Menu
O menţiune explicită a existenţei limbii române în Maramureşul anului 1411
O menţiune explicită a existenţei limbii române în Maramureşul anului 1411
Teofil Ivanciuc
(publicat în ”Buletin Științific. Fascicula Filologie”, seria A, vol. XXXI, Baia Mare, 2022, ISSN 1583-1264, pp. 103-120)
Problematica celor mai timpurii consemnări scrise ale existenţei limbii române, este una departe de a fi încheiată definitiv. Majoritatea studiilor axate pe această temă au cercetat fie prezenţa unor toponime sau antroponime străvechi în documentele medievale, fie primele scrieri în limba română. A treia cale, cea a dovezilor privind doar simpla, dar explicita menţionare a existenţei limbii române, s-a bucurat mai puţin de atenţia istoricilor şi a lingviştilor[2].
Prezentăm o atestare timpurie de acest fel, care pare să fi scăpat până acum cercetătorilor[3], deşi a fost publicată în urmă cu mai bine de un secol. Aceasta datează din anul 1411, când, în hotărnicia satelor maramureşene Vad şi Tursad (azi Şugău, sat aparţinător al Sighetului Marmaţiei), este menţionat „muntele care în maghiară se numeşte vârful Musdal, iar în română vârful Gocon”[4].
Credem că ar fi vorba despre cea de-a treia menţiune explicită a limbii române, din punctul de vedere al vechimii, după cele din anul 1364, când un punct de hotar din Banat este denumit atât în maghiară cât şi în română[5], respectiv din 1396, când Maternus, episcopul Transilvaniei, cerea sibienilor să-i trimită domnului muntean, Vlad, un sol priceput care să „fie cunoscător al limbii române”[6]. Apoi, în jurul anului 1420, scriitorul sârb Constantin Kostenţchi supranumit „Filozoful”, în manualul său de ortografie chirilică, referitor la slova „iati” menţionează că „în limba română, se ortografiază bea cu ea şi nu cu e”[7].
De la finele secolului al XV-lea se cunosc tratatul de vasalitate al voievodului Ştefan cel Mare dat în faţa regelui Cazimir al Poloniei în anul 1485[8], care nu s-a păstrat, apoi trei traduceri toponimice bilingve din 1486 şi 1487[9], urmate de menţionarea unor depeşe scrise la Sibiu în anul 1495, de către un preot, în româneşte[10]. Primul act cunoscut, datat şi scris integral în limba română, rămâne scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, din anul 1521[11].
În spaţiul intracarpatic, românii reapar în documentele datate (după mai vechile Cronici ale lui Anonymus, Nestor etc., la Cântecul Niebelungilor ş.a.), la începutul secolului XIII. Astfel, undeva între anii 1210-1213, aceştia se aflau în corpul de oaste al comitelui de Sibiu[12]. În 1222 este menţionată „terra blacorum”, în 1224 găsim „silva blacorum”, „Olahi de kirch” (azi Cârţa) sunt pomeniţi în anul 1252[13], la congregaţia stărilor ardelene din 1291 de la Alba Iulia, participă nobilii saşi, secui şi români[14] etc. În anul 1283 este pomenit satul „Olahteluk” din Bihor[15], în 1301 aflăm în Secuime o „villa ollachalis” cu un cneaz pe nume „Ursu”[16] ş.a.m.d. Cuvinte disparate româneşti, atât toponime cât şi antroponime, apar şi în veacurile anterioare. O lungă listă a acestora, mai ales pentru secolele XI-XIV, este surprinsă de Drăganu[17].
În Maramureş, unul dintre ultimele teritorii cucerite de către regatul maghiar, cele mai vechi acte cunoscute care se referă la români datează din anii 1317[18] şi 1326 (vezi mai jos), iar primul document care specifică apartenenţa etnică clară a beneficiarilor a fost emis în anul 1336 în favoarea lui „Dragh et Dragus Volahorum” din Bedeu[19], urmat de alte două diplome din 1346[20]. Primele sate maramureşene pomenite explicit ca româneşti apar în actele anului 1350[21].
În documentele relative la Maramureş, întâlnim uneori presărate cuvinte româneşti : primul exemplu dintre acestea apare în 1336[22], urmat de altele din anii 1373, 1390, 1402, 1411, 1451, 1453, 1458, 1471[23] şi exemplele pot continua.
În acest context, nu este o surpriză faptul că, în anul 1411, hotărnicia satelor Vad şi Tursad aminteşte un „montem hungarice Musdalhege, olahice vero Goconhege vocatum”. Acest tip de traducere efectuat de către cancelariile regatului este mai puţin neobişnuit decât pare. Încă în anul 1075, dacă actul la care ne referim este autentic, găsim un topic maghiar tradus şi în latină[24]. În secolul al XIV-lea întâlnim toponime scrise atât în germană cât şi în maghiară[25]. De la finele veacului al XV-lea ne parvin alte explicite redactări bilingve româno-maghiare ale unor toponime transilvănene[26].
Revenind, diploma maramureşeană la care facem referire este cunoscută în mai multe transcrieri. Una dintre acestea a fost emisă de conventul din Lelesz la 16 septembrie 1411 şi editată în regest de către Mályusz Elemér şi Borsa Iván[27].
Acelaşi act apare incomplet şi în ediţia Mihalyi, unde este datat pe 17 septembrie, când de fapt a fost emis la 1 octombrie 1411. Din nefericire, şi din această variantă lipseşte exact fragmentul care ne interesează, astfel că în text apare doar fraza întreruptă „venissent ad montem Muzsdalhege <...>vocatum indeque attigissent rivulum Mylpatak”[28], în rest documentul fiind practic aproape identic cu cel publicat de Petrovay. Tot Mihalyi publică şi mandatul de introducere al lui Leuke şi Andrei în posesiile Vad şi Tursad, act care nu include însă şi stabilirea hotarelor[29].
Apoi, într-o hotărnicie pentru moşia Varalia dată la Buda, pe 1 iulie 1414[30], provenită dintr-o „copie defectuoasă între actele procesului urbarial al comunelor Năneşti, Vănceşti (azi Onceşti) şi Valea Porcului (v. Stejarului de azi, n.n.), la tribunalul din Sziget” zice editorul, hotarele care ne interesează sunt din nou menţionate, dar acum este vorba doar despre „montem Musdalhegy nominatum”, care este localizat precis, la nord de Valea Porcului[31].
În fine, în volumul ce cuprinde investigaţiile privind atestarea nobilităţii desfăşurate de către autorităţile austriece în secolul al XVIII-lea[32], aflăm procesul verbal de atestare a nobilităţii al familiilor Codrea, Jo (Bunea) şi Grigor de Berbeşti. Aceştia au prezentat la anchetele din 1749-1752 un înscris din anul 1411 al conventului din Lelesz, prin care Luca şi Andrei din Vad erau introduşi în stăpânire în proprietăţile din Vad şi Tursad, în urma unei danii a regelui Sigismund. Acelaşi act a fost înfăţişat din nou de familie la investigaţia efectuată de către austrieci între anii 1763-1769.
Acesta este chiar documentul din 1411 publicat de Petrovay, identificat de acesta în Arhivele Comitatului Maramureş, între actele familiei Kodra (Codrea)[33].
Aşadar, etapele editării acestui document ar fi următoarele: sursa iniţială a fost mandatul regelui Sigismund în favoarea lui Leucă şi Andrei, emis la 24 iulie 1411. Conventul din Lelesz a efectuat o primă transcriere a diplomei la 16 septembrie, urmată de transcrierea din 21 septembrie, publicată de Petrovay (la care ne referim în acest material), care conţine atât mandatul regelui, cât şi trasarea înspre Sighet, Berbeşti şi Onceşti a hotărniciei moşiilor Vad şi Tursad. Apoi, tot călugării premonstratensi de la Lelesz au emis alte două acte similare la 1 octombrie ale aceluiaşi an, unul cuprinzând doar mandatul regelui, iar celălalt, atât dania lui Sigismsund, cât şi hotărnicia moşiilor .
Din nefericire, actul din 1411 al conventului din Lelesz (cel puţin fotocopia acestuia de la arhivele maghiare) este complet ilizibil (v. Figura 2), iar pe de altă parte editarea integrală a corpusului leleszian s-a oprit deocamdată la actele emise în anul 1410, astfel că nu am putut valorifica adecvat această sursă.
Aici trebuie să subliniem editarea deficitară a documentelor maramureşene. Deşi cele mai vechi diplome au fost editate integral sau în regest, încă începând din secolul al XVIII-lea, până acum au fost publicate doar vreo 700 de acte medievale din cele câteva mii de piese emise de către cancelariile timpului. Unele acte au fost reproduse repetat de către mai mulţi editori[34], în detrimentul altora, rămase inedite[35], cercetătorii români continuând să prefere mai ales utilizarea corpusului lui Mihalyi de Apşa[36].
Deocamdată suntem obligaţi să utilizăm doar un număr limitat de documente. Este foarte probabil ca, în diplomele rămase inedite, să se mai afle dovezi ale existenţei limbii române, care ar putea data chiar de dinainte de 1411.
Să revenim, acum, la actul propriu-zis.
Cine au fost beneficiarii diplomei? Despre Leucă şi Andrei ştim[37] că erau fiii lui Bâlc de Vad („Bylk nobilis de Farkasrew” la 1383[38]), care era fiul lui Ladomir, cel care şi-ar fi câştigat drepturile în faţa regelui Ludovic probabil în anul 1360[39]. Dar, la verificarea nobilităţii din anii 1763-1769, urmaşii familiei au prezentat în faţa investigatorilor o diplomă de danie din 1345, prin care Ludovic dăruia cneazului Ladomir posesia Vad, pentru servicii credincioase[40]. Aceasta ar dovedi că Vadul este una dintre primele moşii româneşti maramureşene menţionate în documente, sat care a avut o evoluţie constantă în veacurile următoare.
Cealaltă aşezare, Tursad, menţionată doar de trei ori în diplomele antemohaciene cunoscute[41], a fost pustiită curând după aceea. În anul 1562, locul era denumit „prato Turczyad” [42], în 1828 „Turczad” avea şase locuitori[43], pe acel loc înfiinţându-se treptat satul Şugău (alipit apoi de Vad, iar începând din 1956 devenind suburbie a municipiului Sighetul Marmaţiei). Mihalyi menţionează tradiţia locală conform căreia, satul ar fi fost confiscat de la Codreni, din motive politice.[44]
Urmaşii fiilor lui Bâlc s-au ramificat mult, astfel că în secolul al XVIII-lea, ramurile acestora au fost recunoscute ca aparţinând nobililor donatari, sub numele de Codrea, Grigor şi Jo (Bunea). Pe la 1770, ei erau stabiliţi în Berbeşti, Giuleşti, Apşa de Mijloc, Săpânţa, Călineşti, Sighet sau Hust, dar şi în Bihor, în Mireşul Mare din Chioar şi în Tohatul din Solnocul de Mijloc[45], ca ulterior să se răspândească şi în Iapa, Fereşti sau Breb, unii membri ai familiei ajungând până prin zona Mureşului din centrul Transilvaniei.
Sintetizând, Leucă şi Andrei au primit danie regală, precum înaintaşii lor, pentru moşiile Vad şi Tursad, întinse pe o suprafaţă totală de cca 2.000 hectare.
Hotărnicia, efectuată în faţa omului regelui, Şandor de Lipceni şi a călugărului Vincenţiu, trimis de către conventul din Lelesz pentru a asista la operaţiune (acesta a fost prezent în acelaşi an şi la hotărniciile Dolhenilor şi Iloşvenilor), avându-i ca martori pe vecinii din Onceşti, Berbeşti şi Sighet, a parcurs următorul traseu[46]:
„...au pornit mai întâi dinspre partea pomenitei moşii Wanchykfalwa (azi Onceşti, n.n.), lângă râul numit Iza, din partea de miazăzi a acestui râu, unde se află un măr sălbatic, sub care au ridicat un semn nou de hotar, din pământ, apoi, urcând printr-un mic pârâiaş sau torent care iese din fântâna numită Kyralkwtha (Cîinele Regelui, azi Fântâna Craiului, legenda spunând că de acolo a băut apă regele Ludovic al Ungariei, în drumul său spre Moldova pentru a încerca recucerirea acesteia de la Bogdan Vodă, n.n.), au ajuns la un drum care duce la zisa moşie Farkasrew (azi drumul este DJ 186, iar satul, Vadul Izei, n.n.), unde, lângă acest drum, au pus un nou semn de hotar, de aici, urcând pe acelaşi drum spre miazăzi, au ajuns la aceeaşi fântână Kyralkwtha, mergând mai departe spre aceeaşi parte, prin pădurea Lygeth (azi un câmp despădurit, denumit Dumbravă, cu câţiva stejari dispersaţi, martori ai pădurii de odinioară care mai exista încă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, n.n.), au ajuns la un loc unde un mic pârâu sau torent se varsă în râul numit Maramoros (probabil valea Arjii şi, cert, râul Mara, n.n.), trecând acest râu, au ajuns la drumul care duce spre pomenitul sat Barthfalwa (azi DN 18, respectiv satul Berbeşti, n.n.), lângă care drum au îngrămădit pământul pentru un alt semn nou de hotar, înaintând mai mult înspre părţile de miazăzi şi de apus, au ajuns la câmpul numit Kerekmezew pe care, trecându-l, au urcat la un munte, de aici, în aceeaşi parte, au ajuns la pârâul numit Kerekmezewpathaka (credem că este vorba despre platoul de sub înălţimea Coasta, din care iese un vâlcel, n.n.), ţinând aceeaşi parte, au ajuns la câmpul numit Kaytharmezey, apoi am atins muntele Kaytharhege (azi platoul şi vârful Caitar, n.n.) tot spre acea parte, au venit la muntele numit Kewhath (este probabil vorba fie despre vârful Pietriceaua de pe piemont, fie, mult mai plauzibil, de muntele Piatra, numele bordurii stâncoase a Platoului Vulcanic Maramureşean, locul de hotar dar şi de păşunat al tuturor aşezărilor de sub munte[47], n.n.)., iar de acolo, îndreptându-se spre partea de apus (în realitate spre nord-est şi apoi spre est, deoarece spre apus nu este decât munte cale de zeci de kilometri, n.n.), au ajuns la pârâul numit Thurzadpatak (azi valea Şugău, numită până la începutul secolului XX valea Turţiadei, n.n.), pe care, trecându-l, au ajuns la un câmp numit Kewrthwelesmezew (Câmpul cu Peri, poate Pormezăul de azi, de pe interfluviul dintre văile Tiurtiuliş şi Blidaru, topic care ar putea proveni din românescul „păr” (în maghiară „körte” şi din maghiarul „mező”, adică „câmp”, deci n.n.) unde, la marginea acestui câmp, înspre partea de miazăzi, au ridicat un semn de hotar din pământ, lângă un păr, mai departe, spre aceeaşi parte de apus (de fapt, spre răsărit, n.n.) au ajuns la muntele care în maghiară se numeşte Musdalhege, iar în română Goconhege (vezi mai jos localizarea acestuia, n.n.), iar de acolo au ajuns la pârâul Mylpatak, mai departe, spre aceeaşi parte, au ajuns la pomenitul râu Iza, pe care trecându-l (este cert că aici ordinea punctelor de hotar a fost inversată; de la valea Şugău se trece fie, cel mai plauzibil, prin locul Miclaz, fie prin Valea Cufundoasă – acel „Mylpatak” din document, apoi se traversează Iza pentru a se ajunge la Valea Mare ori la muntele Musdal-Gocon, vezi Figura 5, n.n.), lângă un arbore de corn şi lângă un stejar („Kewrusfa”, care ar putea însemna atât stejar, cât şi gorun sau cer, vezi mai jos, n.n.) au îngrămădit un nou semn de hotar, de aici, urcând prin acelaşi pârâu numit Daanpataka („acelaşi” reprezintă o nouă dovadă că există inversări de puncte în hotărnicie; Valea lui Dan se numeşte astăzi Valea Mare[48], n.n.), au ajuns la drumul ce duce la târgul Zygeth (azi Sighetu Marmaţiei, drumul fiind fie cel care merge de-a lungul Izei, fie cel care urma cursul Ronişoarei, n.n.), unde au îngrămădit pământul pentru un nou semn de hotar, mai departe, urcând prin acelaşi pârâu Daanpataka, au ajuns la muntele numit Hegyesheg (azi vârful Bagna, nod orografic, mai demult vârful Ascuţit, n.n.), apoi peste muntele Kwzberch (probabil vârful Solişteanu[49], n.n.) abătându-se spre partea de miazăzi, au ajuns la pârâul numit Dyznopathak (azi Valea Stejarului, până recent denumită Valea Porcului, n.n.), mai departe, spre aceeaşi parte de miazăzi, au ajuns la muntele numit Mikeshege (vârful Picuiu de azi, hotar între Onceşti şi Valea Stejarului[50], n.n.), iar în cele din urmă au ajuns la pomenitul râu Iza, la locul unde începuseră [51].”
Privind această hotărnicie, apare întrebarea de ce conţine asemenea inadvertenţe. Adevărul este că multe dintre hotărniciile medievale sunt neclare. Presupunem că participanţii la desemnarea hotarelor, atât beneficiarii cât şi martorii ori omul regelui, localnici cu toţii, au acţionat cu profesionalism. Dar, factorii meteo potrivnici (ceaţă sau ploaie) puteau influenţa negativ bunul mers al reperării punctelor de hotar. Apoi, călugărul venit tocmai de la Lelesz (posibil etnic slovac, maghiar sau chiar german), total străin, fie că ar fi completat greşit procesul verbal încheiat la faţa locului, notând în grabă punct după punct, fie că nu s-ar fi înţeles suficient de bine cu românii, datorită barierei de limbă, fie că, mai apoi, copiştii de la Lelesz ar fi putut fi cei care au schimbat cuvinte sau au inversat ordinea punctelor de hotar. Multele gafe comise în redactarea hotărniciilor epocii au ca sursă una, sau mai multe, dintre cauzele de mai sus.
Ce anume vor fi vrut să spună scribii documentului cu formula „montem hungarice Musdalhege, olahice vero Goconhege vocatum”? Apreciem că, fie beneficiarii, fie vecinii de moşie ai acestora, au insistat pentru păstrarea numelui românesc în procesul verbal, probabil pentru a nu exista controverse ulterioare[52].
În primul rând trebuie să localizăm punctul respectiv. Acest vârf era foarte important, datorită faptului că aici şi în imediata apropiere a sa (pe vârful, nu întâmplător numit, Crăiescu – de la crai, rege, teritoriu regal) se intersectau, atunci ca şi azi, hotarele localităţilor Vad, Sighet, Valea Stejarului, Rona de Jos şi Rona de Sus. Este vorba cu certitudine despre vârful Hurgoi sau Gurgoi (671 m altitudine), „Kurgon” pe harta austriacă din secolul XVIII, „Hurgon” pe materialele cartografice mai târzii, situat deasupra Văii Stejarului, la capătul sudic-estic al culmii Bagna, zonă din care izvorăsc văile Ursului, Săratei şi Jotii[53].
Dacă ar fi să traducem toponimul în mod direct, fără să ţinem cont de varianta maghiară a acestuia, am fi dispuşi să acceptăm originea sa latină („gurgulio”, ce semnifică un vârf de deal sau munte) sau slavă („hurgui” înseamnă în limba rusă un deal mare sau o pădure[54]). Există tentaţia de a lua în calcul şi varianta Gorgan (movilă, originat fie din slavicul „kurgan” ori „kurhan”, fie din turcicul „kurgan”), mai ales că, privit dinspre vest, vârful are această formă.
În Maramureş mai întâlnim câteva morfonime asemănătoare: dealul Gurguietu de la Botiza, valea Gurguiata din bazinul Vaserului sau vârful Gurgoietu din Munţii Maramureşului, care, toate, par să provină din rădăcinile de mai sus.
Etimologia acestui termen capătă însă un cu totul alt sens dacă ţinem cont de traducerea maghiară, limbă în care acesta se metamorfozează în helonim. Cuvântul „musdal” nu se mai păstrează în vocabularul contemporan al limbii maghiare. Cu toate acestea, termenul a existat în maghiara veche şi a însemnat gârniţă (Quercus frainetto), o specie sudică de stejar, denumită azi „magyar tölgy”[55].
Dat fiind faptul că gârniţa este o specie sub-mediteraneeană, care nu a avut condiţii de viaţă în Maramureşul secolelor XIV-XV, când clima era chiar mai umedă şi rece decât cea din prezent, considerăm că termenul nu se referă la această specie, care dealtfel este inexistentă în regiune. Mai sigur ar putea fi vorba despre gorun (Quercus petraea), specia predominantă a stejăretelor din Maramureş, inclusiv din masivul Bagna şi de pe vârful Hurgoi. Sau, de ce nu, ar putea fi cerul (Quercus cerris), specie sudică asemănătoare cu gârniţa, pe care o depăşeşte însă în expansiunea spre nord, ajungând până pe versanţii merdionali din Maramureş, chiar şi în masivul Bagna[56], locul unde este localizat oronimul cu pricina.
În hotărnicie am întâlnit pentru stejar forma „Kewrusfa” (vezi mai sus) ce pare să provină din latinescul „cerrus”, adică cer. În acest caz, numele dealului nostru ar veni de la gorun.
Într-un alt registru, putem reţine şi ipoteza că cineva a grafiat la un moment dat greşit toponimul, caz frecvent în multe alte diplome medievale şi că „gocon” ar fi putut avea la origine forma „goron”!
Etimologia termenului „gorun” ar deriva din limbile slave bulgară şi sârbă, (conform DEX 1998), dar Sorin Paliga îl atribuie fondului indigen, aducând ca argumente existenţa termenului „Grynós” în greacă (semnificând trunchiul unui vechi stejar), alături de alte rădăcini provenite din limbile bască, portugheză şi spaniolă, care sunt legate deasemenea de stejar. Paliga aduce ca exemplu pentru argumentaţia sa rădăcina arhaică a oronimului Gurghiu[57].
Considerăm că „gocon” („goron”?), acest cuvânt provenit din limba română a anului 1411, a semnificat la origine o anumită specie de stejar, astfel că traducerea topicului medieval ar fi Dealul Gorunului (ori, poate, Dealul Cerului).
Credem că această atestare documentară readusă în atenţia publică nu este singulară şi că, în viitor, pe măsură ce alte documente medievale intracarpatice vor intra în circuitul ştiinţific, vor mai apărea vechi atestări ale limbii române, poate chiar mai timpurii.
Bibliografie
Izvoare arhivistice:
Arhivele Naţionale Maghiare (Magyar Országos Léveltár, Budapest), fond: U 413, fotocopii Arhivele Naţionale Slovace, Conventul Bisericii Sfânta Cruce din Lelesz (A Leleszi Prépostság országos levéltára), L. o. lt. Metales Comitatus Maramarosiensis, DF 209544 şi DF 209546.
Direcţia judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale (DJAN Maramureş), fond: Prefectura Judeţului Maramureş, Serie: Familii Nobile Maramureşene, inv. 697, Dosar nr. 368, vol. I, f. 1, 1v-2.
Arhivele Naţionale Austriece (Österreichisches Staatsarchiv), fond: Kriegsarchiv, cota B IXa, folia 527: Aufnahmskarte von Ungarn.
Surse edite:
Bélay 1943 = Bélay Vilmos, Máramaros vármegye társadalma és nemzetiségei a megye betelepülésétől a 18. század elejéig,. Budapest, 1943.
Bogdan 1914 = Ion Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, II, Bucureşti, 1914.
Borovics et alii = Borovics A., Kézdy P., Szmorad F. „Magyar tölgy. Magyarország ritka fa- és cserjefajai”. în Tilia, VII, Budapest, 1999.
Csánki 1913 = Csánki Dezső, Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában, V, Budapest, 1913.
Diaconescu 1997 = Marius Diaconescu, „Editarea diplomelor maramureşene. Realizări şi perspective” în Revista de Arhivistică, tom III, nr. 1-2, Cluj Napoca, 1997.
DRH 1985 = Documenta Romaniae Historica, series C. Transilvania, vol XII, Bucureşti, 1985.
Drăganu 1933 = Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933.
Fejér = Fejér Georgius, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, I-XI, Budae, 1829-1844.
Georgescu et alii = C.C. Georgescu, Iuliu Morariu, „Contribuţiuni la cunoaşterea speciilor de quercus din România. V. Quercus cerris L.”, în Analele ICAS, nr. 9, 1943.
Harangöntő 1902 = Harangöntő Aladár, „Érdekes lajstrom a XVI. század közepéről”, în Történelmi Tár, Budapest, 1902.
Hurmuzaki = E. Hurmuzaki, I. Slavici, N. Densuşianu, Documente privitoare la istoria românilor, I-XI, Bucureşti, 1876-1900.
Iorga 1937 = Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 1937.
Ivanciuc 2012 = Teofil Ivanciuc, Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi turism, Editura Valea Verde, Sighetu Marmaţiei, 2012
Ivanciuc 2017 = Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz : Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, în ”Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 10, Baia Mare, 2017.
Iványi 1937 = Iványi Béla, A romai szent birodalmi Széki gróf Teleki csálad Győmrői levéltára, Sgeded, 1937.
Îndrumător = Îndrumător în Arhivele Statului. Judeţul Maramureş, Bucureşti, 1974.
Jakó = Jakó Zsigmond, Erdélyi okmánytár, I. (1023-1300), Akadémiai Kiadó, Budapest, 1997.
Joódy 1943 = Joódy Pál, Máramaros vármegye 1749-1769. évi nemesség vizsgálata, Máramarossziget, 1943.
Karácsonyi 1912 = Karácsonyi János, „Az erdélyi székelyek első hadjárata 1210-ben.” în Századok, 46, Budapest, 1912.
Mályusz 1993 = Mályusz Elemér, Borsa Iván, Zsigmondkori oklevéltár, III. (1411–1412), Akadémiai Kiadó, Budapest, 1993.
Mályusz 1994 = Mályusz Elemér, Borsa Iván, Zsigmondkori oklevéltár, IV. (1413–1414), Akadémiai Kiadó, Budapest, 1994.
Maramureş = Maramureş. Monografie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980.
Meteș 1921 = Ştefan Meteş, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1921.
Mihalyi 1900 = Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, Sighet, 1900.
Nagy 1828 = Nagy Ludovicus, Notitiae politico-geographico-statisticae inclyti regni Hungariae partiumque eidem adnexarum, I, Buda, 1828.
Paliga 2006 = Sorin Paliga, Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in Romanian, Editura Evenimentul, Bucureşti, 2006.
Panaitescu 1965 = P.P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1965.
Petrovay 1909 = Petrovay Győrgy, „Oklevelek Máramaros vármegye történetéhez [1360–1519]”, în Történelmi Tár, X, Budapest, 1909.
Pop 2015 = Pop Ioan Aurel, How Romanians say it, in the People’s Words: Local Onomastics and Toponymy in Latin Transylvanian Documents, în “Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu”, Series Historica, Supliment, LIV, Cluj-Napoca, 2015.
Popa 1970 = Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970.
Popa 1975 = Radu Popa, „Urmele unui sat părăsit din feudalismul timpuriu în hotarul Sighetului Marmaţiei”, în Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie (SCIVA), vol. 26, nr. 2, Bucureşti, 1975.
Rosetti 1986 = Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
Vişovan 2001 = Ştefan Vişovan, Interferenţe româno-ucrainene în toponimia Maramureşului, Editura Umbria, Baia Mare, 2001.
Vişovan 2005 = Ştefan Vişovan, Monografia toponimică a Văii Izei, Editura Mega, Cluj Napoca, 2005.
Wenzel 1857 = Wenzel Gustav, „Kritikai fejtegetések Máramaros megye tőrténetéhez”, în Magyar Akademiai Értesítő, XVII, Pest, 1857.
Zimmermann et alii = Zimmermann Fr., Werner K., Müller G., Gündisch G., Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I-III, Hermannstadt, 1892-1902.
Anexă: textul documentului din 21 septembrie 1411, emis la Lelesz.
„Omnibus christifidelibus presentibus pariter et futuris presencium noticiam habituris conventus Ecclesie Sancte Crucis de Lelez salutem in omnium salvatore. Ne rerum gestarum series ab humana recedant memoria sagax habilitatis humane adinvenit pericia, ut gesta temporalium scripturarum patrocinio fulciantur Proinde ad universorum noticiam harum serie volumus pervenire : qoud nos literas excellentissimi domini nostri domini Sigismundi dei gracia Romanorum regis, semper augusti ac Hungarie etc. regis nobis directa honore, quo decuit, acceperimus in hec verba :
Sigismundus dei gracia...
Nos igitur mandatis dicti domini nostri regis obedire cupientes ut tenemur, una cum prefato Sandor de Lipche homine ejusdem domini nostri regis unum ex nobis videlicet fratrem Vincencium presbyterum ad premissa peragenda pro testimonio transmisimus.
Qui tandem exinde ad nos reversi nobis voce consona retulerunt : quod ipsi feria quinta proxima post festum exaltacionis sancte crucis proxime preteritum ac aliis diebus subsequentibus ad id aptis ad facies predictarum possessionum Farkasrew et Thwrzad vocatarum vicinis et commetaneis earundem universis inibi legitime convocatis et presentibus accedendo easdem a partibus possessionum Wanchykfalwa, Barthfalwa et Zygeth vocatarum per suas metas antiquas novas secus veteres in locis necessariis erigendo taliter et hoc ordine reambulassent. Quod primo a parte predicte possessionis Wanchykfalwa incepissent penes fluvium Iza vocatum a parte meridionali ejusdem fluvii ubi sub arbore pomi sylvestris novam metam terream erexissent, unde pergendo per unum rivulum seu gurgitem de fonte Kyralkwtha nuncupato scaturientem et egredientem ascendendo attigissent quendam viam ad dictam villam Farkasrew ducentem, ubi penes ipsam viam aliam novam metam terream cumulassent, dehinc transeundo ipsam viam ad dictam partem meridionalem venissent ad ipsam fontem Kyralkwtha, amplius ad eandem partem transeundo per silvam Lygeth, venissent ad locum ubi quidam parvus rivulus seu gurges cadit in fluvium Maramoros dictum, quem fluvium transeundo attigissent viam ad predictam villam Barthfalwa ducentem, penes quam aliam novam metam terream aggregassent, amplius inter meridionalem et occidentalem plagas pergendo venissent ac campum Kerekmezew vocatum, quem transeundo accedissent quendam montem, dehinc per eandem partem attigissent rivulum Kerekmezewpathaka, eademque parte servata venissent ad campum Kaytharmezey nuncupatum, adhuc ad eandem partem attigissent montem Kaytharhege nominatum, dehinc venissent ad montem Kewhath vocatum, indeque tendendo ad partem occidentalem attigissent rivulum Thurzadpatak, quem transeundo attigissent campum Kewrthwelesmezew dictum ubi in latere ipsius campi a parte meridionali sub arbore piri in latere ipsius campi a parte meridionali sub arbore piri sylvestris unam metam terream cumulassent, amplius ad ipsam partem occidentalem venissent ad montem hungarice Musdalhege, olahice vero Goconhege vocatum, abhinc attigissent rivulum Mylpatak, amplius ad eandem partem venissent ad predictum fluvium Iza, quem traseundo secus arbores, unam gyrthanfa et aliam Kewrusfa, novam metam terream cumulassent, dehinc per quendam rivulum Daanpathaka accedendo attigissent viam ad oppidum Zygeth ducentem, ubi aliam novam metam terream agregassent, amplius
ad eandem rivulum Daanpathaka vocatum ascendendo venissent ad montem Hegyesheg vocatum, indeque per montem Kwzberch transeundo et declinando ad partem meridiem attigissent rivulum Diznopathak nominatum, adhuc ad ipsam partem meridionalem venissent ad montem Mykeshege vocatum postremoque venissent ad predictum fluvium Iza ad locum ubi prius ipsam reambulacionem incepissent ibique reambulacionem et metarum ereccionem predictarum possessionum Farkasrew et Thurzad vocatarum terminando easdem per distingciones et separaciones pretactarum metarum ab aliorum juribus possessionariis metaliter separatas et distinctas cum cunctis ipsarum utilitatibus sub distinccionibus et inclusionibus ipsarum metarum prefatis Leuke et Andree jure ipsis incumbenti statuissent et commisissent perpetuo possidendas nullo contradictore inibi apparente.
In cujus rei memoriam stabilitatemque perhempnalem presentes literas nostras privilegiales sigilli nostri appensione communitas et roboratas duximus concedendas. Datum in festo beati (Mathei apostoli) et evangeliste anno domini millesimo quadringentesimo undecimo prenotato”.
(din Petrovay Győrgy, op. cit., cu specificaţia că provine din Arhivele comitatului Maramureş - azi DJAN Maramureş - , documentele familiei nobiliare Kodra, nr. 1, acolo unde se află şi azi, v. bibliografia).
Figura 1: Fragment din ultima filă a documentului din 1411 aflat la DJAN Maramureş, fond: Prefectura Judeţului Maramureş, Serie: Familii Nobile Maramureşene, inv. 697, Dosar nr. 368, vol. I, f. 1, 1v-2
Figura 2: fotocopia documentului din 1411, MOL, DF 209544.
Figura 3: fotocopia documentului din 1414, MOL, DF 209546.
Figura 4: Hotărnicia Vadului şi Tursadului, conform lui Radu Popa, op. cit., p. 109.
Figura 5: Reconstituire cartografiată propusă a hotarelor moşiilor Vad şi Tursad din anul 1411 (autor Teofil Ivanciuc).
NOTE
[2]O excepţie recentă o datorăm lui Ioan Aurel Pop ( Pop 2015: 143-155).
[3] A fost totuşi semnalată, fără explicaţii, de către Bélay Vilmos 1943: 139 și Radu Popa 1970: 24, nota 35.
[4] „ad montem hungarice Musdalhege, olahice vero Goconhege vocatum” , în Petrovay 1909: 10 (actul IX, din 21 septembrie 1411, emis de conventul Sfintei Cruci din Lelesz, vezi Anexa).
[5]„unum locum Teglauar vocatum, vulgariter, secundum vero Olachos, Charamada vocatum”, în hotărnicia posesiei Icuş în favoarea românilor Stanislau, Carapciu şi a fraţilor lor, în DRH 1985: 295-303.
[6] „idiomate Olachali suffultum”, în Zimmermann et alii 1902: 165-166, respectiv Panaitescu 1965: 63.
[7] Ibidem, 62-63, cu bibliografia.
[8] Bogdan 1914 : 370-378 şi Panaitescu, op.cit. : 63.
[9] Vezi nota 23.
[10] Meteş 1921: 6 nota 1. La acestea se adaugă o menţiune nesigură din 1475, când un german ar fi văzut în Turcia o scrisoare în româneşte („er ist wallachisch geschrieben”), după Iorga 1937: 43, respectiv Rosetti 1986: 430.
[11] Publicată pentru prima dată în Hurmuzaki 1900: 843. Sursa primară a textelor rotacizante este mai timpurie, fără a se putea însă fixa anul exact al scrierii acestora.
[12] „Iwachinum comitem Scibiniensem associatis sibi Saxonibus, Olacis, Siculis et Bissenis”, în Karácsonyi 1912: 292-294.
[13] Zimmermann, op.cit.: 19-20, 35 şi 78.
[14] „nos universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis”, ibidem, p. 177.
[15] Fejér 1832: 100.
[16] Hurmuzaki, op.cit. 1887: 553-554.
[17] Cum ar fi „Secu” în 1055, „Thati” (Tata în 1086), „Csong” (Ciung în 1141), „Fot” (Făt în 1152), „Fichur” (Fecior în 1202-1203), „Buna” în 1211, „servus nomine Fata” în 1219, asta ca să dăm doar câteva exemple disparate, din Drăganu 1933: 44, 55, 57, 63, 66, 93 şi 331, cu bibliografia.
[18] Astăzi pierdut, a fost prezentat de nobilii din Giuleşti la investigaţia nobiliară din anii 1749-1752. Este vorba de o diplomă de danie emisă de regele Carol Robert pentru Dragomir, fiul lui Dragoş, care era întărit în proprietăţile Giuleşti şi Mestecăniş, danie confirmată apoi şi de regele Ludovic. Joódy 1943: 178.
[19] Mihalyi de Apşa 1900: 13.
[20] Ibidem: 21-23: „Myk Olacus” sau „Myk olaci” de Bârsana.
[21] Ibidem: 29: „villas nostras Olachales Lipche et Zeleumezeu”.
[22] Ibidem: 15: „vulgo Pod”, la hotărnicia Bedeului.
[23] În 1373, „Montem Wegsaghauasa alio nomine Nedele” (azi Cornu Nedeii, Munţii Maramureşului) la introducerea fiilor lui Sas în moşia Cuhea, ar fi o primă dovadă, deşi neprecizată clar, de traducere a unui toponim românesc în limba cancelariei maghiare, vezi Mihalyi, op.cit.: 67. În 1390 este consemnat „rivuli Stromba”, adică pârâul Strâmba (Ibidem: 100). În diploma din 1402 găsim „Kechkoso”, „Petrooz” şi „Formoza alio nomine Zephavas”, munţi în care sunt introduşi Drăgoşeştii, Ibidem: 124. Primul oronim se numeşte azi Câcăcescu, al doilea Pietrosu iar al treilea, Pop Ivan (mai demult, Muntele Frumos, din care izvorăşte valea Frumuşeaua), toate aflate în Munţii Maramureşului. În 1411 sunt menţionate „Kukhavasa” (muntele Cucu de la nord de Tisa, Ibidem: 166), „Asthakhawasa” şi „Prysluphege” (Stogu şi Prislop din Munţii Maramureşului, Ibidem: 177). În anul 1451 sunt pomenite câteva locuri ale stânelor de oi denumite „Stana de Ver”, „Bohayechka”, „Korman”, „Batrynas” sau „Gusath hawasa”, adică Stâna de Vară, Buhăescu, Comanu, Bătrâna şi Guşatu, topice întâlnite în hotărnicia Ieudului, ultimele patru (din Munţii Rodnei şi Maramureşului) păstrându-şi numele până azi, Ibidem: 356-357. În 1453 sunt amintiţi munţii „Monchul” şi „Betran” (Muncel şi Bătrâna, masivul Rodnei) iar în 1458, munţii „Papodya” şi „Chercen” (Păpădia şi Cearcănu din Munţii Maramureşului, Ibidem: 366 şi 415). În 1471, în hotarul Cuhei se distinge „unius jugeris non arate vulgo Parlag vocate”, adică „pârlag” sau „pârloagă” cum se numeşte în graiul maramureşean, apoi un pârâu „Rugynosa” şi un altul „Gorbowapathaka”, adică văile Ruginoasa şi Gârbova, cum se numesc şi azi: Ibidem: 508-509.
[24] „qui dicitur hungarice Aranas, latine autem Aureus”, la Turda, în Fejér, 1829: 437. Despre acest act, Jakó Zsigmond susţine că ar fi un fals, modificat faţă de original probabil în secolul XIII, vezi Erdélyi okmánytár, I, 1997: 123-124, cu bibliografia.
[25] În 1324 este vorba despre „Ciuitatem nostram teutonici Neustat, hungarice Maros vocatam”, în Fejér, op.cit., VIII, 2, 1832: 514, iar la 1366 este pomenit „Castrum Kechkes dictum spectantem Hungarice Ighen, Saxonice Krapundorf”, Ibidem, IX, 3, 1834: 55.
[26] În 1486 este menţionat un „Mons ideomate wolahico Monchel vocatus” la Turda (Drăganu, op.cit.: 146), iar un an mai târziu se vorbeşte despre „Wolahice Dalwl zwlycze hungarice vero Zuccza hegye” precum şi „ad quendam montem in Walachali Thyzel in vngaricali vero Thyzahegh nuncuparent” (ibidem, 484-485, nota 2), după Csánki, V, 1913: 681. Şi diplomele maramureşene mai conţin unele traduceri bilingve, însă fără specificarea expresă a faptului că este vorba despre limba română, vezi Mihalyi, op.cit., 197 etc.
[27] În Mályusz et alii 1993: 262. Are ca sursă o fotocopie, pentru noi ilizibilă, de la Arhivele Naţionale Maghiare (MOL), DF 209544, care reproduce un act din arhivele Lelesz (Litterae Metales Maramarosiensis, nr. 39, de fapt nr. 27). Aici topicele apar sub formele „Farkasrew, Thwrzad, Wanchykfalua, Barthfalua, Kyralkwtha, Kaytharmezey, Kaytharzege, Kwrthuelyesmezew, Musdalhege, Daampataka, Hegyeheg, Kwzberch, Kykesheg”, susţin editorii. Vezi Figura 2.
[28] Mihalyi, op.cit.: 178-180, conform originalului din „Protocollum metalium Comitatus Maramorosiensis”, nr. 27, din arhivele Lelesz, menţionează acesta.
[29] Ibidem: 173-175, act emis de conventul din Lelesz la 1 octombrie 1411 şi care cuprinde mandatul regelui Sigismund din data de 24 iulie 1411.
[30] De fapt la 14 septembrie, ibidem: 195-197.
[31] Regestul acestuia apare şi în Mályusz et alii op.cit., IV, 1994: 562, care dau şi cota MOL: DF 209546, fotocopie din arhivele slovace, după fondul Lelesz, Litterae Metales Maramarosiensis, nr. 29. Am verificat actul, care nu este păstrat în original, ci într-o copie realizată în secolul al XVII-lea, aici numele muntelui având forma Musdalusberch, vezi Figura 3.
[32] Joódy, op.cit.: 107-108.
[33] Petrovay, op.cit.: 10. La DJAN Maramureş se află azi în Fond Prefectura Judeţului Maramureş, Serie: Familii Nobile Maramureşene, inv. 697, Dosar nr. 368, vol. I, f. 1, 1v-2. Reprezintă o copie „conform cu originalul” cum se specifică la sfârşitul acesteia, datată, probabil, în secolul al XVIII-lea. Vezi Figurile 1 şi 2.
[34] Cunoscutul document din 1326 dat cneazului Stanislau de Bârsana publicat în 1900 de Mihalyi, op.cit.: 6-8, a fost editat prima dată de Fejér, VIII, 6, 18: 91-94, urmat de Wenzel 1857: 331, care a publicat în lucrarea sa, parţial sau integral, un număr de 43 de diplome maramureşene, apoi în colecţia Hurmuzaki, I, 1, 1887: 596-597, urmând mulţi alţi editori, pe parcursul secolului XX.
[35] Sute de diplome inedite se află în fondurile arhivistice din Baia Mare, Cluj Napoca, Bucureşti, Beregovo (Ucraina), Debrecen şi Budapesta (Ungaria), Viena (Austria), Bratislava (Slovacia, unde se păstrează fondul de la Lelesz) etc.
[36] Dintre cele 366 de diplome editate de Mihalyi, un număr de 76 de piese nu sunt originale ci copii de secol XVIII, în majoritate, dar şi de secol XVII sau chiar din veacul al XIX-lea, asta fără a număra transcrierile de dinainte de 1600. În volum sunt incluse şi 56 acte publicate în colecţii mai vechi, plus 49 de documente primite de la Petrovay, care, cumulate cu cele 54 de acte publicate de ultimul în Történelmi Tár, duc la un total de 103 diplome aduse la lumină de către Petrovay. Pe de altă parte, în Ungaria, numai volumul lui Iványi 1937, conţine regestele unui număr de 220 de diplome maramureşene, dintre care 162 sunt inedite. Mai multe despre subiect la Teofil Ivanciuc, ”Documente maramureșene și din alte părți (sec. XIII-XVI), în colecția Barabás Samu”, Revista Arhivei Maramureșene, nr. 13, 2020, sub tipar.
[37] Petrovay, op.cit.: 19, diplomă din anul 1419.
[38] Mihalyi, op.cit.: 79. Satul se numea Vadul lui Lupu-Bâlc adică Farkas!
[39] Opinia la Popa, op.cit.: 108-109.
[40] Joódy, op.cit.: 108, diplomă cunoscută momentan numai din această sursă.
[41]În actul de care ne ocupăm şi în Mihalyi, op.cit.: 134 şi 174. Ivanciuc 2017.
[42] Harangöntő 1902: 474. Etimonul satului vine probabil de la bour (Bos primigenius), boul sălbatic numit „tur” în limbile slave, păstrat ca toponim în apropiata ţară a Oaşului, unde întâlnim râul Tur şi satul Turţ. Bourul, dispărut din Carpaţii Nordici în secolul al XVI-lea, nu trebuie confundat cu zimbrul (Bison bonasus), bizonul european care a fost exterminat din Maramureş în anul 1852. Valea Tursad a fost semnalată sub acest nume în documente, începând cu anul 1405, pe toată durata evului mediu.
Localnicii ne-au declarat în 2005 că, după tradiţia locului, satul vechi s-ar fi numit Unciuc! Deşi am fi tentaţi să acceptăm această formă, identică cu una întâlnită în Haţeg şi care este originată dintr-un antroponim, evoluţia fonetică datorată graiului maramureşean pare mult mai plauzibilă. Falsa regresie tipică consonatismului acestui subdialect, transformă „r” în „n”, ca în formele luceafăr-luceafăn, muşuroi-muşunoi sau puroi-punoi. Dacă ar fi aşa, aceasta înseamnă că Unciuc reprezintă o falsă regresie de la Urciuc, astfel că ajungem din nou la Tur-Ur, radicalul indo-european care desemnează bourul!
[43] Nagy 1828: 200.
[44] Pentru „nota infidelitas”, Mihalyi, op.cit.: 175, nota 2.
[45] Joódy, op.cit.: 107-109.
[46]Traducere proprie după textul latin din Petrovay, op.cit.: 9-10, vezi Anexa.
[47] Pietriceaua, deal înalt de 626 m, situat la vest de Caitar, nu mult deasupra văii Şugău, era denumit deasemenea „Kohat” pe hărţile topografice vechi. Poate de aceea Radu Popa a apreciat că hotărnicia se oprea aici, fapt improbabil, care ar duce la concluzia că spre vest, moşia se învecina cu un teritoriu neocupat de nimeni, până la bordura Platoului Vulcanic.
[48] Loc unde Popa a identificat o aşezarea autohtonă de secol XII-XIII, abandonată probabil odată cu înfiinţarea Sighetului de către coloniştii maghiari şi germani, la finele secolului XIII, vezi Popa 1975 şi Ivanciuc 2012: 16-18 şi 40.
[49] Topic medieval frecvent în regiune, care pare mai puţin plauzibil să fie legat de sarea care la 1457 se numea „vulgo kuk” (Mihalyi, op.cit.: 398), cât de o formaţiune stâncoasă.
[50] În varianta Mihalyi şi în Zsigmondkori oklevéltár este intitulat „Kikesheg”. Numit „Pikui” în „Prima ridicare topografică iosefină”, efectuată între anii 1782-1785, în Arhivele Naţionale Austriece (Österreichisches Staatsarchiv), fond Kriegsarchiv, cota B IXa, folia 527: Aufnahmskarte von Ungarn, col. XXXIV, sectio VII.
[51] Radu Popa a desenat deasemenea hotarele Vadului şi Tursadului, pe baza hotărniciei din 1411 publicată de Mihalyi (vezi Popa 1970: 109, Figura 4), rezultatul fiind uşor diferit faţă de încercarea noastră. Astfel, acesta n-a ţinut cont de poziţia vârfului Hurgoi-Gocon şi nici de faptul că în evul mediu sighetenii deţineau o mare parte din zona Făget de la vest de Hurgoi, adică vatra satului părăsit Valea Mare (Valea lui Dan) fapt pentru care hotărnicia noastră apare decupată în partea nordică, în timp ce la Popa hotarele celor două sate au o formă regulată.
[52] Desigur, nu putem omite total nici varianta introducerii tardive – doar în copia documentului al cărui original nu îl cunoaştem, a traducerii în limba română la care facem referire.
[53] Ultimul hidronim originat probabil din ucraineanul „zovtyj” care semnifică culoarea galbenă, vezi Vişovan 2005: 183. Mai demult era numită valea Colarului, ceea ce poate trimite către cu totul alte etimologii.
[54] Vişovan 2001: 54.
[55] Borovics et alii 1999: 48, după Jávorka, S. Magyar Flóra (Flora Hungarica), Budapest, 1925, care dă formele „musdal” şi „musdaly-fa”.
[56] Maramureş. Monografie 1980 : 38 şi Georgescu et alii 1943: 136. În Depresiunea Maramureşului, în anul 1915 era recenzată o suprafaţă de 40 de hectare de cer.
[57] Paliga 2006: 106.
A NEW TESTIMONIAL ABOUT ROMANIAN LANGUAGE IN THE YEAR 1411 FROM MARAMURES
(Summary)
The paper presents an early mention of Romanian language, dating back in 1411, emanated from a medieval charter published a century ago, but neglected so far by other historians. Very plausible, this is the third oldest such a mention, after ones from the years 1364 and 1396.
The article enumerates the oldest known records about Romanians from Transylvania, the first clear attestations of Romanians in Maramureş County and some very early Romanian words spread across medieval royal charters. There are some other bilingual translations known from some Transylvanian and Maramureş medieval documents.
The 1411 record is known in several versions, which were issued by the king Sigismund and by Lelesz Convent. Unfortunately, most of Maramureş charters remain unknown and unpublished, but some of them have been edited repeatedly.
The peak name etymology has at least two solutions: the word means or the Sessile oak or the Turkey oak, both species being found on that part of Maramureş.
Keywords: Maramureş, Middle Age, Toponymy, Genealogy, boundaries establishment.
Articolul poate fi citit în format PDF la:
Academia.edu/Teofil Ivanciuc
sau
Buletin Științific
Teofil Ivanciuc
(publicat în ”Buletin Științific. Fascicula Filologie”, seria A, vol. XXXI, Baia Mare, 2022, ISSN 1583-1264, pp. 103-120)
Problematica celor mai timpurii consemnări scrise ale existenţei limbii române, este una departe de a fi încheiată definitiv. Majoritatea studiilor axate pe această temă au cercetat fie prezenţa unor toponime sau antroponime străvechi în documentele medievale, fie primele scrieri în limba română. A treia cale, cea a dovezilor privind doar simpla, dar explicita menţionare a existenţei limbii române, s-a bucurat mai puţin de atenţia istoricilor şi a lingviştilor[2].
Prezentăm o atestare timpurie de acest fel, care pare să fi scăpat până acum cercetătorilor[3], deşi a fost publicată în urmă cu mai bine de un secol. Aceasta datează din anul 1411, când, în hotărnicia satelor maramureşene Vad şi Tursad (azi Şugău, sat aparţinător al Sighetului Marmaţiei), este menţionat „muntele care în maghiară se numeşte vârful Musdal, iar în română vârful Gocon”[4].
Credem că ar fi vorba despre cea de-a treia menţiune explicită a limbii române, din punctul de vedere al vechimii, după cele din anul 1364, când un punct de hotar din Banat este denumit atât în maghiară cât şi în română[5], respectiv din 1396, când Maternus, episcopul Transilvaniei, cerea sibienilor să-i trimită domnului muntean, Vlad, un sol priceput care să „fie cunoscător al limbii române”[6]. Apoi, în jurul anului 1420, scriitorul sârb Constantin Kostenţchi supranumit „Filozoful”, în manualul său de ortografie chirilică, referitor la slova „iati” menţionează că „în limba română, se ortografiază bea cu ea şi nu cu e”[7].
De la finele secolului al XV-lea se cunosc tratatul de vasalitate al voievodului Ştefan cel Mare dat în faţa regelui Cazimir al Poloniei în anul 1485[8], care nu s-a păstrat, apoi trei traduceri toponimice bilingve din 1486 şi 1487[9], urmate de menţionarea unor depeşe scrise la Sibiu în anul 1495, de către un preot, în româneşte[10]. Primul act cunoscut, datat şi scris integral în limba română, rămâne scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, din anul 1521[11].
În spaţiul intracarpatic, românii reapar în documentele datate (după mai vechile Cronici ale lui Anonymus, Nestor etc., la Cântecul Niebelungilor ş.a.), la începutul secolului XIII. Astfel, undeva între anii 1210-1213, aceştia se aflau în corpul de oaste al comitelui de Sibiu[12]. În 1222 este menţionată „terra blacorum”, în 1224 găsim „silva blacorum”, „Olahi de kirch” (azi Cârţa) sunt pomeniţi în anul 1252[13], la congregaţia stărilor ardelene din 1291 de la Alba Iulia, participă nobilii saşi, secui şi români[14] etc. În anul 1283 este pomenit satul „Olahteluk” din Bihor[15], în 1301 aflăm în Secuime o „villa ollachalis” cu un cneaz pe nume „Ursu”[16] ş.a.m.d. Cuvinte disparate româneşti, atât toponime cât şi antroponime, apar şi în veacurile anterioare. O lungă listă a acestora, mai ales pentru secolele XI-XIV, este surprinsă de Drăganu[17].
În Maramureş, unul dintre ultimele teritorii cucerite de către regatul maghiar, cele mai vechi acte cunoscute care se referă la români datează din anii 1317[18] şi 1326 (vezi mai jos), iar primul document care specifică apartenenţa etnică clară a beneficiarilor a fost emis în anul 1336 în favoarea lui „Dragh et Dragus Volahorum” din Bedeu[19], urmat de alte două diplome din 1346[20]. Primele sate maramureşene pomenite explicit ca româneşti apar în actele anului 1350[21].
În documentele relative la Maramureş, întâlnim uneori presărate cuvinte româneşti : primul exemplu dintre acestea apare în 1336[22], urmat de altele din anii 1373, 1390, 1402, 1411, 1451, 1453, 1458, 1471[23] şi exemplele pot continua.
În acest context, nu este o surpriză faptul că, în anul 1411, hotărnicia satelor Vad şi Tursad aminteşte un „montem hungarice Musdalhege, olahice vero Goconhege vocatum”. Acest tip de traducere efectuat de către cancelariile regatului este mai puţin neobişnuit decât pare. Încă în anul 1075, dacă actul la care ne referim este autentic, găsim un topic maghiar tradus şi în latină[24]. În secolul al XIV-lea întâlnim toponime scrise atât în germană cât şi în maghiară[25]. De la finele veacului al XV-lea ne parvin alte explicite redactări bilingve româno-maghiare ale unor toponime transilvănene[26].
Revenind, diploma maramureşeană la care facem referire este cunoscută în mai multe transcrieri. Una dintre acestea a fost emisă de conventul din Lelesz la 16 septembrie 1411 şi editată în regest de către Mályusz Elemér şi Borsa Iván[27].
Acelaşi act apare incomplet şi în ediţia Mihalyi, unde este datat pe 17 septembrie, când de fapt a fost emis la 1 octombrie 1411. Din nefericire, şi din această variantă lipseşte exact fragmentul care ne interesează, astfel că în text apare doar fraza întreruptă „venissent ad montem Muzsdalhege <...>vocatum indeque attigissent rivulum Mylpatak”[28], în rest documentul fiind practic aproape identic cu cel publicat de Petrovay. Tot Mihalyi publică şi mandatul de introducere al lui Leuke şi Andrei în posesiile Vad şi Tursad, act care nu include însă şi stabilirea hotarelor[29].
Apoi, într-o hotărnicie pentru moşia Varalia dată la Buda, pe 1 iulie 1414[30], provenită dintr-o „copie defectuoasă între actele procesului urbarial al comunelor Năneşti, Vănceşti (azi Onceşti) şi Valea Porcului (v. Stejarului de azi, n.n.), la tribunalul din Sziget” zice editorul, hotarele care ne interesează sunt din nou menţionate, dar acum este vorba doar despre „montem Musdalhegy nominatum”, care este localizat precis, la nord de Valea Porcului[31].
În fine, în volumul ce cuprinde investigaţiile privind atestarea nobilităţii desfăşurate de către autorităţile austriece în secolul al XVIII-lea[32], aflăm procesul verbal de atestare a nobilităţii al familiilor Codrea, Jo (Bunea) şi Grigor de Berbeşti. Aceştia au prezentat la anchetele din 1749-1752 un înscris din anul 1411 al conventului din Lelesz, prin care Luca şi Andrei din Vad erau introduşi în stăpânire în proprietăţile din Vad şi Tursad, în urma unei danii a regelui Sigismund. Acelaşi act a fost înfăţişat din nou de familie la investigaţia efectuată de către austrieci între anii 1763-1769.
Acesta este chiar documentul din 1411 publicat de Petrovay, identificat de acesta în Arhivele Comitatului Maramureş, între actele familiei Kodra (Codrea)[33].
Aşadar, etapele editării acestui document ar fi următoarele: sursa iniţială a fost mandatul regelui Sigismund în favoarea lui Leucă şi Andrei, emis la 24 iulie 1411. Conventul din Lelesz a efectuat o primă transcriere a diplomei la 16 septembrie, urmată de transcrierea din 21 septembrie, publicată de Petrovay (la care ne referim în acest material), care conţine atât mandatul regelui, cât şi trasarea înspre Sighet, Berbeşti şi Onceşti a hotărniciei moşiilor Vad şi Tursad. Apoi, tot călugării premonstratensi de la Lelesz au emis alte două acte similare la 1 octombrie ale aceluiaşi an, unul cuprinzând doar mandatul regelui, iar celălalt, atât dania lui Sigismsund, cât şi hotărnicia moşiilor .
Din nefericire, actul din 1411 al conventului din Lelesz (cel puţin fotocopia acestuia de la arhivele maghiare) este complet ilizibil (v. Figura 2), iar pe de altă parte editarea integrală a corpusului leleszian s-a oprit deocamdată la actele emise în anul 1410, astfel că nu am putut valorifica adecvat această sursă.
Aici trebuie să subliniem editarea deficitară a documentelor maramureşene. Deşi cele mai vechi diplome au fost editate integral sau în regest, încă începând din secolul al XVIII-lea, până acum au fost publicate doar vreo 700 de acte medievale din cele câteva mii de piese emise de către cancelariile timpului. Unele acte au fost reproduse repetat de către mai mulţi editori[34], în detrimentul altora, rămase inedite[35], cercetătorii români continuând să prefere mai ales utilizarea corpusului lui Mihalyi de Apşa[36].
Deocamdată suntem obligaţi să utilizăm doar un număr limitat de documente. Este foarte probabil ca, în diplomele rămase inedite, să se mai afle dovezi ale existenţei limbii române, care ar putea data chiar de dinainte de 1411.
Să revenim, acum, la actul propriu-zis.
Cine au fost beneficiarii diplomei? Despre Leucă şi Andrei ştim[37] că erau fiii lui Bâlc de Vad („Bylk nobilis de Farkasrew” la 1383[38]), care era fiul lui Ladomir, cel care şi-ar fi câştigat drepturile în faţa regelui Ludovic probabil în anul 1360[39]. Dar, la verificarea nobilităţii din anii 1763-1769, urmaşii familiei au prezentat în faţa investigatorilor o diplomă de danie din 1345, prin care Ludovic dăruia cneazului Ladomir posesia Vad, pentru servicii credincioase[40]. Aceasta ar dovedi că Vadul este una dintre primele moşii româneşti maramureşene menţionate în documente, sat care a avut o evoluţie constantă în veacurile următoare.
Cealaltă aşezare, Tursad, menţionată doar de trei ori în diplomele antemohaciene cunoscute[41], a fost pustiită curând după aceea. În anul 1562, locul era denumit „prato Turczyad” [42], în 1828 „Turczad” avea şase locuitori[43], pe acel loc înfiinţându-se treptat satul Şugău (alipit apoi de Vad, iar începând din 1956 devenind suburbie a municipiului Sighetul Marmaţiei). Mihalyi menţionează tradiţia locală conform căreia, satul ar fi fost confiscat de la Codreni, din motive politice.[44]
Urmaşii fiilor lui Bâlc s-au ramificat mult, astfel că în secolul al XVIII-lea, ramurile acestora au fost recunoscute ca aparţinând nobililor donatari, sub numele de Codrea, Grigor şi Jo (Bunea). Pe la 1770, ei erau stabiliţi în Berbeşti, Giuleşti, Apşa de Mijloc, Săpânţa, Călineşti, Sighet sau Hust, dar şi în Bihor, în Mireşul Mare din Chioar şi în Tohatul din Solnocul de Mijloc[45], ca ulterior să se răspândească şi în Iapa, Fereşti sau Breb, unii membri ai familiei ajungând până prin zona Mureşului din centrul Transilvaniei.
Sintetizând, Leucă şi Andrei au primit danie regală, precum înaintaşii lor, pentru moşiile Vad şi Tursad, întinse pe o suprafaţă totală de cca 2.000 hectare.
Hotărnicia, efectuată în faţa omului regelui, Şandor de Lipceni şi a călugărului Vincenţiu, trimis de către conventul din Lelesz pentru a asista la operaţiune (acesta a fost prezent în acelaşi an şi la hotărniciile Dolhenilor şi Iloşvenilor), avându-i ca martori pe vecinii din Onceşti, Berbeşti şi Sighet, a parcurs următorul traseu[46]:
„...au pornit mai întâi dinspre partea pomenitei moşii Wanchykfalwa (azi Onceşti, n.n.), lângă râul numit Iza, din partea de miazăzi a acestui râu, unde se află un măr sălbatic, sub care au ridicat un semn nou de hotar, din pământ, apoi, urcând printr-un mic pârâiaş sau torent care iese din fântâna numită Kyralkwtha (Cîinele Regelui, azi Fântâna Craiului, legenda spunând că de acolo a băut apă regele Ludovic al Ungariei, în drumul său spre Moldova pentru a încerca recucerirea acesteia de la Bogdan Vodă, n.n.), au ajuns la un drum care duce la zisa moşie Farkasrew (azi drumul este DJ 186, iar satul, Vadul Izei, n.n.), unde, lângă acest drum, au pus un nou semn de hotar, de aici, urcând pe acelaşi drum spre miazăzi, au ajuns la aceeaşi fântână Kyralkwtha, mergând mai departe spre aceeaşi parte, prin pădurea Lygeth (azi un câmp despădurit, denumit Dumbravă, cu câţiva stejari dispersaţi, martori ai pădurii de odinioară care mai exista încă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, n.n.), au ajuns la un loc unde un mic pârâu sau torent se varsă în râul numit Maramoros (probabil valea Arjii şi, cert, râul Mara, n.n.), trecând acest râu, au ajuns la drumul care duce spre pomenitul sat Barthfalwa (azi DN 18, respectiv satul Berbeşti, n.n.), lângă care drum au îngrămădit pământul pentru un alt semn nou de hotar, înaintând mai mult înspre părţile de miazăzi şi de apus, au ajuns la câmpul numit Kerekmezew pe care, trecându-l, au urcat la un munte, de aici, în aceeaşi parte, au ajuns la pârâul numit Kerekmezewpathaka (credem că este vorba despre platoul de sub înălţimea Coasta, din care iese un vâlcel, n.n.), ţinând aceeaşi parte, au ajuns la câmpul numit Kaytharmezey, apoi am atins muntele Kaytharhege (azi platoul şi vârful Caitar, n.n.) tot spre acea parte, au venit la muntele numit Kewhath (este probabil vorba fie despre vârful Pietriceaua de pe piemont, fie, mult mai plauzibil, de muntele Piatra, numele bordurii stâncoase a Platoului Vulcanic Maramureşean, locul de hotar dar şi de păşunat al tuturor aşezărilor de sub munte[47], n.n.)., iar de acolo, îndreptându-se spre partea de apus (în realitate spre nord-est şi apoi spre est, deoarece spre apus nu este decât munte cale de zeci de kilometri, n.n.), au ajuns la pârâul numit Thurzadpatak (azi valea Şugău, numită până la începutul secolului XX valea Turţiadei, n.n.), pe care, trecându-l, au ajuns la un câmp numit Kewrthwelesmezew (Câmpul cu Peri, poate Pormezăul de azi, de pe interfluviul dintre văile Tiurtiuliş şi Blidaru, topic care ar putea proveni din românescul „păr” (în maghiară „körte” şi din maghiarul „mező”, adică „câmp”, deci n.n.) unde, la marginea acestui câmp, înspre partea de miazăzi, au ridicat un semn de hotar din pământ, lângă un păr, mai departe, spre aceeaşi parte de apus (de fapt, spre răsărit, n.n.) au ajuns la muntele care în maghiară se numeşte Musdalhege, iar în română Goconhege (vezi mai jos localizarea acestuia, n.n.), iar de acolo au ajuns la pârâul Mylpatak, mai departe, spre aceeaşi parte, au ajuns la pomenitul râu Iza, pe care trecându-l (este cert că aici ordinea punctelor de hotar a fost inversată; de la valea Şugău se trece fie, cel mai plauzibil, prin locul Miclaz, fie prin Valea Cufundoasă – acel „Mylpatak” din document, apoi se traversează Iza pentru a se ajunge la Valea Mare ori la muntele Musdal-Gocon, vezi Figura 5, n.n.), lângă un arbore de corn şi lângă un stejar („Kewrusfa”, care ar putea însemna atât stejar, cât şi gorun sau cer, vezi mai jos, n.n.) au îngrămădit un nou semn de hotar, de aici, urcând prin acelaşi pârâu numit Daanpataka („acelaşi” reprezintă o nouă dovadă că există inversări de puncte în hotărnicie; Valea lui Dan se numeşte astăzi Valea Mare[48], n.n.), au ajuns la drumul ce duce la târgul Zygeth (azi Sighetu Marmaţiei, drumul fiind fie cel care merge de-a lungul Izei, fie cel care urma cursul Ronişoarei, n.n.), unde au îngrămădit pământul pentru un nou semn de hotar, mai departe, urcând prin acelaşi pârâu Daanpataka, au ajuns la muntele numit Hegyesheg (azi vârful Bagna, nod orografic, mai demult vârful Ascuţit, n.n.), apoi peste muntele Kwzberch (probabil vârful Solişteanu[49], n.n.) abătându-se spre partea de miazăzi, au ajuns la pârâul numit Dyznopathak (azi Valea Stejarului, până recent denumită Valea Porcului, n.n.), mai departe, spre aceeaşi parte de miazăzi, au ajuns la muntele numit Mikeshege (vârful Picuiu de azi, hotar între Onceşti şi Valea Stejarului[50], n.n.), iar în cele din urmă au ajuns la pomenitul râu Iza, la locul unde începuseră [51].”
Privind această hotărnicie, apare întrebarea de ce conţine asemenea inadvertenţe. Adevărul este că multe dintre hotărniciile medievale sunt neclare. Presupunem că participanţii la desemnarea hotarelor, atât beneficiarii cât şi martorii ori omul regelui, localnici cu toţii, au acţionat cu profesionalism. Dar, factorii meteo potrivnici (ceaţă sau ploaie) puteau influenţa negativ bunul mers al reperării punctelor de hotar. Apoi, călugărul venit tocmai de la Lelesz (posibil etnic slovac, maghiar sau chiar german), total străin, fie că ar fi completat greşit procesul verbal încheiat la faţa locului, notând în grabă punct după punct, fie că nu s-ar fi înţeles suficient de bine cu românii, datorită barierei de limbă, fie că, mai apoi, copiştii de la Lelesz ar fi putut fi cei care au schimbat cuvinte sau au inversat ordinea punctelor de hotar. Multele gafe comise în redactarea hotărniciilor epocii au ca sursă una, sau mai multe, dintre cauzele de mai sus.
Ce anume vor fi vrut să spună scribii documentului cu formula „montem hungarice Musdalhege, olahice vero Goconhege vocatum”? Apreciem că, fie beneficiarii, fie vecinii de moşie ai acestora, au insistat pentru păstrarea numelui românesc în procesul verbal, probabil pentru a nu exista controverse ulterioare[52].
În primul rând trebuie să localizăm punctul respectiv. Acest vârf era foarte important, datorită faptului că aici şi în imediata apropiere a sa (pe vârful, nu întâmplător numit, Crăiescu – de la crai, rege, teritoriu regal) se intersectau, atunci ca şi azi, hotarele localităţilor Vad, Sighet, Valea Stejarului, Rona de Jos şi Rona de Sus. Este vorba cu certitudine despre vârful Hurgoi sau Gurgoi (671 m altitudine), „Kurgon” pe harta austriacă din secolul XVIII, „Hurgon” pe materialele cartografice mai târzii, situat deasupra Văii Stejarului, la capătul sudic-estic al culmii Bagna, zonă din care izvorăsc văile Ursului, Săratei şi Jotii[53].
Dacă ar fi să traducem toponimul în mod direct, fără să ţinem cont de varianta maghiară a acestuia, am fi dispuşi să acceptăm originea sa latină („gurgulio”, ce semnifică un vârf de deal sau munte) sau slavă („hurgui” înseamnă în limba rusă un deal mare sau o pădure[54]). Există tentaţia de a lua în calcul şi varianta Gorgan (movilă, originat fie din slavicul „kurgan” ori „kurhan”, fie din turcicul „kurgan”), mai ales că, privit dinspre vest, vârful are această formă.
În Maramureş mai întâlnim câteva morfonime asemănătoare: dealul Gurguietu de la Botiza, valea Gurguiata din bazinul Vaserului sau vârful Gurgoietu din Munţii Maramureşului, care, toate, par să provină din rădăcinile de mai sus.
Etimologia acestui termen capătă însă un cu totul alt sens dacă ţinem cont de traducerea maghiară, limbă în care acesta se metamorfozează în helonim. Cuvântul „musdal” nu se mai păstrează în vocabularul contemporan al limbii maghiare. Cu toate acestea, termenul a existat în maghiara veche şi a însemnat gârniţă (Quercus frainetto), o specie sudică de stejar, denumită azi „magyar tölgy”[55].
Dat fiind faptul că gârniţa este o specie sub-mediteraneeană, care nu a avut condiţii de viaţă în Maramureşul secolelor XIV-XV, când clima era chiar mai umedă şi rece decât cea din prezent, considerăm că termenul nu se referă la această specie, care dealtfel este inexistentă în regiune. Mai sigur ar putea fi vorba despre gorun (Quercus petraea), specia predominantă a stejăretelor din Maramureş, inclusiv din masivul Bagna şi de pe vârful Hurgoi. Sau, de ce nu, ar putea fi cerul (Quercus cerris), specie sudică asemănătoare cu gârniţa, pe care o depăşeşte însă în expansiunea spre nord, ajungând până pe versanţii merdionali din Maramureş, chiar şi în masivul Bagna[56], locul unde este localizat oronimul cu pricina.
În hotărnicie am întâlnit pentru stejar forma „Kewrusfa” (vezi mai sus) ce pare să provină din latinescul „cerrus”, adică cer. În acest caz, numele dealului nostru ar veni de la gorun.
Într-un alt registru, putem reţine şi ipoteza că cineva a grafiat la un moment dat greşit toponimul, caz frecvent în multe alte diplome medievale şi că „gocon” ar fi putut avea la origine forma „goron”!
Etimologia termenului „gorun” ar deriva din limbile slave bulgară şi sârbă, (conform DEX 1998), dar Sorin Paliga îl atribuie fondului indigen, aducând ca argumente existenţa termenului „Grynós” în greacă (semnificând trunchiul unui vechi stejar), alături de alte rădăcini provenite din limbile bască, portugheză şi spaniolă, care sunt legate deasemenea de stejar. Paliga aduce ca exemplu pentru argumentaţia sa rădăcina arhaică a oronimului Gurghiu[57].
Considerăm că „gocon” („goron”?), acest cuvânt provenit din limba română a anului 1411, a semnificat la origine o anumită specie de stejar, astfel că traducerea topicului medieval ar fi Dealul Gorunului (ori, poate, Dealul Cerului).
Credem că această atestare documentară readusă în atenţia publică nu este singulară şi că, în viitor, pe măsură ce alte documente medievale intracarpatice vor intra în circuitul ştiinţific, vor mai apărea vechi atestări ale limbii române, poate chiar mai timpurii.
Bibliografie
Izvoare arhivistice:
Arhivele Naţionale Maghiare (Magyar Országos Léveltár, Budapest), fond: U 413, fotocopii Arhivele Naţionale Slovace, Conventul Bisericii Sfânta Cruce din Lelesz (A Leleszi Prépostság országos levéltára), L. o. lt. Metales Comitatus Maramarosiensis, DF 209544 şi DF 209546.
Direcţia judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale (DJAN Maramureş), fond: Prefectura Judeţului Maramureş, Serie: Familii Nobile Maramureşene, inv. 697, Dosar nr. 368, vol. I, f. 1, 1v-2.
Arhivele Naţionale Austriece (Österreichisches Staatsarchiv), fond: Kriegsarchiv, cota B IXa, folia 527: Aufnahmskarte von Ungarn.
Surse edite:
Bélay 1943 = Bélay Vilmos, Máramaros vármegye társadalma és nemzetiségei a megye betelepülésétől a 18. század elejéig,. Budapest, 1943.
Bogdan 1914 = Ion Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, II, Bucureşti, 1914.
Borovics et alii = Borovics A., Kézdy P., Szmorad F. „Magyar tölgy. Magyarország ritka fa- és cserjefajai”. în Tilia, VII, Budapest, 1999.
Csánki 1913 = Csánki Dezső, Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában, V, Budapest, 1913.
Diaconescu 1997 = Marius Diaconescu, „Editarea diplomelor maramureşene. Realizări şi perspective” în Revista de Arhivistică, tom III, nr. 1-2, Cluj Napoca, 1997.
DRH 1985 = Documenta Romaniae Historica, series C. Transilvania, vol XII, Bucureşti, 1985.
Drăganu 1933 = Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933.
Fejér = Fejér Georgius, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, I-XI, Budae, 1829-1844.
Georgescu et alii = C.C. Georgescu, Iuliu Morariu, „Contribuţiuni la cunoaşterea speciilor de quercus din România. V. Quercus cerris L.”, în Analele ICAS, nr. 9, 1943.
Harangöntő 1902 = Harangöntő Aladár, „Érdekes lajstrom a XVI. század közepéről”, în Történelmi Tár, Budapest, 1902.
Hurmuzaki = E. Hurmuzaki, I. Slavici, N. Densuşianu, Documente privitoare la istoria românilor, I-XI, Bucureşti, 1876-1900.
Iorga 1937 = Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 1937.
Ivanciuc 2012 = Teofil Ivanciuc, Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi turism, Editura Valea Verde, Sighetu Marmaţiei, 2012
Ivanciuc 2017 = Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz : Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, în ”Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 10, Baia Mare, 2017.
Iványi 1937 = Iványi Béla, A romai szent birodalmi Széki gróf Teleki csálad Győmrői levéltára, Sgeded, 1937.
Îndrumător = Îndrumător în Arhivele Statului. Judeţul Maramureş, Bucureşti, 1974.
Jakó = Jakó Zsigmond, Erdélyi okmánytár, I. (1023-1300), Akadémiai Kiadó, Budapest, 1997.
Joódy 1943 = Joódy Pál, Máramaros vármegye 1749-1769. évi nemesség vizsgálata, Máramarossziget, 1943.
Karácsonyi 1912 = Karácsonyi János, „Az erdélyi székelyek első hadjárata 1210-ben.” în Századok, 46, Budapest, 1912.
Mályusz 1993 = Mályusz Elemér, Borsa Iván, Zsigmondkori oklevéltár, III. (1411–1412), Akadémiai Kiadó, Budapest, 1993.
Mályusz 1994 = Mályusz Elemér, Borsa Iván, Zsigmondkori oklevéltár, IV. (1413–1414), Akadémiai Kiadó, Budapest, 1994.
Maramureş = Maramureş. Monografie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980.
Meteș 1921 = Ştefan Meteş, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1921.
Mihalyi 1900 = Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, Sighet, 1900.
Nagy 1828 = Nagy Ludovicus, Notitiae politico-geographico-statisticae inclyti regni Hungariae partiumque eidem adnexarum, I, Buda, 1828.
Paliga 2006 = Sorin Paliga, Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in Romanian, Editura Evenimentul, Bucureşti, 2006.
Panaitescu 1965 = P.P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1965.
Petrovay 1909 = Petrovay Győrgy, „Oklevelek Máramaros vármegye történetéhez [1360–1519]”, în Történelmi Tár, X, Budapest, 1909.
Pop 2015 = Pop Ioan Aurel, How Romanians say it, in the People’s Words: Local Onomastics and Toponymy in Latin Transylvanian Documents, în “Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu”, Series Historica, Supliment, LIV, Cluj-Napoca, 2015.
Popa 1970 = Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970.
Popa 1975 = Radu Popa, „Urmele unui sat părăsit din feudalismul timpuriu în hotarul Sighetului Marmaţiei”, în Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie (SCIVA), vol. 26, nr. 2, Bucureşti, 1975.
Rosetti 1986 = Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
Vişovan 2001 = Ştefan Vişovan, Interferenţe româno-ucrainene în toponimia Maramureşului, Editura Umbria, Baia Mare, 2001.
Vişovan 2005 = Ştefan Vişovan, Monografia toponimică a Văii Izei, Editura Mega, Cluj Napoca, 2005.
Wenzel 1857 = Wenzel Gustav, „Kritikai fejtegetések Máramaros megye tőrténetéhez”, în Magyar Akademiai Értesítő, XVII, Pest, 1857.
Zimmermann et alii = Zimmermann Fr., Werner K., Müller G., Gündisch G., Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I-III, Hermannstadt, 1892-1902.
Anexă: textul documentului din 21 septembrie 1411, emis la Lelesz.
„Omnibus christifidelibus presentibus pariter et futuris presencium noticiam habituris conventus Ecclesie Sancte Crucis de Lelez salutem in omnium salvatore. Ne rerum gestarum series ab humana recedant memoria sagax habilitatis humane adinvenit pericia, ut gesta temporalium scripturarum patrocinio fulciantur Proinde ad universorum noticiam harum serie volumus pervenire : qoud nos literas excellentissimi domini nostri domini Sigismundi dei gracia Romanorum regis, semper augusti ac Hungarie etc. regis nobis directa honore, quo decuit, acceperimus in hec verba :
Sigismundus dei gracia...
Nos igitur mandatis dicti domini nostri regis obedire cupientes ut tenemur, una cum prefato Sandor de Lipche homine ejusdem domini nostri regis unum ex nobis videlicet fratrem Vincencium presbyterum ad premissa peragenda pro testimonio transmisimus.
Qui tandem exinde ad nos reversi nobis voce consona retulerunt : quod ipsi feria quinta proxima post festum exaltacionis sancte crucis proxime preteritum ac aliis diebus subsequentibus ad id aptis ad facies predictarum possessionum Farkasrew et Thwrzad vocatarum vicinis et commetaneis earundem universis inibi legitime convocatis et presentibus accedendo easdem a partibus possessionum Wanchykfalwa, Barthfalwa et Zygeth vocatarum per suas metas antiquas novas secus veteres in locis necessariis erigendo taliter et hoc ordine reambulassent. Quod primo a parte predicte possessionis Wanchykfalwa incepissent penes fluvium Iza vocatum a parte meridionali ejusdem fluvii ubi sub arbore pomi sylvestris novam metam terream erexissent, unde pergendo per unum rivulum seu gurgitem de fonte Kyralkwtha nuncupato scaturientem et egredientem ascendendo attigissent quendam viam ad dictam villam Farkasrew ducentem, ubi penes ipsam viam aliam novam metam terream cumulassent, dehinc transeundo ipsam viam ad dictam partem meridionalem venissent ad ipsam fontem Kyralkwtha, amplius ad eandem partem transeundo per silvam Lygeth, venissent ad locum ubi quidam parvus rivulus seu gurges cadit in fluvium Maramoros dictum, quem fluvium transeundo attigissent viam ad predictam villam Barthfalwa ducentem, penes quam aliam novam metam terream aggregassent, amplius inter meridionalem et occidentalem plagas pergendo venissent ac campum Kerekmezew vocatum, quem transeundo accedissent quendam montem, dehinc per eandem partem attigissent rivulum Kerekmezewpathaka, eademque parte servata venissent ad campum Kaytharmezey nuncupatum, adhuc ad eandem partem attigissent montem Kaytharhege nominatum, dehinc venissent ad montem Kewhath vocatum, indeque tendendo ad partem occidentalem attigissent rivulum Thurzadpatak, quem transeundo attigissent campum Kewrthwelesmezew dictum ubi in latere ipsius campi a parte meridionali sub arbore piri in latere ipsius campi a parte meridionali sub arbore piri sylvestris unam metam terream cumulassent, amplius ad ipsam partem occidentalem venissent ad montem hungarice Musdalhege, olahice vero Goconhege vocatum, abhinc attigissent rivulum Mylpatak, amplius ad eandem partem venissent ad predictum fluvium Iza, quem traseundo secus arbores, unam gyrthanfa et aliam Kewrusfa, novam metam terream cumulassent, dehinc per quendam rivulum Daanpathaka accedendo attigissent viam ad oppidum Zygeth ducentem, ubi aliam novam metam terream agregassent, amplius
ad eandem rivulum Daanpathaka vocatum ascendendo venissent ad montem Hegyesheg vocatum, indeque per montem Kwzberch transeundo et declinando ad partem meridiem attigissent rivulum Diznopathak nominatum, adhuc ad ipsam partem meridionalem venissent ad montem Mykeshege vocatum postremoque venissent ad predictum fluvium Iza ad locum ubi prius ipsam reambulacionem incepissent ibique reambulacionem et metarum ereccionem predictarum possessionum Farkasrew et Thurzad vocatarum terminando easdem per distingciones et separaciones pretactarum metarum ab aliorum juribus possessionariis metaliter separatas et distinctas cum cunctis ipsarum utilitatibus sub distinccionibus et inclusionibus ipsarum metarum prefatis Leuke et Andree jure ipsis incumbenti statuissent et commisissent perpetuo possidendas nullo contradictore inibi apparente.
In cujus rei memoriam stabilitatemque perhempnalem presentes literas nostras privilegiales sigilli nostri appensione communitas et roboratas duximus concedendas. Datum in festo beati (Mathei apostoli) et evangeliste anno domini millesimo quadringentesimo undecimo prenotato”.
(din Petrovay Győrgy, op. cit., cu specificaţia că provine din Arhivele comitatului Maramureş - azi DJAN Maramureş - , documentele familiei nobiliare Kodra, nr. 1, acolo unde se află şi azi, v. bibliografia).
Figura 1: Fragment din ultima filă a documentului din 1411 aflat la DJAN Maramureş, fond: Prefectura Judeţului Maramureş, Serie: Familii Nobile Maramureşene, inv. 697, Dosar nr. 368, vol. I, f. 1, 1v-2
Figura 2: fotocopia documentului din 1411, MOL, DF 209544.
Figura 3: fotocopia documentului din 1414, MOL, DF 209546.
Figura 4: Hotărnicia Vadului şi Tursadului, conform lui Radu Popa, op. cit., p. 109.
Figura 5: Reconstituire cartografiată propusă a hotarelor moşiilor Vad şi Tursad din anul 1411 (autor Teofil Ivanciuc).
NOTE
[2]O excepţie recentă o datorăm lui Ioan Aurel Pop ( Pop 2015: 143-155).
[3] A fost totuşi semnalată, fără explicaţii, de către Bélay Vilmos 1943: 139 și Radu Popa 1970: 24, nota 35.
[4] „ad montem hungarice Musdalhege, olahice vero Goconhege vocatum” , în Petrovay 1909: 10 (actul IX, din 21 septembrie 1411, emis de conventul Sfintei Cruci din Lelesz, vezi Anexa).
[5]„unum locum Teglauar vocatum, vulgariter, secundum vero Olachos, Charamada vocatum”, în hotărnicia posesiei Icuş în favoarea românilor Stanislau, Carapciu şi a fraţilor lor, în DRH 1985: 295-303.
[6] „idiomate Olachali suffultum”, în Zimmermann et alii 1902: 165-166, respectiv Panaitescu 1965: 63.
[7] Ibidem, 62-63, cu bibliografia.
[8] Bogdan 1914 : 370-378 şi Panaitescu, op.cit. : 63.
[9] Vezi nota 23.
[10] Meteş 1921: 6 nota 1. La acestea se adaugă o menţiune nesigură din 1475, când un german ar fi văzut în Turcia o scrisoare în româneşte („er ist wallachisch geschrieben”), după Iorga 1937: 43, respectiv Rosetti 1986: 430.
[11] Publicată pentru prima dată în Hurmuzaki 1900: 843. Sursa primară a textelor rotacizante este mai timpurie, fără a se putea însă fixa anul exact al scrierii acestora.
[12] „Iwachinum comitem Scibiniensem associatis sibi Saxonibus, Olacis, Siculis et Bissenis”, în Karácsonyi 1912: 292-294.
[13] Zimmermann, op.cit.: 19-20, 35 şi 78.
[14] „nos universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis”, ibidem, p. 177.
[15] Fejér 1832: 100.
[16] Hurmuzaki, op.cit. 1887: 553-554.
[17] Cum ar fi „Secu” în 1055, „Thati” (Tata în 1086), „Csong” (Ciung în 1141), „Fot” (Făt în 1152), „Fichur” (Fecior în 1202-1203), „Buna” în 1211, „servus nomine Fata” în 1219, asta ca să dăm doar câteva exemple disparate, din Drăganu 1933: 44, 55, 57, 63, 66, 93 şi 331, cu bibliografia.
[18] Astăzi pierdut, a fost prezentat de nobilii din Giuleşti la investigaţia nobiliară din anii 1749-1752. Este vorba de o diplomă de danie emisă de regele Carol Robert pentru Dragomir, fiul lui Dragoş, care era întărit în proprietăţile Giuleşti şi Mestecăniş, danie confirmată apoi şi de regele Ludovic. Joódy 1943: 178.
[19] Mihalyi de Apşa 1900: 13.
[20] Ibidem: 21-23: „Myk Olacus” sau „Myk olaci” de Bârsana.
[21] Ibidem: 29: „villas nostras Olachales Lipche et Zeleumezeu”.
[22] Ibidem: 15: „vulgo Pod”, la hotărnicia Bedeului.
[23] În 1373, „Montem Wegsaghauasa alio nomine Nedele” (azi Cornu Nedeii, Munţii Maramureşului) la introducerea fiilor lui Sas în moşia Cuhea, ar fi o primă dovadă, deşi neprecizată clar, de traducere a unui toponim românesc în limba cancelariei maghiare, vezi Mihalyi, op.cit.: 67. În 1390 este consemnat „rivuli Stromba”, adică pârâul Strâmba (Ibidem: 100). În diploma din 1402 găsim „Kechkoso”, „Petrooz” şi „Formoza alio nomine Zephavas”, munţi în care sunt introduşi Drăgoşeştii, Ibidem: 124. Primul oronim se numeşte azi Câcăcescu, al doilea Pietrosu iar al treilea, Pop Ivan (mai demult, Muntele Frumos, din care izvorăşte valea Frumuşeaua), toate aflate în Munţii Maramureşului. În 1411 sunt menţionate „Kukhavasa” (muntele Cucu de la nord de Tisa, Ibidem: 166), „Asthakhawasa” şi „Prysluphege” (Stogu şi Prislop din Munţii Maramureşului, Ibidem: 177). În anul 1451 sunt pomenite câteva locuri ale stânelor de oi denumite „Stana de Ver”, „Bohayechka”, „Korman”, „Batrynas” sau „Gusath hawasa”, adică Stâna de Vară, Buhăescu, Comanu, Bătrâna şi Guşatu, topice întâlnite în hotărnicia Ieudului, ultimele patru (din Munţii Rodnei şi Maramureşului) păstrându-şi numele până azi, Ibidem: 356-357. În 1453 sunt amintiţi munţii „Monchul” şi „Betran” (Muncel şi Bătrâna, masivul Rodnei) iar în 1458, munţii „Papodya” şi „Chercen” (Păpădia şi Cearcănu din Munţii Maramureşului, Ibidem: 366 şi 415). În 1471, în hotarul Cuhei se distinge „unius jugeris non arate vulgo Parlag vocate”, adică „pârlag” sau „pârloagă” cum se numeşte în graiul maramureşean, apoi un pârâu „Rugynosa” şi un altul „Gorbowapathaka”, adică văile Ruginoasa şi Gârbova, cum se numesc şi azi: Ibidem: 508-509.
[24] „qui dicitur hungarice Aranas, latine autem Aureus”, la Turda, în Fejér, 1829: 437. Despre acest act, Jakó Zsigmond susţine că ar fi un fals, modificat faţă de original probabil în secolul XIII, vezi Erdélyi okmánytár, I, 1997: 123-124, cu bibliografia.
[25] În 1324 este vorba despre „Ciuitatem nostram teutonici Neustat, hungarice Maros vocatam”, în Fejér, op.cit., VIII, 2, 1832: 514, iar la 1366 este pomenit „Castrum Kechkes dictum spectantem Hungarice Ighen, Saxonice Krapundorf”, Ibidem, IX, 3, 1834: 55.
[26] În 1486 este menţionat un „Mons ideomate wolahico Monchel vocatus” la Turda (Drăganu, op.cit.: 146), iar un an mai târziu se vorbeşte despre „Wolahice Dalwl zwlycze hungarice vero Zuccza hegye” precum şi „ad quendam montem in Walachali Thyzel in vngaricali vero Thyzahegh nuncuparent” (ibidem, 484-485, nota 2), după Csánki, V, 1913: 681. Şi diplomele maramureşene mai conţin unele traduceri bilingve, însă fără specificarea expresă a faptului că este vorba despre limba română, vezi Mihalyi, op.cit., 197 etc.
[27] În Mályusz et alii 1993: 262. Are ca sursă o fotocopie, pentru noi ilizibilă, de la Arhivele Naţionale Maghiare (MOL), DF 209544, care reproduce un act din arhivele Lelesz (Litterae Metales Maramarosiensis, nr. 39, de fapt nr. 27). Aici topicele apar sub formele „Farkasrew, Thwrzad, Wanchykfalua, Barthfalua, Kyralkwtha, Kaytharmezey, Kaytharzege, Kwrthuelyesmezew, Musdalhege, Daampataka, Hegyeheg, Kwzberch, Kykesheg”, susţin editorii. Vezi Figura 2.
[28] Mihalyi, op.cit.: 178-180, conform originalului din „Protocollum metalium Comitatus Maramorosiensis”, nr. 27, din arhivele Lelesz, menţionează acesta.
[29] Ibidem: 173-175, act emis de conventul din Lelesz la 1 octombrie 1411 şi care cuprinde mandatul regelui Sigismund din data de 24 iulie 1411.
[30] De fapt la 14 septembrie, ibidem: 195-197.
[31] Regestul acestuia apare şi în Mályusz et alii op.cit., IV, 1994: 562, care dau şi cota MOL: DF 209546, fotocopie din arhivele slovace, după fondul Lelesz, Litterae Metales Maramarosiensis, nr. 29. Am verificat actul, care nu este păstrat în original, ci într-o copie realizată în secolul al XVII-lea, aici numele muntelui având forma Musdalusberch, vezi Figura 3.
[32] Joódy, op.cit.: 107-108.
[33] Petrovay, op.cit.: 10. La DJAN Maramureş se află azi în Fond Prefectura Judeţului Maramureş, Serie: Familii Nobile Maramureşene, inv. 697, Dosar nr. 368, vol. I, f. 1, 1v-2. Reprezintă o copie „conform cu originalul” cum se specifică la sfârşitul acesteia, datată, probabil, în secolul al XVIII-lea. Vezi Figurile 1 şi 2.
[34] Cunoscutul document din 1326 dat cneazului Stanislau de Bârsana publicat în 1900 de Mihalyi, op.cit.: 6-8, a fost editat prima dată de Fejér, VIII, 6, 18: 91-94, urmat de Wenzel 1857: 331, care a publicat în lucrarea sa, parţial sau integral, un număr de 43 de diplome maramureşene, apoi în colecţia Hurmuzaki, I, 1, 1887: 596-597, urmând mulţi alţi editori, pe parcursul secolului XX.
[35] Sute de diplome inedite se află în fondurile arhivistice din Baia Mare, Cluj Napoca, Bucureşti, Beregovo (Ucraina), Debrecen şi Budapesta (Ungaria), Viena (Austria), Bratislava (Slovacia, unde se păstrează fondul de la Lelesz) etc.
[36] Dintre cele 366 de diplome editate de Mihalyi, un număr de 76 de piese nu sunt originale ci copii de secol XVIII, în majoritate, dar şi de secol XVII sau chiar din veacul al XIX-lea, asta fără a număra transcrierile de dinainte de 1600. În volum sunt incluse şi 56 acte publicate în colecţii mai vechi, plus 49 de documente primite de la Petrovay, care, cumulate cu cele 54 de acte publicate de ultimul în Történelmi Tár, duc la un total de 103 diplome aduse la lumină de către Petrovay. Pe de altă parte, în Ungaria, numai volumul lui Iványi 1937, conţine regestele unui număr de 220 de diplome maramureşene, dintre care 162 sunt inedite. Mai multe despre subiect la Teofil Ivanciuc, ”Documente maramureșene și din alte părți (sec. XIII-XVI), în colecția Barabás Samu”, Revista Arhivei Maramureșene, nr. 13, 2020, sub tipar.
[37] Petrovay, op.cit.: 19, diplomă din anul 1419.
[38] Mihalyi, op.cit.: 79. Satul se numea Vadul lui Lupu-Bâlc adică Farkas!
[39] Opinia la Popa, op.cit.: 108-109.
[40] Joódy, op.cit.: 108, diplomă cunoscută momentan numai din această sursă.
[41]În actul de care ne ocupăm şi în Mihalyi, op.cit.: 134 şi 174. Ivanciuc 2017.
[42] Harangöntő 1902: 474. Etimonul satului vine probabil de la bour (Bos primigenius), boul sălbatic numit „tur” în limbile slave, păstrat ca toponim în apropiata ţară a Oaşului, unde întâlnim râul Tur şi satul Turţ. Bourul, dispărut din Carpaţii Nordici în secolul al XVI-lea, nu trebuie confundat cu zimbrul (Bison bonasus), bizonul european care a fost exterminat din Maramureş în anul 1852. Valea Tursad a fost semnalată sub acest nume în documente, începând cu anul 1405, pe toată durata evului mediu.
Localnicii ne-au declarat în 2005 că, după tradiţia locului, satul vechi s-ar fi numit Unciuc! Deşi am fi tentaţi să acceptăm această formă, identică cu una întâlnită în Haţeg şi care este originată dintr-un antroponim, evoluţia fonetică datorată graiului maramureşean pare mult mai plauzibilă. Falsa regresie tipică consonatismului acestui subdialect, transformă „r” în „n”, ca în formele luceafăr-luceafăn, muşuroi-muşunoi sau puroi-punoi. Dacă ar fi aşa, aceasta înseamnă că Unciuc reprezintă o falsă regresie de la Urciuc, astfel că ajungem din nou la Tur-Ur, radicalul indo-european care desemnează bourul!
[43] Nagy 1828: 200.
[44] Pentru „nota infidelitas”, Mihalyi, op.cit.: 175, nota 2.
[45] Joódy, op.cit.: 107-109.
[46]Traducere proprie după textul latin din Petrovay, op.cit.: 9-10, vezi Anexa.
[47] Pietriceaua, deal înalt de 626 m, situat la vest de Caitar, nu mult deasupra văii Şugău, era denumit deasemenea „Kohat” pe hărţile topografice vechi. Poate de aceea Radu Popa a apreciat că hotărnicia se oprea aici, fapt improbabil, care ar duce la concluzia că spre vest, moşia se învecina cu un teritoriu neocupat de nimeni, până la bordura Platoului Vulcanic.
[48] Loc unde Popa a identificat o aşezarea autohtonă de secol XII-XIII, abandonată probabil odată cu înfiinţarea Sighetului de către coloniştii maghiari şi germani, la finele secolului XIII, vezi Popa 1975 şi Ivanciuc 2012: 16-18 şi 40.
[49] Topic medieval frecvent în regiune, care pare mai puţin plauzibil să fie legat de sarea care la 1457 se numea „vulgo kuk” (Mihalyi, op.cit.: 398), cât de o formaţiune stâncoasă.
[50] În varianta Mihalyi şi în Zsigmondkori oklevéltár este intitulat „Kikesheg”. Numit „Pikui” în „Prima ridicare topografică iosefină”, efectuată între anii 1782-1785, în Arhivele Naţionale Austriece (Österreichisches Staatsarchiv), fond Kriegsarchiv, cota B IXa, folia 527: Aufnahmskarte von Ungarn, col. XXXIV, sectio VII.
[51] Radu Popa a desenat deasemenea hotarele Vadului şi Tursadului, pe baza hotărniciei din 1411 publicată de Mihalyi (vezi Popa 1970: 109, Figura 4), rezultatul fiind uşor diferit faţă de încercarea noastră. Astfel, acesta n-a ţinut cont de poziţia vârfului Hurgoi-Gocon şi nici de faptul că în evul mediu sighetenii deţineau o mare parte din zona Făget de la vest de Hurgoi, adică vatra satului părăsit Valea Mare (Valea lui Dan) fapt pentru care hotărnicia noastră apare decupată în partea nordică, în timp ce la Popa hotarele celor două sate au o formă regulată.
[52] Desigur, nu putem omite total nici varianta introducerii tardive – doar în copia documentului al cărui original nu îl cunoaştem, a traducerii în limba română la care facem referire.
[53] Ultimul hidronim originat probabil din ucraineanul „zovtyj” care semnifică culoarea galbenă, vezi Vişovan 2005: 183. Mai demult era numită valea Colarului, ceea ce poate trimite către cu totul alte etimologii.
[54] Vişovan 2001: 54.
[55] Borovics et alii 1999: 48, după Jávorka, S. Magyar Flóra (Flora Hungarica), Budapest, 1925, care dă formele „musdal” şi „musdaly-fa”.
[56] Maramureş. Monografie 1980 : 38 şi Georgescu et alii 1943: 136. În Depresiunea Maramureşului, în anul 1915 era recenzată o suprafaţă de 40 de hectare de cer.
[57] Paliga 2006: 106.
A NEW TESTIMONIAL ABOUT ROMANIAN LANGUAGE IN THE YEAR 1411 FROM MARAMURES
(Summary)
The paper presents an early mention of Romanian language, dating back in 1411, emanated from a medieval charter published a century ago, but neglected so far by other historians. Very plausible, this is the third oldest such a mention, after ones from the years 1364 and 1396.
The article enumerates the oldest known records about Romanians from Transylvania, the first clear attestations of Romanians in Maramureş County and some very early Romanian words spread across medieval royal charters. There are some other bilingual translations known from some Transylvanian and Maramureş medieval documents.
The 1411 record is known in several versions, which were issued by the king Sigismund and by Lelesz Convent. Unfortunately, most of Maramureş charters remain unknown and unpublished, but some of them have been edited repeatedly.
The peak name etymology has at least two solutions: the word means or the Sessile oak or the Turkey oak, both species being found on that part of Maramureş.
Keywords: Maramureş, Middle Age, Toponymy, Genealogy, boundaries establishment.
Articolul poate fi citit în format PDF la:
Academia.edu/Teofil Ivanciuc
sau
Buletin Științific