goală. Şi aşa, zi de zi, ani de-a rîndul, mi-am alcătuit o colecţie frumuşică.
— Colecţie care, trebuie sa spunem, a stat la baza muzeului înfiinţat în 1954. Era încă sărac şi numai cu două secţii — istorie şi etnografic. Iar din lipsa unor exponate reprezentative, valoroase, era neconcludent. Acesta a fost şi motivul pentru care el nu s-a inaugurat oficial decît în 1957 la l martie ?
— Desigur. În 1954 am găsit înţelegerea autorităţilor, care mi-au acordat fonduri şi sprijin pentru înjghebarea unui muzeu adevărat. De atunci totul a fost mai uşor.
— Aţi recunoscut şi dumneavoastră că ideea creării acestui muzeu era mai veche.
— Ideea de muzeu în Sighetu Marmaţiei nu-mi aparţine. Este mai veche. În anul 1878, dintr-o iniţiativă locală, ia fiinţă un mic muzeu, cu secţii de istorie şi istorie naturală. În anul următor acest muzeu este transferat liceului reformat din localitate, constituind un preţios sprijin în predarea lecţiilor.
În anul 1921 Gheorghe Vornicu, fost profesor la „Şcoala Normală", începe organizarea unui muzeu etnografic, care se inaugurează în anul 1926, cu ocazia Congresului profesorilor de geografie din România, desfăşurat în Sighetu Marmaţiei sub 'Conducerea savantului Simion Mehedinţi. Muzeul realizat de Gheorghe Vornicu cuprindea patru secţii: păcurărit (păstorit), obiecte casnice, industria casnică şi secţia bisericească. Profesorul Vornicu şi-a propus ca acest muzeu să fie „păstrător al tezaurului sufletesc al poporului român din Maramureş, informator şi educator artistic al publicului vizitator".
Vitregia soartei, şi în primul rînd cele două mari războaie, au făcut ca aceste instituţii conturate şi profilate ştiinţific să dispară. Obiectele, în marea lor majoritate, s-au pierdut, reuşind să se salveze doar cîteva piese de valoare, care au intrat în patrimoniul unor mari muzee din ţară şi din străinătate.
După cel de-al doilea război mondial, restabilindu-se climatul cultural şi datorită politicii juste de culturalizare a maselor şi de păstrare a tezaurului cultural naţional, se creează condiţii pentru reînfiinţarea unui muzeu în Sighetu Marmaţiei. Astfel, în anul 1954, se dă o decizie de înfiinţare a muzeului maramureşan, care preconiza secţii de istorie şi etnografie.
— Care a funcţionat aşa pînă în 1967, nu ?
— Exact. În anul 1967 am primit noi spaţii şi l-am închis pentru reorganizare. Abia în anul 1971 am putut să redeschidem expoziţia de bază a secţiei etnografice, organizată pe baze noi, cu o concepţie modernă de expunere a obiectelor şi cu întregul material structurat pe principalele categorii ale culturii populare materiale. Totodată, s-a trecut la organizarea ştiinţifică a depozitelor muzeului, a laboratoarelor, la evidenţa ştiinţifică, la crearea sectorului documentar etc...
Începînd din anul 1968, l august, se organizează şi secţia de ştiinţele naturii, care îşi propune prezentarea faunei şi florei de pe cuprinsul depresiunii intracarpatice a Maramureşului.
— Acum muzeul se prezintă în faţa marelui public amplu, bogat.
— Da. Acum are expoziţia de bază a secţiei etnografice, care prezintă principalele categorii ale culturii populare: ocupaţiile, meşteşuguri şi industrii ţărăneşti, mobilierul ţărănesc, arhitectura populară, textilele de interior, portul popular şi ceramica. O expoziţie specială de măşti vine să completeze expoziţia de bază. Colecţii valoroase de icoane pe lemn şi pe sticlă îşi aşteaptă rîndul să fie expuse în cadrul unor expoziţii speciale. Aşa cum este organizat în faza actuală, muzeul nostru are ca preocupări principale cercetarea şi dezvoltarea patrimoniului, conservarea acestuia şi, desigur, valorificarea lui, care se realizează prin expoziţii de bază sau prin expoziţii speciale cu caracter temporar, cu expoziţii itinerante, cu publicaţii etc., toate acestea vizînd educarea tinerelor generaţii, a publicului în general, dezvoltarea sentimentelor de dragoste faţă de trecut, faţă de tot ce au făcut strămoşii noştri, educaţia estetică a maselor şi, bineînţeles, cultivarea sentimentelor patriotice.
— Bogăţia culturii populare materiale şi spirituale maramureşene va obligă în continuare la cercetări şi investigare. Dealtfel, eforturile dumneavoastră se îndreaptă acum spre prezentarea arhitecturii populare în cadrul unui muzeu în aer liber. Credem că realizarea acestui grandios obiectiv va completa armonios expoziţia pavilionară existentă, va reuşi să ofere publicului vizitator din ţară şi din străinătate o imagine a acestei extraordinare civilizaţii populare.
— Faptul că în zona etnografică Maramureş se mai păstrează arta populară nealterată considerăm că se datorează unui foarte puternic şi bine înrădăcinat fond străvechi. Dealtfel, iconografia pe lemn, pictura murală a bisericilor maramureşene, arhitectura în special, la care putem adăuga arta textilelor, portul popular şi ceramica, sînt elementele unei arte străvechi care s-a perpetuat, s-a transmis cu pioşenie şi dragoste din generaţie în generaţie pînă în zilele noastre. La o analiză mai atentă a acestor categorii ale artei şi culturii populare maramureşene vom observa un specific, o amprentă locală care o individualizează, dar în acelaşi timp se încadrează armonios în spiritualitatea românească. Dacă am încerca să definim, evident succint, specificul local al artei populare maramureşene, trebuie să subliniem monumentalitatea arhitecturii, sobrietatea ţesăturilor vechi în motivele decorative şi în cromatică, sensibilitatea deosebită în decorarea mobilierului ţărănesc şi ingeniozitatea în diferite tehnici, meşteşuguri şi industrii populare. Toate acestea reflectă simţul estetic deosebit al ţăranului maramureşean, simţul deosebit al proporţiilor şi al culorii. Trebuie spus că muzeul nostru s-a făcut cunoscut pe plan naţional şi internaţional prin sine, prin valoarea obiectelor pe care le adăposteşte, prin aceste comori nepreţuite, rezultat al trecerii lor prin filtrul sufletesc al nenumăratelor generaţii.
— Manifestările folclorice de mare amploare, ca Festivalul de datini şi obiceiuri laice de iarnă care se desfăşoară la Sighetu Marmaţiei, „Hora la Prislop", cu participarea a trei judeţe limitrofe: Bislriţa-Năsăud, Suceava şi Maramureş, sărbătoarea de primăvară „Tânjaua" de pe Mara, precum şi grandioasa arhitectură a bisericilor de lemn de pe văile Izei, Horei şi Cosăului, „Cimitirul vesel" din Săpînţa sînt doar cîteva dintre comorile care atrag turiştii români şi străini. Sigur, toate acestea petrecîndu-se în Maramureş, muzeul etnografic are un rol important în organizarea lor, în menţinerea autenticităţii lor şi în achiziţionarea la aceste ocazii a unor obiecte noi. Cum va preocupaţi de aceasta ?
— Avem o funcţie dublă, ca să spun aşa. Adică de organizare a acestor manifestări şi de conservare a vechilor tradiţii aşa cum ni s-au transmis ele din moşi strămoşi. Veghind asupra păstrării adevăratelor valori etnografice şi folclorice, ne este lesne sa depistăm şi exponatele autentice, acele piese cu care putem întregi patrimoniul existent. Muzeul maramureşan, aşa ne place să-l denumim, avînd în vedere numele mai vechi al acestei instituţii, nu este altceva deocamdată decît Muzeul etnografic al Maramureşului. Zicem deocamdată, deoarece este conturată deja o secţie de ştiinţele naturii şi în curs de organizare, o secţie de istorie. În felul acesta, muzeul nostru va reuşi să prezinte publicului civilizaţia, cultura populaţiei din Maramureş. Istoric, într-o perspectivă diacronică, vizînd şi condiţiile de mediu natural-geografic care au facilitat dezvoltarea acestei civilizaţii în Depresiunea Maramureşului.
— Deci investigaţiile continuă pentru completarea colecţiilor muzeului, în aşa fel încît el sa poată fi oglindă cît mai fidelă a Maramureşului.
— Este firesc. Dar pentru a înfăţişa cît mai complet întreaga gamă de preocupări a locuitorilor săi, bogata industrie populară, arta ţărănească şi în general aspectele etnografice specifice, originale, ne-am îndreptat atenţia şi asupra altor lucrări care nu pot fi expuse într-o clădire. Este vorba de case. de gospodăriile ţărăneşti cele mai vechi, de uneltele de muncă la pădure şi la munte, păstrate din cele mai vechi timpuri şi pe care ne străduim să le concentrăm într-un muzeu în aer liber.
— Pe Dealul Florilor, la poalele Gutinului, într-o margine de pădure.
— L-aţi văzut, aşadar. V-a plăcut ?
— Mai încape vorbă ! Cine trece prin Sighet sau urmează frumoasa Vale a Izei, nu poate să nu se oprească şi în acest loc de mare interes şi importanţă pentru cunoaşterea regiunii. Se observă însă că este incomplet, mai ales după acele locuri rămase libere între gospodării, care-ţi spun că mai lipseşte ceva...
— Mai trebuie multe şi de aceea sînt mereu pe drumuri. Deocamdată avem cîteva case, o bisericuţă, o moară, porţi, dar bineînţeles că sînt insuficiente pentru a înfăţişa satul maramureşan. Deci căutăm, căutăm mereu, ne organizăm şi alergăm după meşteri, materiale, scule. Dintr-un sat în altul, din Sighet la Baia Mare, de la Baia la Bucureşti s.a.m.d. Nu e chiar aşa de uşor să faci un muzeu atît de complex, cum e acesta al meu, al nostru adică...
— De ce v-aţi corectat ? Toată lumea ştie că dumneavoastră sînteţi sufletul lui şi că datorită insistenţelor şi „alergăturilor" dumneavoastră s-a putut face ceea ce se vede astăzi. Avem convingerea că nu din vanitate aţi spus al meu, ci pentru că sînteţi foarte mult legat de el.
— Nu, nu din vanitate. Vă rog să mă credeţi că prin el trăiesc şi dacă nu vi se pare exagerat, aş spune că pentru el trăiesc. Am depăşit vîrsta de pensionare, dar n-am să intru în pensie pînă nu văd muzeul pus pe picioare, complet, aşa cum trebuie să fie pentru a reprezenta cu adevărat Maramureşul. În natură mi-a fost viaţa, dar am înţeles că acum, cînd totul se transformă, avem o mare obligaţie morală: să păstrăm tezaurul artistic al moşilor şi strămoşilor noştri. Trebuie sa arătăm generaţiilor viitoare cine au fost ei şi cine am fost noi, care sînt rădăcinile noastre şi cum am evoluat, de ce sîntem în stare. Se spune că omul cu cît trăieşte mai mult cu atît face mai mult pentru alţii. Eu zic, cu cît faci mai mult pentru alţii, cu atît trăieşti mai mult.
— Şi dumneavoastră aţi făcut într-adevăr multe. Noi vrem să amintim, de pildă, preocupările dumneavoastră arheologice, descoperirile pe care le-aţi făcut în acest domeniu.
— Nu este un alt domeniu al preocupărilor mele, după cum s-ar părea. Ele se leagă, se împletesc şi duc spre un singur fir — istoria Maramureşului, care îmi este atît de dragă.
— Dar cum aţi ajuns să treceţi efectiv la cercetări arheologice ? Ce v-a îndemnat ?
— Am pornit înapoi pe firul istoriei. Am urmărit în sens invers evoluţia obiectelor etnografice pe care le-am descoperit şi pe care ani de zile le-am studiat, m-am inspirat şi din „diplomele maramureşene'', din alte documente vechi pe oare le-am cercetat şi după toponimie.
— Şi aşa aţi descoperit prima aşezare dacică din Maramureş, cetatea de la Onceşti. Cerem scuze, dar denumirea nu ne sugerează nimic.
— Nu vedeţi legătura cu toponimia ? E normal, pentru că nu ştiţi că ea se află pe dealul „Cetăţuia", cum îi ziceau localnicii, şi tocmai această denumire m-a făcut să mă gîndesc că nu degeaba i se spune aşa din moşi strămoşi. Şi în 1963 am săpat şi am scos la iveală încă o dovadă a existenţei dacilor liberi pe aceste meleaguri.
— Descoperiri pentru care v-a felicitat chiar Hadrian Daicoviciu, după cum am citit în revista „Studii şi cercetări maramureşene..."
— Ceea ce, trebuie să recunosc, mi-a făcut mare plăcere şi m-a încurajat să continui. Am săpat apoi pe Dealul Cetăţii de aici din Sighet şi am scos la lumină o aşezare fortificată din perioada tîrzie a bronzului. Aşa m-am îndrăgostit un timp de bronzuri. Am publicat chiar împreună cu Alexandru Vulpe un studiu despre bronzurile din Maramureş, dar aşa cum îmi preciza Hadrian Daicoviciu, cu care discutam adesea despre săpăturile mele arheologice, m-am întors la etnografie, la muzeul meu pe care, de fapt, nu l-am trădat niciodată.
— Sînteţi cel mai vechi custode onorific pentru ocrotirea monumentelor naturii, din 1934. Şi acum sînteţi membru al Comisiei judeţene. Cum va-ţi cîştigat acest titlu ?
— Luptînd o viaţă întreagă pentru ocrotirea naturii, a monumentelor sale, a tot ce a creat ea mai frumos. Am amenajat chiar un colţ de ocrotirea naturii în cadrul muzeului, încă din 1955.
— Cineva din comisie, de la Baia Mare, ne spunea că în parte şi dumneavoastră vi se datorează recolonizarea Maramureşului cu capre negre.
— Am întocmit în 1948 nişte planuri grozave cu un inginer din Bucureşti, de la Ministerul Industriei Forestiere, li spunea Gheorghe Raţiu. Vroiam să aducem din nou capre negre în Munţii Rodnei, unde au fost şi acum au dispărut. Căutăm cauzele. El a făcut o imprudenţă. A plecat în martie, cînd zăpada e înşelătoare, singur pe Pietrosul Mare. L-a prins o lavină şi a dispărut. L-am căutat cu disperare zile şi nopţi în şir. L-am găsit de-abia în iunie...
Da, acum sînt capre negre în Munţii Rodnei. Trebuie să reţinem acest nume: Gheorghe Raţiu.
— Am văzut la dumneavoastră foarte multe fotografii — peisaje, oameni, case, detalii arhitectonice— de care va slujiţi în realizarea „operei" dumneavoastră, aşa cum v-aţi exprimat odată. Singur le-aţi făcut?
— Da. Este un meşteşug pe care l-am învăţat de tînăr şi pe care, după părerea mea, trebuie să şi-l însuşească toţi cei care vor, într-un fel sau altul să facă turism. Nu numai că-ţi imortalizezi impresiile, dar constituie oricînd un argument în orice demonstraţie. Pentru mine imaginile fotografice sînt documente, schiţe şi planuri de lucru în reconstruirea peisajului etnografic al Maramureşului. Acum, cu un asemenea teanc de fotografii, am reuşit să conving diverse foruri de resort pentru reconstituirea celei mai vechi case din Maramureş şi cred că din ţară.
— Ce vă face să credeţi acest lucru ?
— Clădirea în sine, aşa cum s-a păstrat ea de-a lungul vremii în comuna Berbeşti. În plus, are o grindă, de aceeaşi vîrstă cu restul lemnăriei şi din aceeaşi esenţă cu acelasi fel de cioplitură, pe care scrie „EDIFICAVIT FILIUS VOLFIENSIS — 1704". O veţi vedea în muzeul în aer liber.
— Deci toate planurile dumneavoastră de viitor converg într-un singur punct, muzeul. Sau ne înşelăm ?
— Nu va înşelaţi. Acesta este crezul meu şi, aşa cum v-am mai spus, nu voi avea linişte pînă nu-l văd realizat cum l-am gîndit, aşa cum trebuie să fie un asemenea lăcaş de cultură.
Vreau să-mi fac datoria !"
S-a născut într-o familie cu 13 fraţi (tatăl era curator la biserica românească din Sighet), absolvind Liceul „Dragoş Vodă” din oraş. Apoi a studiat ştiinţele juridice la Cernăuţi, devenind funcţionar la Prefectura Maramureş. În timpul râzboiului a lucrat ca fotograf şi în comerţ, iar pe 23 august 1944 a fost arestat şi depus la penitenciarul Sighet, primind apoi domiciliu forţat, dar a scăpat fugind (a stat ascuns cu întreaga familie în pădurile de pe valea Ronişoarei până la 18 octombrie 1944). În 1945 a fost delegat al Consiliului Naţional Român din Maramureş, aducând în mai multe rânduri ajutoare de la Bucureşti, pentru populaţia înfometată. Din 1945 şi până în 1954 a fost profesor de sport la liceul „Dragoş Vodă”, unde a pus în aplicare un priect ambiţios de realizare a unei baze sportive moderne.
Încă în anii 1930 a început să cocheteze cu etnografia, devenind colaborator al profesorului Dimitrie Gusti-directorul Institutului Social Român. Nistor a fost cel care a salvat biserica de lemn din Dragomireşti de la distrugere, ajutând la mutarea acesteia în Muzeul Satului din Bucureşti. În 1954 a pus bazele primului muzeu postbelic cu colecţii eterogene din Sighet. A reînfiinţat Muzeul etnografic, nucleul Muzeului Maramureşului de azi. Francisc Nistor a achiziţionat prin lungi şi chinuitoare campanii de cercetare prin satele regiunii cele mai valoroase obiecte prezente azi în colecţia etnografică. Pe văile Izei, Marei şi Cosăului a rămas cunoscut până azi ca „Feri Bacsi”, devenind un personaj de legendă.
A fost iubit în egală măsură de arheologi, istorici de artă, etnologi folcorişti (unii dintre ei academicieni- mărturie stând cuvintele elogioase scrise de aceştia la adresa sa) şi de oamenii simpli.
A deschis şi porţile arheologiei în Maramureş, aducându-i aici pe marii cercetători Radu Popa, Kurt Horedt, Alexandru Vulpe şi Hadrian Daicoviciu. Cercetările sale au dus la descoperirea primei aşezări dacice din Maramureş (Onceşti), a aşezării fortificate de pe Solovan, a siturilor arheologice medievale de la Sarasău şi Bogdan Vodă, descoperind şi o serie de inestimabile tezaure de bronz pe care apoi le-a donat muzeului maramureşean.
A pus temelia staţiunilor Borşa şi Izvoare. A colindat toţi munţii din ţară. A înfiinţat prima şcoală de schi din Maramureş. A pus bazele turismului din Maramureş, marcând cu clubul pe care l-a condus 125 km de trasee montane în premieră, şi deschizând 6 cabane. I se datorează în parte şi recolonizarea cu capre negre a Munţilor Rodnei.
Recunoştinţa oraşului faţă de Nistor s-a manifestat abia în 1995, când i-a fost decernat titlul de Cetăţean de Onoare.
L-am cunoscut, şi mi-a îndrumat paşii în direcţia arheologiei şi a cercetării trecutului Maramureşului. Pentru mine şi pentru mulţi bătrâni din satele regiunii, Domnul Nistor mai trăieşte şi azi.
A publicat următoarele lucrări:
1.Creaţii şi creatori populari din zona etnografică Maramureş (fotografii de F. Nistor, texte : L. Sârbu, D. Pop, G. Drăgan), Casa Regională a Creaţiei Populare, Baia Mare, 1967.
2.Ornamentaţii în lemn. Sculptură şi arhitectură populară din zona etnografică Maramureş (fotografii de Fr. Nistor, text M. Braga), Casa Creaţiei Populare a judeţului Maramureş, Baia Mare, 1969.
3.Măştile populare şi jocurile cu măşti din Maramureş (fotografii de F. Nistor, text: M. Dăncuş şi N. Timiş), Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă, Baia Mare, 1973.
4.Maramureş (fotografii de I. Pop, F. Nistor, I. Nădişan, V. Mihiş, text N. Timiş), Asociaţia folcloriştilor şi etnografilor din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1974.
5.Poarta maramureşeană (text şi fotografii F. Nistor), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976.
6.Maramureş (fotografii de I. Pop, F. Nistor, I. Nădişan, text N. Timiş), Baia Mare 1979.
7.Arta lemnului în Maramureş (prefaţă de Mihai Pop, fotografii de F. Nistor), Asociaţia folcloriştilor şi etnografilor din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1980. “Francisc Nistor a cercetat ani îndelungaţi, cu pasiune, acest domeniu al culturii maramureşene. Admirându-i obiectele în care s-a concretizat artistic, el a făcut la Sighetu Marmaţiei unul dintre cele mai frumoase, mai bune muzee de artă populară. Acest album o carte de învăţătură în care cei de azi care nu cunosc Maramureşul şi cei de mâine care nu vor mai apuca arta lemnului în amploarea ei, să-şi dea seama de puterea şi subtilitatea cu care maramureşeanul a ştiut să valorifice funcţional lemnul”, scria în prefaţă acad. Mihai Pop.
8.Iarna maramureşeană (text şi fotografii F. Nistor, prefaţă de T. Utan), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981.
9.Plaiuri maramureşene (text şi fotografii F. Nistor şi S. Nistor, cuvânt înainte de Vasile Drăguţ), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985.
Împreună cu academicianul Al. Vulpe, a publicat trei materiale ştiinţifice în anuarul „Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie”, editat de către Academia Română:
10.Bronzuri inedite din Maramureş în colecţia prof. Francisc Nistor din Sighetul Marmaţiei, Fr. Nistor şi Al. Vulpe, în SCIVA, Tom 20, nr. 2, Editura Academiei, Bucureşti, 1969.
11.Depozitul de brăţări de bronz de la Vadul-Izei, Fr. Nistor şi Al. Vulpe, în SCIVA, Tom 21, nr. 4, Editura Academiei, Bucureşti, 1970.
12.Depozitul de bronzuri de la Crăciuneşti (Maramureş), Fr. Nistor şi Al. Vulpe, în SCIVA, tom 25, nr. 1, Editura Academiei, Bucureşti, 1974.
(©2008, Teofil Ivanciuc)
Interviu din lucrarea „Ani de drumeţie” de V. Borda şi N. Simion, apărută la Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976:
FRANCISC NISTOR
Directorul Muzeului de etnografie al Maramureşului. Secretarul secţiei a VII-a Maramureş a Turing Clubului României. Vechi custode onorific pentru ocrotirea monumentelor naturii. Arheolog amator.
„MARAMUREŞ, ŢARA VECHE, CU OAMENI FĂRĂ PĂRECHE"
„Sus pe vîrful muntelui, la curţile dorului", era îndemnul ce îl adresaţi foarte des auditorului în conferinţele de popularizare a turismului. Am înţeles din aceasta că iubiţi poezia şi vedeţi legătura ei cu turismul.
— Versurile acestea, extrase dintr-o poezie populară, le-am ales ca deviză pentru că erau parcă izvorîte din inima mea şi exprimau credinţa mea cea mai puternică.
— Atunci. Dar acum ?
— Nu mi-am pierdut credinţa aceasta niciodată, ci, dimpotrivă, am sporit-o prin muzeul căruia m-am dedicat cu toată fiinţa. Muzeul maramureşan a devenit acum pasiunea mea cea mai mare şi-mi acaparează tot timpul, însă sufletul meu tînjeste după munte, după pădure, după zăpezile de sus.
— După munţii Maramureşului ?
— După toţi, după munte în general, pentru că nu există masiv din ţara asta pe care să nu fi pus piciorul, şi nu o dată. Pînă în 1975 nu fusesem în Parîng şi în Deltă, dar în această primăvară n-am rezistat ispitei şi m-am dus. Am impresii foarte puternice; m-a şocat Delta cu peisajul ei tulburător, cu vietăţile de acolo, însă la Gutin, pe Ţibleş, mă simt cu adevărat fericit, ca omul care se întoarce acasă, după o lungă peregrinare prin lume.
— Cum aţi descoperit muntele ? Sînteţi orăşean. Aveau sighetanii pasiunea excursiilor ?
— „Fiind băiet, păduri cutreeram", cum spunea Eminescu. Am început ca mai toţi copiii şi ca toţi sighetenii, dealtfel, cu dealul Solovanu, cu „muntele" Solovanu, cum îi zicem noi, deşi are în jur de numai 600 metri. Apoi, pe măsură ce creşteam, mă îndepărtam tot mai mult de casă, şi pînă la munte nu-i departe. Companie aveam pe cei 13 fraţi: 11 băieţi şi 2 fete, plus copiii din cartier, însă minunea s-a produs într-o zi, cînd am văzut pentru prima dată nişte schiuri. A venit cu ele din armată fratele meu mai mare, Ludovic, frate geamăn cu Vasile. Aveam vreo 6—7 ani, dar nu mă lăsam pînă nu mi le dădea şi mie, cu riscul unor burduşeli.
— Erau atît de rare schiurile atunci prin acele locuri ?
— Da, chiar foarte rare. Închipuiţi-vă doar că în 1934, cînd s-a înfiinţat prima secţie a Turing Clubului la Sighetu Marmaţiei, în tot oraşul existau doar 20 de perechi de schiuri.
— După cîte ştim, aţi înfiinţat prima şcoală de schi din Maramureş — un an după înfiinţarea secţiei, iarna, cînd activitatea turistică trena.
— Oamenii nu cunoşteau bucuriile schiului şi doar puţini maramureşeni practicau acest sport. Scopul şcolii, cum v-am spus, era însă altul: atragerea tineretului în rîndurile noastre, prin dezvăluirea frumuseţilor iernii şi a plăcerilor pe care aceasta le poate oferi. Acest scop a fost atins, deoarece s-au înscris foarte mulţi elevi, tineri şi chiar mai vîrstnici, care au devenit prin aceasta şi membri ai asociaţiei noastre, în acelaşi timp. Şcoala a deschis ochii tuturor asupra marilor posibilităţi pentru practicarea sporturilor albe în munţii noştri. Acum toată lumea ştie că centrul turistic de la Borşa este un loc ideal pentru sporturi de iarnă, cu condiţii naturale de relief şi climă excepţionale. Borşa are cea mai mare trambulină naturală din Europa, o pîrtie olimpică pe buza muntelui de la l 660 m altitudine, care coboară 2 840 m, cu o diferenţă de nivel de 840 m — pîrtie tipică pentru concursuri mari. Munţii Rodnei oferă, de asemenea, avantajul unic de a coborî cu schiurile de la 2 200 m. Aici precipitaţiile sînt abundente, iar orientarea permite să se schieze şi în luna mai. Acum aceste lucruri se cunosc în general, dar pe atunci eram numai cîţiva care le ştiam. Pentru a-i convinge şi pe alţii trebuia să le arătăm cele mai bune trasee, pe care nici noi nu prea le cunoşteam.
— Şi atunci ?
— Atunci plecam noi mai înainte pe presupusele trasee, le jalonam şi apoi duceam grupul. Iar cercetările noastre nu erau lipsite de peripeţii.
— Şi chiar de pericole, probabil, gîndindu-ne la cîte surprize ascunde zăpadă şi cît de nestatornică este vremea la munte.
— Erau. Într-adevăr, explorările noastre foarte periculoase, deşi eram oarecum antrenaţi. Noi am început călătoriile pe schiuri încă din 1933. În februarie 1933 am urcat, împreună cu profesorii Traian Bilţu-Dăncuş şi Bodnar Florenţiu, pentru prima dată cu schiurile masivul Pop Ivan — 1940 m. Apoi alte masive, încît devenisem experţi în a ne orienta, după aspectul zăpezii, în ocolirea obstacolelor, chiar şi noaptea. Cei doi prieteni de care am vorbit mi-au devenit ulterior colaboratori apropiaţi în cadrul secţiei noastre a Turing Clubului. Dar, atunci, la început, cel mai pasionat de această muncă era profesorul doctor Iacob Dermer, de la Liceul..Dragoş Vodă" din Sighet. El era iniţiatorul tuturor excursiilor şcolare. Mi-a fost şi mie profesor şi cred că şi lui îi datorez o bună parte din cunoştinţele mele despre Maramureş şi din pasiunea pentru cunoaştere. Cartea lui, „Istoria Maramureşului", o răsfoiesc şi astăzi cu mare plăcere. Am amintit de cartea aceasta deoarece ea a stimulat foarte mult dorinţa concetăţenilor noştri de a cunoaşte Maramureşul şi, implicit, i-a atras în rîndul asociaţiei care organiza asemenea acţiuni.
— Se înţelege, din ce spuneţi, că la data apariţiei acestei cărţi asociaţia maramureşeană de turism era deja constituită.
— Da, cartea a apărut în 1936, iar secţia din Maramureş a Turing Clubului României s-a înfiinţat în 1934, oficial la 2 iulie. Dr. Ioan Mihalyi, dr. Ilie Mariş, Florentin Mihalyi, Lazăr Alexandru au constituit nucleul secţiei noastre turistice, pictorul Traian Bilţu Dăncuş a fost ales preşedinte al secţiei a VII-a Maramureş a Turing Clubului României. Vicepreşedinte era ing. Butuc, iar eu secretar.
— Cîţi membri număra secţia la constituire ?
— 40. Acest număr a fost înregistrat şi la centrala Turing Clubului, cu sediul în Bucureşti, care a luat act de înfiinţarea secţiei noastre.
— Deci, pe primul plan al noii secţii se impunea atragerea de noi membri.
— Exact ! În numai un an numărul lor creşte la 73 şi apoi se dublează în anul următor. Inexistenţa oricăror preocupări pentru turism ne-a determinat ca, încă de la început, să concentrăm atenţia în două direcţii: prima, organizarea secţiei şi atragerea de noi membri, iar a doua, marcarea potecilor şi amenajarea de adăposturi în viitorul nostru teren de acţiune.
— Fondurile băneşti cum le obţineaţi ? Tot prin contribuţii voluntare şi serate dansante, conferinţe, ca în alte părţi ?
— Altă soluţie nu era. Aşa am strîns 11.000 de lei, din care 7 000 am şi cheltuit pentru marcarea a circa 16 km de trasee, pe materiale. Aşa că pentru casele de adăpost ne mai rămăsese foarte puţin.
—Şi?
— A început „sfînta milogeală" pe la autorităţile municipale, la Uzina electrică a oraşului, la alte instituţii. Grosul l-am pus, bineînţeles, din buzunarele noastre şi astfel am reuşit ca, tot după planurile noastre, să construim în 1936 casa de adăpost de la Prislop.
— Vorbeaţi de primele trasee marcate. Care au fost acestea şi cine le-a făcut !
— Cele mai multe le-am marcat eu împreună cu Szollosy Tiberiu. Iată cîteva: Valea Vişeului, Pop Ivan — Copilaş, Lutoasa, Valea Botizului, pe Waser, circa 80 km. Apoi Sighet, Piatra Ţiganului, Tătar, Izvoare, circa 44 de km. Profesorul Bilţiu-Dăncuş a marcat trasee mai scurte: Crăceşti—Gutîi, Crăceşti—Izvorul lui Pintea—Drumul Măriuţei—Gutîi; Crăceşti—Izvoare. Acolo unde se ridică acum o adevărată staţiune climaterică, la Izvoare, nu era nimic, ci doar un loc plăcut pe care noi l-am descoperit. În sfîrşit, aceasta n-a fost prima noastră descoperire şi nici primul pilon la viitoarea staţiune.
— Între, care şi Borşa, unde acum, pe lîngă cabana existentă, s-au mai ridicat două hoteluri moderne, cu restaurante, parkinguri ş.a.m.d.
— O menţiune: cabana de care vorbiţi, care este un complex mare, este de dată recentă şi nu mai păstrează nimic din vechiul nostru refugiu. El începe să fie construit în 1942, dar războiul face ca lucrarea să fie abandonată şi abia în 1949 complexul de cabane de aici este refăcut şi dat în folosinţă în forma în care se vede şi acum.
— De fapt, din cauza războiului se întrerup lucrările şi la cabana de pe Prislop, adevărata cabană care s-a inaugurat în 1939, la 20 august, dar dată în folosinţă parţial şi pe care apoi tot vicisitudinile războiului o distrug.
— Spre regretul nostru, trebuie să spun că tot atunci este distrus şi refugiul pe care l-am făcut la Iezerul Mare, pe Pietrosul Mare, la l 910 m altitudine
— În acest loc şi acum se resimte lipsa unui refugiu, ca dealtfel şi pe Ineu.
— Şi chiar în covata glaciară a Gărgălăului, ori pe cumpăna apei între Izvorul Cailor şi Gărgălău,locuri frecventate mult de turişti, ca dealtfel şi la Prislop, unde ar trebui refăcut şi vechiul drum care ar permite automobiliştilor să urce cu maşina pînă la o altitudine de 2 000 m.
— Şi o mai bună legătură între Maramureş şi Moldova !
— De fapt aceasta a fost şi ideea de la care am pornit iniţial în construirea cabanei ,,Prislopul". Pe aici, pe la Borşa, treceau spre Vatra Dornei „butinarii", 6—7 000 de oameni anual. Ei descoperiseră drumul cel mai bun şi cel mai drept între cele două provincii româneşti. Tot aici este cel mai bun punct de plecare spre Ineu — 4 ceasuri, şi spre Rodna — 3 ceasuri. La fel am gîndit şi la amplasarea celorlalte refugii şi cabane pe care le-am înălţat în această zonă: alegerea unor locuri pitoreşti şi interesante, dar care să fie în calea drumeţilor sau la capătul călătoriei lor.
— Putem demonstra, cred, foarte bine afirmaţia dumneavoastră fie şi numai înşirînd locurile de popas care s-au amenajat în timpul în care v-aţi aflat printre conducătorii filialei.
— Nu sînt prea multe, dar la stadiul la care se afla atunci mişcarea turistică erau suficiente. Adăugăm deci, la cele de care am vorbit, cabanele de sub poalele Ţibleşului, de la Izvoarele şi de pe Valea Cizlei.
— Edificator pentru activitatea pe care aţi desfăşurat-o în acest domeniu ar fi să socotim cîţi ani v-aţi ocupat direct de turism şi în ce calitate ?
— În primii ani de la înfiinţare eram secretar, funcţie preluată de Ion Coman, fostul director al Uzinei electrice, cînd eu am fost ales preşedinte al secţiei, în 1938. Mi-am îndeplinit atribuţiile pînă la începerea războiului, cînd am fost concentrat. În timpul războiului, bineînţeles, activitatea turistică s-a dezorganizat şi s-a întrerupt. A fost reluată după 1944, cînd s-a înfiinţat Oficiul Naţional de Turism, iar eu am fost numit preşedintele Oficiului local. La începutul anului 1948, cînd oficiul s-a transformat în organizaţia ,,Turismul popular", am trecut pe vechea funcţie de secretar. Abia în acel moment am primit fonduri şi am început amenajarea unor baze turistice, între care şi cea de la Gura Fîntînii-Borşa care arsese în timpul războiului.
Am apucat să o văd în picioare în 1949. Apoi în acel an am fost solicitat să lucrez în învăţămînt, unde era mare nevoie de oameni. Am acceptat noua muncă, deţinînd în continuare şi funcţia de secretar, pînă în 1954. În acest din urmă an situaţia din învăţămînt s-a mai îmbunătăţit, iar filiala noastră, vechea secţie a VII-a de turism, s-a contopit cu cea de la Baia Mare. Pentru mine a fost o mare uşurare, deoarece puteam în sfîrşit să mă ocup de crearea muzeului maramureşan.
— Era o însărcinare specială sau o idee a dumneavoastră ?
— Şi una şi alta... Am fost desemnat cu această muncă, însă, în urma stăruinţelor mele. Era o veche dorinţă care mă acapara cu totul, pe măsură ce cunoşteam mai bine Maramureşul şi valorile sale etnografice. Colindam zilnic cu bicicleta 80—100 de km în căutarea unor obiective interesante, făceam cercetări căutînd să descopăr ce era mai valoros şi deschideam cu plăcere pungă mea săracă pentru achiziţionarea lor. Aveam o raniţă specială cu care nu mă întorceam niciodată goală. Şi aşa, zi de zi, ani de-a rîndul, mi-am alcătuit o colecţie frumuşică.
— Colecţie care, trebuie sa spunem, a stat la baza muzeului înfiinţat în 1954. Era încă sărac şi numai cu două secţii — istorie şi etnografic. Iar din lipsa unor exponate reprezentative, valoroase, era neconcludent. Acesta a fost şi motivul pentru care el nu s-a inaugurat oficial decît în 1957 la l martie ?
— Desigur. În 1954 am găsit înţelegerea autorităţilor, care mi-au acordat fonduri şi sprijin pentru înjghebarea unui muzeu adevărat. De atunci totul a fost mai uşor.
— Aţi recunoscut şi dumneavoastră că ideea creării acestui muzeu era mai veche.
— Ideea de muzeu în Sighetu Marmaţiei nu-mi aparţine. Este mai veche. În anul 1878, dintr-o iniţiativă locală, ia fiinţă un mic muzeu, cu secţii de istorie şi istorie naturală. În anul următor acest muzeu este transferat liceului reformat din localitate, constituind un preţios sprijin în predarea lecţiilor.
În anul 1921 Gheorghe Vornicu, fost profesor la „Şcoala Normală", începe organizarea unui muzeu etnografic, care se inaugurează în anul 1926, cu ocazia Congresului profesorilor de geografie din România, desfăşurat în Sighetu Marmaţiei sub 'Conducerea savantului Simion Mehedinţi. Muzeul realizat de Gheorghe Vornicu cuprindea patru secţii: păcurărit (păstorit), obiecte casnice, industria casnică şi secţia bisericească. Profesorul Vornicu şi-a propus ca acest muzeu să fie „păstrător al tezaurului sufletesc al poporului român din Maramureş, informator şi educator artistic al publicului vizitator".
Vitregia soartei, şi în primul rînd cele două mari războaie, au făcut ca aceste instituţii conturate şi profilate ştiinţific să dispară. Obiectele, în marea lor majoritate, s-au pierdut, reuşind să se salveze doar cîteva piese de valoare, care au intrat în patrimoniul unor mari muzee din ţară şi din străinătate.
După cel de-al doilea război mondial, restabilindu-se climatul cultural şi datorită politicii juste de culturalizare a maselor şi de păstrare a tezaurului cultural naţional, se creează condiţii pentru reînfiinţarea unui muzeu în Sighetu Marmaţiei. Astfel, în anul 1954, se dă o decizie de înfiinţare a muzeului maramureşan, care preconiza secţii de istorie şi etnografie.
— Care a funcţionat aşa pînă în 1967, nu ?
— Exact. În anul 1967 am primit noi spaţii şi l-am închis pentru reorganizare. Abia în anul 1971 am putut să redeschidem expoziţia de bază a secţiei etnografice, organizată pe baze noi, cu o concepţie modernă de expunere a obiectelor şi cu întregul material structurat pe principalele categorii ale culturii populare materiale. Totodată, s-a trecut la organizarea ştiinţifică a depozitelor muzeului, a laboratoarelor, la evidenţa ştiinţifică, la crearea sectorului documentar etc...
Începînd din anul 1968, l august, se organizează şi secţia de ştiinţele naturii, care îşi propune prezentarea faunei şi florei de pe cuprinsul depresiunii intracarpatice a Maramureşului.
— Acum muzeul se prezintă în faţa marelui public amplu, bogat.
— Da. Acum are expoziţia de bază a secţiei etnografice, care prezintă principalele categorii ale culturii populare: ocupaţiile, meşteşuguri şi industrii ţărăneşti, mobilierul ţărănesc, arhitectura populară, textilele de interior, portul popular şi ceramica. O expoziţie specială de măşti vine să completeze expoziţia de bază. Colecţii valoroase de icoane pe lemn şi pe sticlă îşi aşteaptă rîndul să fie expuse în cadrul unor expoziţii speciale. Aşa cum este organizat în faza actuală, muzeul nostru are ca preocupări principale cercetarea şi dezvoltarea patrimoniului, conservarea acestuia şi, desigur, valorificarea lui, care se realizează prin expoziţii de bază sau prin expoziţii speciale cu caracter temporar, cu expoziţii itinerante, cu publicaţii etc., toate acestea vizînd educarea tinerelor generaţii, a publicului în general, dezvoltarea sentimentelor de dragoste faţă de trecut, faţă de tot ce au făcut strămoşii noştri, educaţia estetică a maselor şi, bineînţeles, cultivarea sentimentelor patriotice.
— Bogăţia culturii populare materiale şi spirituale maramureşene va obligă în continuare la cercetări şi investigare. Dealtfel, eforturile dumneavoastră se îndreaptă acum spre prezentarea arhitecturii populare în cadrul unui muzeu în aer liber. Credem că realizarea acestui grandios obiectiv va completa armonios expoziţia pavilionară existentă, va reuşi să ofere publicului vizitator din ţară şi din străinătate o imagine a acestei extraordinare civilizaţii populare.
— Faptul că în zona etnografică Maramureş se mai păstrează arta populară nealterată considerăm că se datorează unui foarte puternic şi bine înrădăcinat fond străvechi. Dealtfel, iconografia pe lemn, pictura murală a bisericilor maramureşene, arhitectura în special, la care putem adăuga arta textilelor, portul popular şi ceramica, sînt elementele unei arte străvechi care s-a perpetuat, s-a transmis cu pioşenie şi dragoste din generaţie în generaţie pînă în zilele noastre. La o analiză mai atentă a acestor categorii ale artei şi culturii populare maramureşene vom observa un specific, o amprentă locală care o individualizează, dar în acelaşi timp se încadrează armonios în spiritualitatea românească. Dacă am încerca să definim, evident succint, specificul local al artei populare maramureşene, trebuie să subliniem monumentalitatea arhitecturii, sobrietatea ţesăturilor vechi în motivele decorative şi în cromatică, sensibilitatea deosebită în decorarea mobilierului ţărănesc şi ingeniozitatea în diferite tehnici, meşteşuguri şi industrii populare. Toate acestea reflectă simţul estetic deosebit al ţăranului maramureşean, simţul deosebit al proporţiilor şi al culorii. Trebuie spus că muzeul nostru s-a făcut cunoscut pe plan naţional şi internaţional prin sine, prin valoarea obiectelor pe care le adăposteşte, prin aceste comori nepreţuite, rezultat al trecerii lor prin filtrul sufletesc al nenumăratelor generaţii.
— Manifestările folclorice de mare amploare, ca Festivalul de datini şi obiceiuri laice de iarnă care se desfăşoară la Sighetu Marmaţiei, „Hora la Prislop", cu participarea a trei judeţe limitrofe: Bislriţa-Năsăud, Suceava şi Maramureş, sărbătoarea de primăvară „Tânjaua" de pe Mara, precum şi grandioasa arhitectură a bisericilor de lemn de pe văile Izei, Horei şi Cosăului, „Cimitirul vesel" din Săpînţa sînt doar cîteva dintre comorile care atrag turiştii români şi străini. Sigur, toate acestea petrecîndu-se în Maramureş, muzeul etnografic are un rol important în organizarea lor, în menţinerea autenticităţii lor şi în achiziţionarea la aceste ocazii a unor obiecte noi. Cum va preocupaţi de aceasta ?
— Avem o funcţie dublă, ca să spun aşa. Adică de organizare a acestor manifestări şi de conservare a vechilor tradiţii aşa cum ni s-au transmis ele din moşi strămoşi. Veghind asupra păstrării adevăratelor valori etnografice şi folclorice, ne este lesne sa depistăm şi exponatele autentice, acele piese cu care putem întregi patrimoniul existent. Muzeul maramureşan, aşa ne place să-l denumim, avînd în vedere numele mai vechi al acestei instituţii, nu este altceva deocamdată decît Muzeul etnografic al Maramureşului. Zicem deocamdată, deoarece este conturată deja o secţie de ştiinţele naturii şi în curs de organizare, o secţie de istorie. În felul acesta, muzeul nostru va reuşi să prezinte publicului civilizaţia, cultura populaţiei din Maramureş. Istoric, într-o perspectivă diacronică, vizînd şi condiţiile de mediu natural-geografic care au facilitat dezvoltarea acestei civilizaţii în Depresiunea Maramureşului.
— Deci investigaţiile continuă pentru completarea colecţiilor muzeului, în aşa fel încît el sa poată fi oglindă cît mai fidelă a Maramureşului.
— Este firesc. Dar pentru a înfăţişa cît mai complet întreaga gamă de preocupări a locuitorilor săi, bogata industrie populară, arta ţărănească şi în general aspectele etnografice specifice, originale, ne-am îndreptat atenţia şi asupra altor lucrări care nu pot fi expuse într-o clădire. Este vorba de case. de gospodăriile ţărăneşti cele mai vechi, de uneltele de muncă la pădure şi la munte, păstrate din cele mai vechi timpuri şi pe care ne străduim să le concentrăm într-un muzeu în aer liber.
— Pe Dealul Florilor, la poalele Gutinului, într-o margine de pădure.
— L-aţi văzut, aşadar. V-a plăcut ?
— Mai încape vorbă ! Cine trece prin Sighet sau urmează frumoasa Vale a Izei, nu poate să nu se oprească şi în acest loc de mare interes şi importanţă pentru cunoaşterea regiunii. Se observă însă că este incomplet, mai ales după acele locuri rămase libere între gospodării, care-ţi spun că mai lipseşte ceva...
— Mai trebuie multe şi de aceea sînt mereu pe drumuri. Deocamdată avem cîteva case, o bisericuţă, o moară, porţi, dar bineînţeles că sînt insuficiente pentru a înfăţişa satul maramureşan. Deci căutăm, căutăm mereu, ne organizăm şi alergăm după meşteri, materiale, scule. Dintr-un sat în altul, din Sighet la Baia Mare, de la Baia la Bucureşti s.a.m.d. Nu e chiar aşa de uşor să faci un muzeu atît de complex, cum e acesta al meu, al nostru adică...
— De ce v-aţi corectat ? Toată lumea ştie că dumneavoastră sînteţi sufletul lui şi că datorită insistenţelor şi „alergăturilor" dumneavoastră s-a putut face ceea ce se vede astăzi. Avem convingerea că nu din vanitate aţi spus al meu, ci pentru că sînteţi foarte mult legat de el.
— Nu, nu din vanitate. Vă rog să mă credeţi că prin el trăiesc şi dacă nu vi se pare exagerat, aş spune că pentru el trăiesc. Am depăşit vîrsta de pensionare, dar n-am să intru în pensie pînă nu văd muzeul pus pe picioare, complet, aşa cum trebuie să fie pentru a reprezenta cu adevărat Maramureşul. În natură mi-a fost viaţa, dar am înţeles că acum, cînd totul se transformă, avem o mare obligaţie morală: să păstrăm tezaurul artistic al moşilor şi strămoşilor noştri. Trebuie sa arătăm generaţiilor viitoare cine au fost ei şi cine am fost noi, care sînt rădăcinile noastre şi cum am evoluat, de ce sîntem în stare. Se spune că omul cu cît trăieşte mai mult cu atît face mai mult pentru alţii. Eu zic, cu cît faci mai mult pentru alţii, cu atît trăieşti mai mult.
— Şi dumneavoastră aţi făcut într-adevăr multe. Noi vrem să amintim, de pildă, preocupările dumneavoastră arheologice, descoperirile pe care le-aţi făcut în acest domeniu.
— Nu este un alt domeniu al preocupărilor mele, după cum s-ar părea. Ele se leagă, se împletesc şi duc spre un singur fir — istoria Maramureşului, care îmi este atît de dragă.
— Dar cum aţi ajuns să treceţi efectiv la cercetări arheologice ? Ce v-a îndemnat ?
— Am pornit înapoi pe firul istoriei. Am urmărit în sens invers evoluţia obiectelor etnografice pe care le-am descoperit şi pe care ani de zile le-am studiat, m-am inspirat şi din „diplomele maramureşene'', din alte documente vechi pe oare le-am cercetat şi după toponimie.
— Şi aşa aţi descoperit prima aşezare dacică din Maramureş, cetatea de la Onceşti. Cerem scuze, dar denumirea nu ne sugerează nimic.
— Nu vedeţi legătura cu toponimia ? E normal, pentru că nu ştiţi că ea se află pe dealul „Cetăţuia", cum îi ziceau localnicii, şi tocmai această denumire m-a făcut să mă gîndesc că nu degeaba i se spune aşa din moşi strămoşi. Şi în 1963 am săpat şi am scos la iveală încă o dovadă a existenţei dacilor liberi pe aceste meleaguri.
— Descoperiri pentru care v-a felicitat chiar Hadrian Daicoviciu, după cum am citit în revista „Studii şi cercetări maramureşene..."
— Ceea ce, trebuie să recunosc, mi-a făcut mare plăcere şi m-a încurajat să continui. Am săpat apoi pe Dealul Cetăţii de aici din Sighet şi am scos la lumină o aşezare fortificată din perioada tîrzie a bronzului. Aşa m-am îndrăgostit un timp de bronzuri. Am publicat chiar împreună cu Alexandru Vulpe un studiu despre bronzurile din Maramureş, dar aşa cum îmi preciza Hadrian Daicoviciu, cu care discutam adesea despre săpăturile mele arheologice, m-am întors la etnografie, la muzeul meu pe care, de fapt, nu l-am trădat niciodată.
— Sînteţi cel mai vechi custode onorific pentru ocrotirea monumentelor naturii, din 1934. Şi acum sînteţi membru al Comisiei judeţene. Cum va-ţi cîştigat acest titlu ?
— Luptînd o viaţă întreagă pentru ocrotirea naturii, a monumentelor sale, a tot ce a creat ea mai frumos. Am amenajat chiar un colţ de ocrotirea naturii în cadrul muzeului, încă din 1955.
— Cineva din comisie, de la Baia Mare, ne spunea că în parte şi dumneavoastră vi se datorează recolonizarea Maramureşului cu capre negre.
— Am întocmit în 1948 nişte planuri grozave cu un inginer din Bucureşti, de la Ministerul Industriei Forestiere, li spunea Gheorghe Raţiu. Vroiam să aducem din nou capre negre în Munţii Rodnei, unde au fost şi acum au dispărut. Căutăm cauzele. El a făcut o imprudenţă. A plecat în martie, cînd zăpada e înşelătoare, singur pe Pietrosul Mare. L-a prins o lavină şi a dispărut. L-am căutat cu disperare zile şi nopţi în şir. L-am găsit de-abia în iunie...
Da, acum sînt capre negre în Munţii Rodnei. Trebuie să reţinem acest nume: Gheorghe Raţiu.
— Am văzut la dumneavoastră foarte multe fotografii — peisaje, oameni, case, detalii arhitectonice— de care va slujiţi în realizarea „operei" dumneavoastră, aşa cum v-aţi exprimat odată. Singur le-aţi făcut?
— Da. Este un meşteşug pe care l-am învăţat de tînăr şi pe care, după părerea mea, trebuie să şi-l însuşească toţi cei care vor, într-un fel sau altul să facă turism. Nu numai că-ţi imortalizezi impresiile, dar constituie oricînd un argument în orice demonstraţie. Pentru mine imaginile fotografice sînt documente, schiţe şi planuri de lucru în reconstruirea peisajului etnografic al Maramureşului. Acum, cu un asemenea teanc de fotografii, am reuşit să conving diverse foruri de resort pentru reconstituirea celei mai vechi case din Maramureş şi cred că din ţară.
— Ce vă face să credeţi acest lucru ?
— Clădirea în sine, aşa cum s-a păstrat ea de-a lungul vremii în comuna Berbeşti. În plus, are o grindă, de aceeaşi vîrstă cu restul lemnăriei şi din aceeaşi esenţă cu acelasi fel de cioplitură, pe care scrie „EDIFICAVIT FILIUS VOLFIENSIS — 1704". O veţi vedea în muzeul în aer liber.
— Deci toate planurile dumneavoastră de viitor converg într-un singur punct, muzeul. Sau ne înşelăm ?
— Nu va înşelaţi. Acesta este crezul meu şi, aşa cum v-am mai spus, nu voi avea linişte pînă nu-l văd realizat cum l-am gîndit, aşa cum trebuie să fie un asemenea lăcaş de cultură.
Vreau să-mi fac datoria !"