Menu
Noi dovezi privind locuirea Maramureşului în protoistorie
Cercetările de suprafaţă pe care le-am efectuat în ultimii ani în Depresiunea Maramureşului, au avut ca rezultat descoperirea unei serii de aşezări inedite, databile în intervalul cuprins între Paleolicul mijlociu-musterian şi Hallstatt-ul timpuriu, fapt care contribuie la mai buna cunoaştere, din punct de vedere arheologic şi istoric, a acestui teritoriu.
Toate staţiunile descoperite au fost cercetate doar prin tehnica perieghezei, fără a fi fost efectuate deloc sondaje deci, necunoscându-se poziţionarea materialului în strat, ori succesiunea de strate, nu ştim ce (şi câte) locuiri s-au suprapus şi nici care sunt cu exactitate acestea.
Din cele peste 20 de aşezări pe care le-am descoperit până în prezent (din care au fost publicate doar câteva până acum[i], cantonate pe terasele râurilor Tisa, Iza, Vişeu şi Mara, vom prezenta aici una, nesemnalată până acum, care prin faptul că a furnizat mult material tipic, databil cu siguranţă (ne referim la ceramică), nu lasă nici un dubiu privitor la fixarea cronologică a locuirii de aici într-o epocă şi într-o anume cultură.
Este vorba despre punctul arheologic „Cearda-Ţărmuri”, din raza municipiului Sighetu Marmaţiei. Aşezarea de aici a fost descoperită de noi[ii] în aprilie 1988. Punctul „Ţărmuri” din cartierul Cearda al Sighetului, este situat pe terasa întâi a Tisei, la confluenţa cu valea Iepii (sau Hotarului), în imediata apropiere a DN19 (Sighetu Marmaţiei-Satu Mare), la circa 4 km N-V de centrul oraşului.[iii] Terasa în cauză este joasă – doar 4 m înălţime şi e plasată deasupra nivelului mediu al Tisei cu 6-7 m
Aici este punctul arheologic cantonat la cea mai joasă altitudine, dintre cele descoperite până acum în Ţara Maramureşului-altitudinea sa fiind de circa 270 m, la polul opus situându-se în prezent o aşezare de pe Vişeul superior, la 800 m altitudine.[iv]
Materialul arheologic descoperit la „Cearda-Ţărmuri” în câteva periegheze, este compus din piese de piatră cioplită, fragmente ceramice aparţinând unor vase neîntregibile, la care se adaugă fragmente de oase de animale, cărbune din vetre etc. Utilajul litic, slab calitativ şi cantitativ, este alcătuit din răzuitoare, străpungătoare, aşchii, toate lucrate rudimentar, atipice, confecţionate din materiale de calitate inferioară, gresii silicioase, silexuri gălbui, maronii şi negre, roci vulcanice.
În schimb, ceramica impresionează prin cantitate şi ornamentică. Majoritatea fragmentelor ceramice sunt confecţionate dintr-o pastă poroasă, cu multe impurităţi, rudimentar modelată şi arsă, de culoare gălbuie, roşie sau neagră.
Pe o suprafaţă de circa 1000 metri pătraţi, în apropiere de borna de frontieră din colţul sud-estic al aşezării, densitatea acestora este foarte mare, în timp ce pe restul suprafeţei de circa 1 hectar, de pe care a fost prelevat materialul arheologic, densitatea aparentă a acestora este mult diminuată.
Dintre sutele de fragmente ceramice examinate, cele mai multe de mici dimensiuni, distruse de plugurile care au răscolit decenii la rând toată suprafaţa cercetată (restul arealului pe care bănuim că s-a întins aşezarea este ocupat de câteva gospodării), sunt de remarcat o serie de bucăţi incizate sau ornamentate cu brâuri alveolare, fragmente de buze, funduri şi torţi de vase etc.[v] (vezi anexa 1).
Stratul de cultură (dacă nu cumva sunt mai multe) este răvăşit pe alocuri de arătură, dar probabil, există porţiuni unde acesta nu este atins. Estimăm, cu rezerve, adâncimea acestuia faţă de suprafaţa solului la circa 30-40 cm.
Deşi nu s-a efectuat nici un sondaj de verificare, totuşi putem afirma cu certitudine că suntem în faţa unei aşezări din epoca bronzului, probabil cu o singură fază de locuire – dată fiind omogenitatea materialului recuperat, dar bogată în urme materiale.
Dr. Carol Kacso de la Muzeul Judeţean Baia Mare (o autoritate în materie), care a examinat fragmentele ceramice, s-a pronunţat pentru încadrarea acestora în cultura Suciu de Sus, faza întâi –Medieşul Aurit- cum este denumită convenţional.[vi]
Aşadar, la „Cearda-Ţărmuri” ne aflăm în faţa unei aşezări din prima perioadă a bronzului mijlociu, care după sistemul de periodizare central şi est-european este denumită Troia VI sau Reinecke A-B.[vii] În România, bronzul mijlociu se întinde între anii 1700/1550 şi 1350/1300 î. Hr., deci staţiunea prezentată aici este încadrabilă cronologic între secolele XVII-XVI î.Hr., cu alte cuvinte strămoşii noştri indoeuropeni locuiau acum 3500-3700 de ani pe malul stâng al Tisei.[viii]
După cum am mai amintit, aşezarea este situată pe teritoriul municipiului Sighetu Marmaţiei. Este un lucru remarcabil faptul că avem noi dovezi sigure că se locuia aici acum aproape patru milenii.
În concluzie, după semnalarea în anii 1960-1970 a aşezărilor de la Giuleşti (tracii de aici erau purtători ai culturilor Otomani şi Suciu de Sus[ix]), Bârsana, Bogdan Vodă, apoi, acum zece ani publicarea puternicei aşezări cu necropolă de la Cămara-Sighetu Marmaţiei[x], apoi din nou semnalări de la Onceşti, Bârsana[xi] etc., după o pauză de câţiva ani, apar acum noi ştiri despre înaintaşii noştri de aici, din nordul maramureşean.
De data aceasta este însă vorba despre ceva mai timpuriu. Toate aşezările tracilor amintite mai sus sunt datate în Bronzul târziu-Hallstatt-ul timpuriu.
Aşezarea de la „Cearda-Ţărmuri” este cea mai veche locuire din epoca bronzului dintre cele publicate până acum, din Maramureşul istoric.
Descoperirea şi prezentarea acesteia completează îmbucurător masa de informaţii, încă săracă, pe care o avem despre protoistoria fascinantă a străvechiului pământ al Ţării Maramureşului.
Note:
[i]Prima aşezare prezentată din această serie a fost prezentată de C. Ivanciuc în Symposia Tracologica, nr. 8, Satu Mare-Carei, septembrie 1990, pag. 116-117. Staţiunea, cantonată la Cămara-Cireghi (Sighet) a fost descoperită de C. Ivanciuc şi cercetată de dânsul împreună cu autorul. Ulterior, în SCIVA au mai fost publicate de C. Ivanciuc şi Al. Păunescu încă cinci puncte arheologice din paleoliticul superior. Unul dintre ele, cel de la Lazu Baciului-Vad, a fost descoperit de către C. Ivanciuc şi autor. În această ultimă echipă au mai fost descoperite încă patru puncte arheologice, pe valea Ronişoarei şi Vişeului, nepublicate. În plus, autorul a mai descoperit încă 12 staţiuni în Depresiunea Maramureşului, nepublicate.
[ii] Autorul a identificat şi cercetat această aşezare în perioada 15.04.1988-16.03.1996, în circa opt periegheze.
[iii] Extravilanul municipiului Sighetu Marmaţiei se întinde încă 500 m spre V faţă de punctul „Ţărmuri”, după care urmează hotarul comunei suburbane Sarasău.
[iv] Semalată de M. Dăncuş în studiul „Borşa Maramureşului. Conotaţii istorico-etnografice şi de mediu” din volumul II, „Maramureş-vatră de istorie milenară”, Ed. Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 1997, p. 218.
[v] Tot materialul arheologic descoperit se găseşte în colecţia autorului.
[vi] După R. Florescu- „Preistoria Daciei”, ed. Meridiane, Bucureşti, 1980, p. 111-112.
[vii] Periodizare după D. Berciu- „La izvoarele istoriei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p . 211-215.
[viii] Cronologie acceptată actualmente de către majoritatea cercetătorilor autohtoni.
[ix] Semnalate în „Marmaţia”, II, anuar editat de Muzeul judeţean Maramureş, Baia Mare, 1970.
[x] Vezi nota 1.
[xi] Scurte semnalări datorate lui dr. C. Kacso în „Studii şi comunicări”, Dacia, 5, în anii 1993-1994.
(din „Maramureş. Vatră de istorie milenară”, IV, p. 15-22, Ed. Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 1998, ISSN 973-98025-8-3, preluat parţial şi în Carol Kacso- "Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş", vol. I, ed. Eurotip, Baia Mare, 2011, ISBN 978-606-8170-93-0)
Toate staţiunile descoperite au fost cercetate doar prin tehnica perieghezei, fără a fi fost efectuate deloc sondaje deci, necunoscându-se poziţionarea materialului în strat, ori succesiunea de strate, nu ştim ce (şi câte) locuiri s-au suprapus şi nici care sunt cu exactitate acestea.
Din cele peste 20 de aşezări pe care le-am descoperit până în prezent (din care au fost publicate doar câteva până acum[i], cantonate pe terasele râurilor Tisa, Iza, Vişeu şi Mara, vom prezenta aici una, nesemnalată până acum, care prin faptul că a furnizat mult material tipic, databil cu siguranţă (ne referim la ceramică), nu lasă nici un dubiu privitor la fixarea cronologică a locuirii de aici într-o epocă şi într-o anume cultură.
Este vorba despre punctul arheologic „Cearda-Ţărmuri”, din raza municipiului Sighetu Marmaţiei. Aşezarea de aici a fost descoperită de noi[ii] în aprilie 1988. Punctul „Ţărmuri” din cartierul Cearda al Sighetului, este situat pe terasa întâi a Tisei, la confluenţa cu valea Iepii (sau Hotarului), în imediata apropiere a DN19 (Sighetu Marmaţiei-Satu Mare), la circa 4 km N-V de centrul oraşului.[iii] Terasa în cauză este joasă – doar 4 m înălţime şi e plasată deasupra nivelului mediu al Tisei cu 6-7 m
Aici este punctul arheologic cantonat la cea mai joasă altitudine, dintre cele descoperite până acum în Ţara Maramureşului-altitudinea sa fiind de circa 270 m, la polul opus situându-se în prezent o aşezare de pe Vişeul superior, la 800 m altitudine.[iv]
Materialul arheologic descoperit la „Cearda-Ţărmuri” în câteva periegheze, este compus din piese de piatră cioplită, fragmente ceramice aparţinând unor vase neîntregibile, la care se adaugă fragmente de oase de animale, cărbune din vetre etc. Utilajul litic, slab calitativ şi cantitativ, este alcătuit din răzuitoare, străpungătoare, aşchii, toate lucrate rudimentar, atipice, confecţionate din materiale de calitate inferioară, gresii silicioase, silexuri gălbui, maronii şi negre, roci vulcanice.
În schimb, ceramica impresionează prin cantitate şi ornamentică. Majoritatea fragmentelor ceramice sunt confecţionate dintr-o pastă poroasă, cu multe impurităţi, rudimentar modelată şi arsă, de culoare gălbuie, roşie sau neagră.
Pe o suprafaţă de circa 1000 metri pătraţi, în apropiere de borna de frontieră din colţul sud-estic al aşezării, densitatea acestora este foarte mare, în timp ce pe restul suprafeţei de circa 1 hectar, de pe care a fost prelevat materialul arheologic, densitatea aparentă a acestora este mult diminuată.
Dintre sutele de fragmente ceramice examinate, cele mai multe de mici dimensiuni, distruse de plugurile care au răscolit decenii la rând toată suprafaţa cercetată (restul arealului pe care bănuim că s-a întins aşezarea este ocupat de câteva gospodării), sunt de remarcat o serie de bucăţi incizate sau ornamentate cu brâuri alveolare, fragmente de buze, funduri şi torţi de vase etc.[v] (vezi anexa 1).
Stratul de cultură (dacă nu cumva sunt mai multe) este răvăşit pe alocuri de arătură, dar probabil, există porţiuni unde acesta nu este atins. Estimăm, cu rezerve, adâncimea acestuia faţă de suprafaţa solului la circa 30-40 cm.
Deşi nu s-a efectuat nici un sondaj de verificare, totuşi putem afirma cu certitudine că suntem în faţa unei aşezări din epoca bronzului, probabil cu o singură fază de locuire – dată fiind omogenitatea materialului recuperat, dar bogată în urme materiale.
Dr. Carol Kacso de la Muzeul Judeţean Baia Mare (o autoritate în materie), care a examinat fragmentele ceramice, s-a pronunţat pentru încadrarea acestora în cultura Suciu de Sus, faza întâi –Medieşul Aurit- cum este denumită convenţional.[vi]
Aşadar, la „Cearda-Ţărmuri” ne aflăm în faţa unei aşezări din prima perioadă a bronzului mijlociu, care după sistemul de periodizare central şi est-european este denumită Troia VI sau Reinecke A-B.[vii] În România, bronzul mijlociu se întinde între anii 1700/1550 şi 1350/1300 î. Hr., deci staţiunea prezentată aici este încadrabilă cronologic între secolele XVII-XVI î.Hr., cu alte cuvinte strămoşii noştri indoeuropeni locuiau acum 3500-3700 de ani pe malul stâng al Tisei.[viii]
După cum am mai amintit, aşezarea este situată pe teritoriul municipiului Sighetu Marmaţiei. Este un lucru remarcabil faptul că avem noi dovezi sigure că se locuia aici acum aproape patru milenii.
În concluzie, după semnalarea în anii 1960-1970 a aşezărilor de la Giuleşti (tracii de aici erau purtători ai culturilor Otomani şi Suciu de Sus[ix]), Bârsana, Bogdan Vodă, apoi, acum zece ani publicarea puternicei aşezări cu necropolă de la Cămara-Sighetu Marmaţiei[x], apoi din nou semnalări de la Onceşti, Bârsana[xi] etc., după o pauză de câţiva ani, apar acum noi ştiri despre înaintaşii noştri de aici, din nordul maramureşean.
De data aceasta este însă vorba despre ceva mai timpuriu. Toate aşezările tracilor amintite mai sus sunt datate în Bronzul târziu-Hallstatt-ul timpuriu.
Aşezarea de la „Cearda-Ţărmuri” este cea mai veche locuire din epoca bronzului dintre cele publicate până acum, din Maramureşul istoric.
Descoperirea şi prezentarea acesteia completează îmbucurător masa de informaţii, încă săracă, pe care o avem despre protoistoria fascinantă a străvechiului pământ al Ţării Maramureşului.
Note:
[i]Prima aşezare prezentată din această serie a fost prezentată de C. Ivanciuc în Symposia Tracologica, nr. 8, Satu Mare-Carei, septembrie 1990, pag. 116-117. Staţiunea, cantonată la Cămara-Cireghi (Sighet) a fost descoperită de C. Ivanciuc şi cercetată de dânsul împreună cu autorul. Ulterior, în SCIVA au mai fost publicate de C. Ivanciuc şi Al. Păunescu încă cinci puncte arheologice din paleoliticul superior. Unul dintre ele, cel de la Lazu Baciului-Vad, a fost descoperit de către C. Ivanciuc şi autor. În această ultimă echipă au mai fost descoperite încă patru puncte arheologice, pe valea Ronişoarei şi Vişeului, nepublicate. În plus, autorul a mai descoperit încă 12 staţiuni în Depresiunea Maramureşului, nepublicate.
[ii] Autorul a identificat şi cercetat această aşezare în perioada 15.04.1988-16.03.1996, în circa opt periegheze.
[iii] Extravilanul municipiului Sighetu Marmaţiei se întinde încă 500 m spre V faţă de punctul „Ţărmuri”, după care urmează hotarul comunei suburbane Sarasău.
[iv] Semalată de M. Dăncuş în studiul „Borşa Maramureşului. Conotaţii istorico-etnografice şi de mediu” din volumul II, „Maramureş-vatră de istorie milenară”, Ed. Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 1997, p. 218.
[v] Tot materialul arheologic descoperit se găseşte în colecţia autorului.
[vi] După R. Florescu- „Preistoria Daciei”, ed. Meridiane, Bucureşti, 1980, p. 111-112.
[vii] Periodizare după D. Berciu- „La izvoarele istoriei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p . 211-215.
[viii] Cronologie acceptată actualmente de către majoritatea cercetătorilor autohtoni.
[ix] Semnalate în „Marmaţia”, II, anuar editat de Muzeul judeţean Maramureş, Baia Mare, 1970.
[x] Vezi nota 1.
[xi] Scurte semnalări datorate lui dr. C. Kacso în „Studii şi comunicări”, Dacia, 5, în anii 1993-1994.
(din „Maramureş. Vatră de istorie milenară”, IV, p. 15-22, Ed. Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 1998, ISSN 973-98025-8-3, preluat parţial şi în Carol Kacso- "Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş", vol. I, ed. Eurotip, Baia Mare, 2011, ISBN 978-606-8170-93-0)