Menu
Stânele montane şi aderarea la UE. Focul viu
Pe durata sezonului estival, în Munţii Maramureşului urcă la stâne o mulţime de ciobani şi turmele lor de oi. De un primitiv fermecător, stânele fac parte din zestrea tradiţională a României. Dar cât de departe sunt acestea de mult trâmbiţata “integrare în UE”!
Iată un reportaj la una dintre stânele din Muşchetu şi aflaţi care sunt necazurile cu care se confruntă oamenii muntelui: împroprietăriri pe bază de şpagă, atacuri ale fiarelor sălbatice, furturi şi multe altele.
Sus, în golul alpin al Muşchetului, stă agăţată stâna lui Gheorghe Benzar. Locul a fost stăpânit de evrei (Alexandru Elefant) şi ieudeni (Vasile Gorzo), iar mai demult, în cel de-al XIV-lea veac, de cnejii din clanul lui Bogdan Voievod Descălecătorul.
Originar din Poienile de sub Munte, Benzar a luat muntele în folosinţă în 1991. Înainte de Revoluţie, pe acolo păşunau ciobanii din alte sate, după cum hotăra primăria comunei Poieni, în al cărei extravilan este situat muntele.
Trupul de munte numit Muşchetu are o suprafaţă de 879 ha. În urma punerii în aplicare a Legii fondului funciar, Benzarii au fost împroprietăriţi pe 61 ha de pajişte alpină. Fără includerea nici unui fir de brad deşi, presăraţi prin păşune, se înalţă ici-colo destul de mulţi molizi falnici. Mai mult, în Cartea Funciară, în dreptul numărului topo al familiei scrie “parcelă de natură pădure şi păşune”. Drept ar fi fost ca terenul să fie declarat păşune împădurită şi măsurat ca atare, inventariindu-se numărul şi volumul firelor de masă lemnoasă. Gheorghe Benzar susţine că primarul comunei a condiţionat menţionarea respectivă de primirea unui “cadou”, mai pe şleau ar fi cerut un camion plin cu cherestea (care costă câteva zeci de milioane de lei). Benzarii susţin că alţi cetăţeni ai comunei, care n-au avut nici un drept, au fost împroprietăriţi cu multe hectare de codru în schimbul unor sume de bani. Şi alţi săteni au adus acuze serioase primarului, care ar lucra în cârdăşie cu şeful postului de poliţie, dar în opoziţie cu reprezentanţii Ocolului Silvic şi cu cei ai Poliţiei de frontieră. “N-am bani de lemn pântru primar, n-am nici pentru alte cele. Am mulţi coconi şi mi tare greu”, s-a plâns Benzar.
Belele-n lanţ
Stâna are cinci ciobani, şase câini şi 200 de oi. Punctul central este o căbănuţă suspendată între cer şi pajişte, încheiată din bârne masive de brad. Alături se ridică două grajduri şi ţarcul oilor. Aninată cuminte pe un stâlp, stă o “trâmbdiţă” (instrument de suflat asemănător unui bucium din metal, tipic păstoresc), iar mai încolo, hodinindu-se, două “tarniţe” (şei din lemn folosite la transportul pe cai a brânzei). Spre sud, se aliniază munţii Groapa Sârbească şi Ludescu, la nord stau strajă Tarniţa şi Copilaşu, iar către răsărit e graniţa cu Ucraina, aflată la doar doi kilometri distanţă. Cel mai experimentat cioban este Boico Gheorghe. Un tip înalt şi slab, duhliu, cu o pălăriuţă mocănească de Sibiu pe vârful capului. Se plânge de calitatea covorului vegetal: ”Iarba ii slăbucă de tăt. C-o fo’ ger mare şi n-o fo’ ploaie num-un ptic”. Când întrebările au devenit prea iscoditoare, mi-a tăiat elanul cu un “Io-s cioban, nu ştiu multe.” Are acasă, în Poienile de sub Munte, opt guri de hrănit: nevastă, şase copii şi un ţânc luat de suflet. În timpul mulsului, pe sub mâna lui Boico trec oile, una câte una, sunt stoarse de lapte, apoi date la o parte. Prin “strungă” (trecătoarea din gardul ţarcului care lasă să treacă doar câte o ţurcană odată) se iveşte o mioară, dar Boico nu o atinge, ci se apuca de o alta. L-am întrebat naiv: de ce nu mulge şi oaia aceea? Fulgerându-mă cu privirea, în râsul dezlănţuit al celorlalţi păcurari, Boico m-a luminat: “Aiasta nu-i oaie, îi berbece…”
Caii furaţi de ucrainieni
Stăpânul stânei, Gheorghe Benzar, a petrecut vara trecută în munte, avându-i alături doar pe cei doi copii mai mari (de 13 şi 15 ani). Singuri cuc, doar cu oile şi câinii, pentru că nu şi-a permis să plătească ajutoare. N-a coborât timp de o lună deloc în sat, i-a fost extrem de greu, dar a ieşit în toamnă bine, cu un profit de 70 de milioane. “Da' amu nu mai mere. Am luat ciobani, că nu mai pot. Ceia mari (adulţii, n.red.) ieu şesă milioane pă lună, băietu’ ie tri. Când le plătesc, nu mai rămân cu nimnic”, şi-a descărcat năduful baciul. Anul trecut, vecinii din Ucraina le-au furat caii, i-au trecut graniţa aflată la doi paşi şi au muncit timp de trei luni bidiviii româneşti la pădurea „vecinilor”, până au fost depistaţi de poliţiştii de frontieră. Pierderea cea mai frecventă este provocată de atacul fiarelor sălbatice. În zona amintită se află unul dintre cele mai sălbatice şi bine păstrate habitate naturale din România. Pădurile adăpostesc urşi, lupi sau râşi. În zilele în care am poposit acolo, pe muntele vecin, în Groapa Sârbească, ursul a atacat oile noapte de noapte. Familia Benzar se luptă cu stihiile naturii şi cu “particularităţile” locale ale împroprietăririi, acolo sus la 1.500 m altitudine, la zeci de kilometri distanţă de primul semn al civilizaţiei: curentul electric. Numai în Munţii Maramureşului se mai afla vreo 70 de stâne. Pregătite pentru aderarea la UE din 2007.
Magie din vremurile de demult
Focul viu nu este un foc ca oricare altul. Se numeşte astfel (ori, rareori, “foc mereu”) pentru că ţine de sfera magicului, atribuindu-i-se diferite calităţi protectoare, talismanice, folositoare în speţă pentru oi. “Focul acela nu lasă nici un fel de răutate să vină peste oi”, sună credinţa unui bătrân cioban.
Focul viu, indiferent de tehnica aprinderii, se practică la ieşitul oilor în munte, adică la începutul sezonului pastoral. Lemnul folosit este fie brad (eventual brad trăznit), fie alun (alt element frecvent în practicile magice). Cel mai vechi obicei de aţâtare a focului este prin frecarea lemnelor până la aprindere. Ca variantă - frecarea unei scânduri prin vârtejul (cârlig de lemn) de la stână. “Se ia tinga de la un cal şi se pune pe un putregai şi se freacă până la aprindere.” Sau este aprins cu cremene şi iască. “Din sticlă şi iască la soare fierbinte freci cu o piatră o bota uscată şi aşa se aprinde iasca”. “Se iau două lodbe, se înfig în mijlocul târlei, între ele se pune o punte de lemn rotundă, care se învârte în găurile făcute în lodbe, peste punte un lanţ şi peste lanţ o funie. Patru trag, câte doi de o parte şi de alta" (culeasă de Vasile Latiş de la borşenii din muntele Mestecăniş).
Azi, în epoca vitezei, aproape nimeni nu mai are timp de pierdut cu aprinsul de tip arhaic, aşa că în majoritatea cazurilor unde se mai conservă obiceiul, aprinderea se practică cu mijloace moderne (chibrituri sau brichetă).
Foc viu în 2003!
În jurul focului viu sunt ţesute o serie de interdicţii şi percepte. Cel mai de seamă lucru e că nu se stinge niciodată. Dacă totuşi se întâmplă una ca asta, se taie o mioară de frunte în stână, apoi se reaprinde focul. În foc nu-i voie a umbla cu mâna murdară sau să se treacă cu galeata plină de lapte pe deasupra sa. Înainte de aprindere, se aduc de la hotarul muntelui cenuşă şi balegă ce se pun în noua vatră. Tot în vatră se mai pun una ori mai multe potcoave de cal. Nici nu se dă, nici nu se ia foc viu şi nu se aprinde ţigară străină din jarul său. La plecarea la vale, toamna, se stinge, aşa “nu poate să-l ieie nime”. Pe lângă focul principal, cel din vatra colibei, la sosirea în munte se aprind de obicei alte două cu jar luat din primul, pentru împlinirea numărului magic, divin ori al Sfintei Treimi, pentru purificarea spaţiului stânei. Demult, se înconjura staulul oilor cu foc aprins din cel viu, pentru “a apăra oile de lupi”.
În iunie 2003 am urcat la stâna lui Benzar din muntele Muşchetu. Deşi om tânăr încă, baciul ştia de ritualul focului viu. Mai mult, mi-a spus că a fost aprins la urcarea în munte, de primul cioban care a ajuns la stână! În cazul în care se stinge, el ştie că trebuie să sacrifice cea mai frumoasă mioară, care trebuie mâncată acolo, lângă vatră, de către toţi cei prezenţi, ca o pedeapsă pentru neatenţie.
Deşi alterat, obiceiul continuă să existe la anumite „păcurării”. Focul este de origine divină şi prin esenţă este purificator. Este un element de mare proximitate în existenţa omului şi de aceea îl însoţeşte pe acesta, atât calendaristic, cât şi în spaţiu, având în masivul montan un rol de intemediar între uman şi animal, între natural şi magic.
©2003, Teofil Ivanciuc
Iată un reportaj la una dintre stânele din Muşchetu şi aflaţi care sunt necazurile cu care se confruntă oamenii muntelui: împroprietăriri pe bază de şpagă, atacuri ale fiarelor sălbatice, furturi şi multe altele.
Sus, în golul alpin al Muşchetului, stă agăţată stâna lui Gheorghe Benzar. Locul a fost stăpânit de evrei (Alexandru Elefant) şi ieudeni (Vasile Gorzo), iar mai demult, în cel de-al XIV-lea veac, de cnejii din clanul lui Bogdan Voievod Descălecătorul.
Originar din Poienile de sub Munte, Benzar a luat muntele în folosinţă în 1991. Înainte de Revoluţie, pe acolo păşunau ciobanii din alte sate, după cum hotăra primăria comunei Poieni, în al cărei extravilan este situat muntele.
Trupul de munte numit Muşchetu are o suprafaţă de 879 ha. În urma punerii în aplicare a Legii fondului funciar, Benzarii au fost împroprietăriţi pe 61 ha de pajişte alpină. Fără includerea nici unui fir de brad deşi, presăraţi prin păşune, se înalţă ici-colo destul de mulţi molizi falnici. Mai mult, în Cartea Funciară, în dreptul numărului topo al familiei scrie “parcelă de natură pădure şi păşune”. Drept ar fi fost ca terenul să fie declarat păşune împădurită şi măsurat ca atare, inventariindu-se numărul şi volumul firelor de masă lemnoasă. Gheorghe Benzar susţine că primarul comunei a condiţionat menţionarea respectivă de primirea unui “cadou”, mai pe şleau ar fi cerut un camion plin cu cherestea (care costă câteva zeci de milioane de lei). Benzarii susţin că alţi cetăţeni ai comunei, care n-au avut nici un drept, au fost împroprietăriţi cu multe hectare de codru în schimbul unor sume de bani. Şi alţi săteni au adus acuze serioase primarului, care ar lucra în cârdăşie cu şeful postului de poliţie, dar în opoziţie cu reprezentanţii Ocolului Silvic şi cu cei ai Poliţiei de frontieră. “N-am bani de lemn pântru primar, n-am nici pentru alte cele. Am mulţi coconi şi mi tare greu”, s-a plâns Benzar.
Belele-n lanţ
Stâna are cinci ciobani, şase câini şi 200 de oi. Punctul central este o căbănuţă suspendată între cer şi pajişte, încheiată din bârne masive de brad. Alături se ridică două grajduri şi ţarcul oilor. Aninată cuminte pe un stâlp, stă o “trâmbdiţă” (instrument de suflat asemănător unui bucium din metal, tipic păstoresc), iar mai încolo, hodinindu-se, două “tarniţe” (şei din lemn folosite la transportul pe cai a brânzei). Spre sud, se aliniază munţii Groapa Sârbească şi Ludescu, la nord stau strajă Tarniţa şi Copilaşu, iar către răsărit e graniţa cu Ucraina, aflată la doar doi kilometri distanţă. Cel mai experimentat cioban este Boico Gheorghe. Un tip înalt şi slab, duhliu, cu o pălăriuţă mocănească de Sibiu pe vârful capului. Se plânge de calitatea covorului vegetal: ”Iarba ii slăbucă de tăt. C-o fo’ ger mare şi n-o fo’ ploaie num-un ptic”. Când întrebările au devenit prea iscoditoare, mi-a tăiat elanul cu un “Io-s cioban, nu ştiu multe.” Are acasă, în Poienile de sub Munte, opt guri de hrănit: nevastă, şase copii şi un ţânc luat de suflet. În timpul mulsului, pe sub mâna lui Boico trec oile, una câte una, sunt stoarse de lapte, apoi date la o parte. Prin “strungă” (trecătoarea din gardul ţarcului care lasă să treacă doar câte o ţurcană odată) se iveşte o mioară, dar Boico nu o atinge, ci se apuca de o alta. L-am întrebat naiv: de ce nu mulge şi oaia aceea? Fulgerându-mă cu privirea, în râsul dezlănţuit al celorlalţi păcurari, Boico m-a luminat: “Aiasta nu-i oaie, îi berbece…”
Caii furaţi de ucrainieni
Stăpânul stânei, Gheorghe Benzar, a petrecut vara trecută în munte, avându-i alături doar pe cei doi copii mai mari (de 13 şi 15 ani). Singuri cuc, doar cu oile şi câinii, pentru că nu şi-a permis să plătească ajutoare. N-a coborât timp de o lună deloc în sat, i-a fost extrem de greu, dar a ieşit în toamnă bine, cu un profit de 70 de milioane. “Da' amu nu mai mere. Am luat ciobani, că nu mai pot. Ceia mari (adulţii, n.red.) ieu şesă milioane pă lună, băietu’ ie tri. Când le plătesc, nu mai rămân cu nimnic”, şi-a descărcat năduful baciul. Anul trecut, vecinii din Ucraina le-au furat caii, i-au trecut graniţa aflată la doi paşi şi au muncit timp de trei luni bidiviii româneşti la pădurea „vecinilor”, până au fost depistaţi de poliţiştii de frontieră. Pierderea cea mai frecventă este provocată de atacul fiarelor sălbatice. În zona amintită se află unul dintre cele mai sălbatice şi bine păstrate habitate naturale din România. Pădurile adăpostesc urşi, lupi sau râşi. În zilele în care am poposit acolo, pe muntele vecin, în Groapa Sârbească, ursul a atacat oile noapte de noapte. Familia Benzar se luptă cu stihiile naturii şi cu “particularităţile” locale ale împroprietăririi, acolo sus la 1.500 m altitudine, la zeci de kilometri distanţă de primul semn al civilizaţiei: curentul electric. Numai în Munţii Maramureşului se mai afla vreo 70 de stâne. Pregătite pentru aderarea la UE din 2007.
Magie din vremurile de demult
Focul viu nu este un foc ca oricare altul. Se numeşte astfel (ori, rareori, “foc mereu”) pentru că ţine de sfera magicului, atribuindu-i-se diferite calităţi protectoare, talismanice, folositoare în speţă pentru oi. “Focul acela nu lasă nici un fel de răutate să vină peste oi”, sună credinţa unui bătrân cioban.
Focul viu, indiferent de tehnica aprinderii, se practică la ieşitul oilor în munte, adică la începutul sezonului pastoral. Lemnul folosit este fie brad (eventual brad trăznit), fie alun (alt element frecvent în practicile magice). Cel mai vechi obicei de aţâtare a focului este prin frecarea lemnelor până la aprindere. Ca variantă - frecarea unei scânduri prin vârtejul (cârlig de lemn) de la stână. “Se ia tinga de la un cal şi se pune pe un putregai şi se freacă până la aprindere.” Sau este aprins cu cremene şi iască. “Din sticlă şi iască la soare fierbinte freci cu o piatră o bota uscată şi aşa se aprinde iasca”. “Se iau două lodbe, se înfig în mijlocul târlei, între ele se pune o punte de lemn rotundă, care se învârte în găurile făcute în lodbe, peste punte un lanţ şi peste lanţ o funie. Patru trag, câte doi de o parte şi de alta" (culeasă de Vasile Latiş de la borşenii din muntele Mestecăniş).
Azi, în epoca vitezei, aproape nimeni nu mai are timp de pierdut cu aprinsul de tip arhaic, aşa că în majoritatea cazurilor unde se mai conservă obiceiul, aprinderea se practică cu mijloace moderne (chibrituri sau brichetă).
Foc viu în 2003!
În jurul focului viu sunt ţesute o serie de interdicţii şi percepte. Cel mai de seamă lucru e că nu se stinge niciodată. Dacă totuşi se întâmplă una ca asta, se taie o mioară de frunte în stână, apoi se reaprinde focul. În foc nu-i voie a umbla cu mâna murdară sau să se treacă cu galeata plină de lapte pe deasupra sa. Înainte de aprindere, se aduc de la hotarul muntelui cenuşă şi balegă ce se pun în noua vatră. Tot în vatră se mai pun una ori mai multe potcoave de cal. Nici nu se dă, nici nu se ia foc viu şi nu se aprinde ţigară străină din jarul său. La plecarea la vale, toamna, se stinge, aşa “nu poate să-l ieie nime”. Pe lângă focul principal, cel din vatra colibei, la sosirea în munte se aprind de obicei alte două cu jar luat din primul, pentru împlinirea numărului magic, divin ori al Sfintei Treimi, pentru purificarea spaţiului stânei. Demult, se înconjura staulul oilor cu foc aprins din cel viu, pentru “a apăra oile de lupi”.
În iunie 2003 am urcat la stâna lui Benzar din muntele Muşchetu. Deşi om tânăr încă, baciul ştia de ritualul focului viu. Mai mult, mi-a spus că a fost aprins la urcarea în munte, de primul cioban care a ajuns la stână! În cazul în care se stinge, el ştie că trebuie să sacrifice cea mai frumoasă mioară, care trebuie mâncată acolo, lângă vatră, de către toţi cei prezenţi, ca o pedeapsă pentru neatenţie.
Deşi alterat, obiceiul continuă să existe la anumite „păcurării”. Focul este de origine divină şi prin esenţă este purificator. Este un element de mare proximitate în existenţa omului şi de aceea îl însoţeşte pe acesta, atât calendaristic, cât şi în spaţiu, având în masivul montan un rol de intemediar între uman şi animal, între natural şi magic.
©2003, Teofil Ivanciuc