Maramureșul este un spațiu aparte, un mozaic de experiențe, imagini, sunete și gusturi, care, odată descoperite, rămân imprimate în memorie, având darul de a stârni veșnice amintiri plăcute. Iată câteva motive care pot servi la confirmarea acestei stări de fapte: 1. Cimitirul Vesel din Săpânța Singurul cimitir de pe Glob ale cărui epitafuri au uneori o tentă satirico-umoristă, cel din Săpânţa, creație din anii 1930 a meşterului Stan Ioan Pătraş, conține cca 1000 de monumente funerare cioplite în lemn şi pictate în culori vii (dominate de „albastrul de Săpânţa”), pe care sunt gravate texte în versuri, o adevărată cronică a satului, în care sunt descrise calităţile dar şi defectele sătenilor, cel mai gustat „verș” fiind cel dedicat unei soacre: „Sub această cruce grea/ Zace biata soacra mea/ Trei zile de mai trăia/ Zăceam eu şi citea ea”... 2. Mănăstirea Bârsana Mănăstirea de maici "Sfinţii Apostoli", cea mai impunătoare din nord-vestul țării, a fost reconstruită începând din 1993, după planurile arhitectului Dorel Cordoş și sub coordonarea stareței Filofteia Oltean, pe locul unei vechi mănăstiri desființate în urmă cu două secole. Biserica sa de stejar, probabil, cel mai reușit exemplu de arhitectură religioasă românească contemporană în lemn, domină incinta în formă de amfiteatru a complexului străjuit de cele mai frumoase flori din Maramureș. 3. Satul Breb Cunoscutul sat maramureșean se mândrește cu arhitectura în lemn (biserica veche fiind deosebit de valoroasă), cu un peisaj unic, dominat de clăile de fân și de Muntele Gutâi, dar, mai ales, cu oamenii săi atât de calzi, de harnici și de talentați. Succesul Brebului se datorează nu numai faimei Regelui Charles ori expaților care s-au mutat acolo, cât și evenimentelor organizate în localitate, serilor cu ceterași, meșteșugarilor săi și, mai ales, numeroaselor sale pensiuni, acolo unde „ajungi turist și pleci prieten”… 4. Memorialul Victimelor Comunismului din Sighetu Marmației În celulele temutei temniţe devenite muzeu, au fost închiși în anii 1950 cca 200 de foști demnitari, peste 50 dintre ei murind acolo. Printre deținuți s-au aflat unii din cei mai mari politicieni interbelici, 15 episcopi romano și greco-catolici (dintre care 9 au fost beatificați recent), generali, savanți, ziariști ș.a. Emblema celui mai vizitat muzeu din nordul României, care deține rara și prestigioasa marcă European Heritage Label, este dramaticul grup statuar „Cortegiul Sacrificaţilor”, realizat de sculptorul Aurel Vlad. 5. Cascada Cailor A doua cea mai înaltă cădere de apă cunoscută în România este Cascada Cailor din Munții Rodnei, de lângă Stațiunea Borșa, acolo unde legenda spune că o herghelie de cai s-a aruncat în prăpastie pentru a scăpa de un urs fioros. Aceasta cade peste albele stânci calcaroase ale Pietrei Rele, rezervație naturală, totalul celor 10 trepte (majoritatea fiind ascunse în pădure), cumulând înălțimea de 240 m. 6. „Mocănița” de pe Valea Vaserului Ultimul tren forestier pe linie îngustă rămas în funcţiune în Europa, străbate împăduritul bazin al Văii Vaserului, cale de 43 de kilometri, pe o linie construită în 1933, pe care circulă atât trenurile turistice, cât și cele industriale. Vechile locomotive cu abur, alimentate cu lemn și cărbune, care îi transportă pe turiști până la Paltinu, în inima pădurii, sunt model „Reşiţa” și „Reghin”, decana de vârstă fiind locomotiva germană model „O&K” botezată „Măriuța”, datând din anul 1910. 7. Muzeele La Sighetu Marmației vizitați: Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș” (al doilea cel mai vizitat muzeu din nordul Transilvaniei), dar și la Muzeul Etnografic „Francisc Nistor”, Muzeul Memorial Elie Wiesel, Centrul Cultural-Pastoral „Sf. Iosif Mărturisitorul” ș.a. Iar la Baia Mare, nu uitați de: Muzeul Județean de Mineralogie „Victor Gorduza”, Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie sau Muzeul Județean de Artă „Centrul Artistic Baia Mare”, apoi la Dragomirești - Muzeul Țărăncii Române, fără a lăsa deoparte muzeele din Vișeu de Sus, Săpânța, Ieud, Coltău, Rogoz și altele… 8. Bisericile de lemn Din perioada întinsă între secolele XVI-XIX, în județul Maramureș s-au păstrat un număr de 95 de biserici de lemn, dintre care 8 sunt incluse azi în Patrimoniul Mondial UNESCO (cele de la Bârsana-Jbâr, Budești-Josani, Desești, Ieud-Deal, Plopiș, Poienile Izei, Rogoz și Șurdești). Apoi, în ultimele decenii au fost ridicate alte 60 de lăcașuri, într-o efervescență creatoare singulară, printre care se regăsesc primele 4 cele mai înalte biserici de lemn din lume: Săpânța-Peri, Mănăstirea Ieud, Rozavlea și Mănăstirea Bârsana, dar și alte uimitoare lăcașuri de cult, precum cele de la Rohiița, Borșa, Vișeu de Sus, Botiza, Budești, Dragomirești, Strâmtura… 9. Casa, „pomul de oale” și poarta de lemn Căsuța maramureşeană, tot mai scumpă la vedere și ieșită parcă din poveștile Fraților Grimm, este construită din lemn de stejar sau brad și acoperită cu șindrilă, cuprinzând o prispă sculptată și două-trei încăperi, camera „de sărbători” fiind dominată de „ruda” de zestre. Pe „pomul de oale” din curte sunt înșirate spre depozitare și igienizare vase colorate de bucătărie, obicei care semnala odinioară casa cu fată de măritat, ori dimensiunea averii. Porțile de lemn, veritabile arcuri de triumf, sunt sculptate cu funii ori cu arbori ai vieții, dar și cu străvechi simboluri antropomorfe, zoomorfe, solare, celeste ș.a. 10. Sărbătorile Nicăieri nu se află sărbători mai frumoase ca în Maramureș! Gândiți-vă doar la: Bobotează, la Sfântul Gheorghe, la Rusalii, la hramurile de peste an, ori la Adormirea Maicii Domnului - cu marile pelerinaje la mănăstirile Moisei și Rohia. Ce să mai vorbim despre Paștile și Crăciunul întinse, fiecare, pe nu mai puțin de trei zile? Iar pe tărâm laic, „Tânjaua” de pe Mara, „Hora la Prislop”, „Crăciun în Maramureș” sau Festivalul de Datini de Iarnă de la Sighet, nu mai au nevoie de nici un fel de prezentare. 11. Meșteșugurile tradiționale La loc de mare cinste în Maramureș este prelucrarea lemnului, meșterii de aici cioplind porți, biserici și case, dar și „noduri dacice”, fuse cu zurgălăi ori scări montate în sticle. Stârnesc admirația țesutul covoarelor din lână vopsită cu plante (patrimoniu imaterial UNESCO), Tezaurele Umane Vii (Dănilă Mecleș cu moara pe apă și Vasile Șușca cu măștile), pivele și vâltorile (la Sârbi, Vadu Izei etc.) sau confecționarea costumelor populare, compuse din: cămăși brodate și „gatii” de pânză, „zadii” și jerseuri de lână, cojoace textile ori din piele, pieptare, „gube” și cioareci din pănură, clopuri de paie, opinci de piele, zgărzi de mărgele... 12. Natura Nu în ultimul rând, Maramureșul înseamnă și munţi și păduri întinse, peste 1600 specii de plante și 8400 de faună (14 specii noi pentru știință fiind descoperite doar în ultimii 30 de ani), 33 de arii protejate, plus Parcul Național Munții Rodnei și Parcul Natural Munții Maramureșului. Vizitați codrii seculari din Munții Țibleș (patrimoniu UNESCO), Rezervația Biosferei Pietrosu Rodnei, Creasta Cocoşului, Platourile Preluca și Tătaru, Defileul Lăpușului ori lacurile Vinderel, Albastru și Iezer, și vă veți reaminti refrenul: „Maramureş, plai cu flori”... Ar mai fi multe de adăugat, atât de numeroase, încât ar trebui de o carte întreagă pentru a le enumera: mâncarea și băutura „ca la mama acasă”, muzica și dansul tradiționale, păstrăvăriile, stațiunile de ski, centrele spa, bisericile de zid vechi și noi, castelele și cetățile pline de istorie, patrimoniul ucrainean, maghiar, german și evreiesc, izvoarele minerale, trecătorile pitorești ori punctele de belvedere de neuitat… Oricum, sper că v-ați convins : bogat în frumuseți și întotdeauna bucuros de oaspeți, Maramureșul înseamnă, pentru toți, acasă ! Teofil Ivanciuc (OMD Maramureș), aprilie 2025 (material publicat pe „Historia”, „Turism istoric”, „Emaramureș”, „Glasul Maramureșului”, „Vasile Dale”, „Focus MM” și „Baia Mare TV”)
0 Comments
Nu știm când exact anume (deocamdată nu am găsit nici un fel de consemnări vechi scrise, iar istoria orală nu ne-a fost de folos), dar presupunem că după Primul Război Mondial, kohanimii sigheteni[12] și-au creat propriile structuri în cimitir.
Astfel, sefarzii au tăiat o fereastră a kohanimilor (Fig. 7) în gardul de piatră dinspre nord (pe str. Szilágyi István), în dreptul Ohel-ului în care sunt înhumați rabinii din familiile Kahan și Modern (Fig. 8). Fereastra, metalică, este alcătuită din două aripi și se deschide dinspre exterior, permițând vederea către interiorul capelei. Iar pe latura dinspre est (str. Izei), hasizii și-au ridicat o facilitate și mai aparte, „turnul kohanimilor” (Fig. 9) situat între portița de intrare și cele două Ohel-uri în care sunt înhumați rabinii din familiile Teitelbaum și Stern. Vezi continuarea AICI. (Publicat în Simion Iuga (coord.), Cultură și civilizație românească în Maramureș. Simpozionul Național de la Săliștea de Sus, ediția a XV-a, august 2023, vol. XIV, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2024, pp. 101-110).
Cu ocazia verificării nobilităţii maramureșenilor derulată între anii 1763-1769[2], familiile Tomoiagă, Ivaşcu, Danciu, Iusco şi Andreica de pe Vișeul superior au prezentat un presupus act emis în 1445 de comitele Cândreș de Râu de Mori, conform căruia Petru, Mandra, Man, Costa, Sandrin, Nicolae Pop și Nicolae de Vișeu, urmași ai lui Negrilă și Radomir, după prețul credinței arătate de ei față de rege, au primit „acele pământuri pustii de la preasfântul rege Ștefan” („Sacratissimus Regis Stephani Hungariae”), adică tocmai de la Ștefan cel Sfânt, care a domnit între anii 1000-1038 (Anexa 1).[3] Opt ani mai târziu, diploma dată la 1 iunie 1453 în Haţeg de către Ioan de Hunedoara lui Petru Mandra, Nan şi fraţilor acestuia din Vişeu, îi reîntărește în cnezatul ambelor Vişaie, care ar fi fost în posesia familiilor lor încă din timpul „sfinţilor regi adevăraţi” („temporibus divorum regum veri”, Anexa 2).[4] Acestea sunt cele două documente de la care a pornit o adevărată cascadă a afirmaţiilor că maramureşenii ar fi fost înnobilaţi încă din anul 1000, de pe vremea lui Ştefan cel Sfânt şi că aceasta este suprema dovadă că Maramureşul a fost locuit de către proprietari români încă de la începutul mileniului doi. Continuarea AICI A doua cea mai înaltă cascadă cunoscută în România este Cascada Cailor din Munții Rodnei, acolo unde legenda spune că o herghelie de cai s-a aruncat în prăpastie pentru a scăpa de un urs fioros,
Aceasta cade în trepte peste albele stânci calcaroase ale versantului nordic al Pietrei Rele, în apropierea Stațiunii de schi Borșa Complex. Care este, însă, adevărata înălțime a Cascadei Cailor? Dacă te apuci să verifici cele scrise despre subiect, rezultă că ar fi undeva între 80 și 240 m, ceea ce nu ne este deloc de ajutor… Am întrebat despre acest lucru administrația Parcului Național pe raza căruia se află cascada, instituție înființată în anul 2004 și cea mai autorizață să dea cifre exacte, dar au răspuns că ei nu au măsurat deloc căderea de apă, ci au preluat doar datele scrise de alții. Drept urmare, în Planul de management al Parcului a fost trecută cea mai mică cifră existentă: „ aproximativ 80 m”[i]… Oare, chiar așa să fie ?! Emilian Iliescu[ii] a fost unul din primii autori interesați de înălțimea cascadei, montaniardul susținând că panglica de apă sare „în vreo zece trepte peste o diferenţă de aproape 150 m”. Geograful Ion Sîrcu[iii] menționează „abruptul de la cascadă, înalt de aproape 200 m”. Iuliu și Ana Aurelia Buta scriau de cascadă că are „înălțimea de 160 m” sau de „peste 80 m”[iv]. Ioan Nădișan și Octavian Bandula susțineau în primul ghid turistic al Maramureșului[v] cifra „aproape 150 m”. Aceeași înălțime – „150 m”, este dată și de o lucrare[vi] editată de Academia Română. Cel mai recent autor, Mihai Alexandru, dă înălțimea Canionului Cailor, alcătuit din 10 cascade, de „240 m”, dintre care cascadele doar 9 și 10 au cumulat înălțimea de „90 m”[vii]. Văzând că majoritatea autorilor reputați dau cifre generoase, ne întrebăm, fără a găsi un răspuns, de ce majoritatea surselor de azi susțin că înălțimea totală a cascadei este de doar 80 sau 90 m, ca și cum partea de sus a acesteia ar fi invizibilă?! Singurele măsurători de care am aflat, efectuate cu coarda prin coborârea directă a întregii prăpăstii, sunt cele realizate de TravelGuideRomania (club din județul Bihor specializat în ture de canyoning), care au publicat următoarele cifre referitoare la Canionul Cailor (cum au denumit ei întregul parcurs al Cascadei Cailor, inclusiv partea sa superioară, ascunsă în pădure), alcătuit din 10 trepte suprapuse:
Deci, însumate, cele 10 trepte ale Cascadei Cailor au 220 m, însă înălțimea sa totală este de cca 240 m, deoarece între etaje există și câteva repezișuri și pasaje înclinate. Cifra nu coincide cu cea propusă de Google Earth, care nu dă „decât” înălțimea de 210 m, între altitudinile de 1295-1505 m, însă se știe că hărțile Google au o precizie a elevației variabilă. Deoarece trăim în secolul tehnologiei, așteptăm o măsurătoare oficială și cu cele mai avansate instrumente existente, pentru a se afla, în fine, înălțimea sa precisă. Pentru cei nelămuriți despre statutul cascadelor în trepte: cele mai înalte căderi de apă din lume (cu excepția primei dintre ele, Angel din Venezuela), adică Tugela (Africa de Sud), Tros Hermanas (Peru) și Oloupena (Hawaii), au, fiecare, mai multe etaje, precum Cascada Cailor, nu doar unul singur. De pildă, cea mai înaltă cascadă din S.U.A. continentală, Colonial Creek (788 m, top 16 mondial), are nu mai puțin de 14 trepte. Cât privește porțiunile mai puțin înclinate ale căderilor de apă, exemplificăm cu Cascada Browne din Noua Zeelandă, a 12-a ca înălțime din lume (836 m), care are 6 trepte principale ce se întind pe o lungime de peste 1130 m, astfel că panta sa medie este de doar 42%, mult mai scăzută decât cea a cascadei maramureșene. Așadar, înălțimea totală a Cascadei Cailor este de cca 240 m, aflându-se pe locul 2 în țară după Cascada Scurtele (293 m, din Munții Godeanu) și fiind urmată la mare distanță de celelalte ocupante, cunoscute azi, ale podiumului: Cascada Cociu din Munții Mehedinți (înaltă de cca 120 m), respectiv Cascada Scoruș din Munții Căpățânii (101 m înălțime). Teofil Ivanciuc NOTE [i] Planul de management al Parcului Național Munții Rodnei, 2019, p. 80 [ii] Emilian Iliescu, Ghidul turistic al Munților Rodnei, București, 1968, p. 151 [iii] Ion Sîrcu, Munții Rodnei. Studiu morfogeografic, București, 1978, p. 62 [iv] Iuliu Buta, Ana Aurelia Buta, Munții Rodnei, Ghid turistic, București, 1979, pp. 54 și 109 [v] Ioan Nădișan, Octavian Bandula, Maramureș. Ghid turistic al județului, București, 1980, p. 170 [vi] Inventarierea resurselor turistice din regiunea nord-vest, lucrare colectivă editată de Universitatea Babeș-Bolyai și Academia Română, 2019, p. 67 [vii] Mihai Alexandru, Atlasul cheilor, canioanelor și defileelor din România, vol. 1, 2022, [viii] https://www.travelguideromania.com/ro/canionul-si-cascada-cailor/ Bârnele unor vechi biserici de lemn maramureșene care au fost demolate între anii 1889-1947, au fost mai apoi utilizate pentru construirea de școli, case și acareturi gospodărești. În articol exemplificăm cu bisericile de la: Berbești (construită în 1758, din care s-a păstrat o bârnă), Crăciunești (ridicată în 1710, unde a rămas, in situ, altarul), Hoteni (construită inițial în 1593 într-un alt sat, apoi demolată și transformată în școală la finele secolului XIX, iar ulterior demolată din nou în anii 1990 și practic, pierdută), Nănești (ridicată după anul 1530, ale cărei bârne au devenit mai apoi școală și ulterior grajd, dispărând în anii 2000), Rona de Sus (cea mai puțin cunoscută dintre toate, construită în anii 1640, ale cărei lemn au fost apoi reutilizate pentru ridicarea unei șuri și a unui grajd, ambele construcții existând, miraculos, și azi), Slătioara (construită în 1639, parte a lemnelor sale fiind convertite într-un grajd ale cărui bârne au fost transferate la muzeul din Baia Mare în noiembrie 2023) și Văleni (construită în anul 1521 într-un alt sat, apoi demolată, parte a lemnelor sale devenind grajd cu șură, recuperat și reconstruit destul de recent ca și capelă martor). Apreciem că astfel de transformări dramatice nu au diminuat valoarea istorică, patrimonială și sentimentală a respectivelor clădiri venerabile care au servit, vreme de secole, ca spații de rugăciune și care ar merita și ar trebui salvate, uneori chiar și numai fragmentar, pentru generațiile următoare. Continuarea AICI Oaspeţii germani din Maramureşul medieval
Cuvinte cheie: Maramureș, germani, saxoni, coloniști, medieval Despre cine erau oaspeții[2] germani din Maramureș, când și de unde au venit ori cum au dispărut aceștia, nu s-au scris multe lucruri, arhivele fiind foarte lacunare. De la bun început trebuie spus că prezența Ordinului Cavalerilor Teutoni în Maramureșul anului 1213[3] nu se confirmă, presupusa diplomă despre acest caz dovedindu-se a fi falsă[4]. Cea mai clară dovadă că actul respectiv era contrafăcut, este că acesta, susținea „descoperitorul” său, contele Kemény József (care doar el l-ar fi văzut, și încă în original), ar fi avut inscripția sigiliului în caractere gotice, or, acest tip de litere nu era încă utilizat în acea perioadă! Kemény a fost un plastograf recunoscut, în imensul său Diplomatariu său aflându-se destul de multe documente falsificate chiar de către sine însuși, după cum a recunoscut-o parțial chiar el. Conform datelor pe care le avem la dispoziție, cele mai timpurii așezări de coloniști străini din periferia nord-estică a Regatului Ungar au fost atestate ca atare în anul 1216. Continuarea AICI Casa Bethlehem din Schwyz, Elveția, construită în anul 1287, prototip al chalet-ului, este cea mai veche casă de lemn existentă 'in situ' în Europa continentală.
Privindu-i planul și dimensiunile absolut generoase, înțelegem de ce păstrarea și adaptarea multor vechi locuințe elvețiene la standardele contemporane a fost simplă și atractivă, implicând deseori doar introducerea de utilități și adăugarea unor balcoane... Maramureșenii nu au avut parte de așa ceva, superba casă tradițională de aici având de obicei doar 6x12 m, cu 2-3 încăperi mici și puțin înalte, locuite deseori de câte 2-3 generații suprapuse, totul amplasat sub un pod imens, însă utilizat complet ineficient. Problema dimensiunii spațiului (la care "moroșenii" sunt azi mai sensibili ca alții) i-a determinat pe majoritatea acestora să-și demoleze vechile case și să-și ridice altele, mult mai încăpătoare și luminoase (printre ele, nenumărate chalet-uluri de tip elvețian, dar, regretabil, nu și proiectele propuse de arhitecți și de Consiliul județean Maramureș), case noi ce pot fi izolate termic și fonic corespunzător, în care au loc livingul și mai multe dormitoare și băi, dar care din păcate n-au nici o legătură cu moștenirea noastră arhitectonică, iar unele sunt chiar lipsite de gust. Da, vechea casă maramureșeană este garantat mai frumoasă, însă chalet-ul elvețian este incomparabil mai mare și mai confortabil... Oare cum ar trebui să arate casa tradițional-modernă care să-i facă pe maramureșeni să se simtă mândri și pe care să și-o dorească? @Teofil Ivanciuc „Maramureșul este pentru tradiții cum este Las Vegas pentru jocurile de noroc” am declarat (sigur pe mine), în publicația culturală „Scena9”.
În același reportaj am mai vorbit despre autentic și kitsch, Săpânța, Breb, costum popular, dispariția caselor de lemn, mândrie, turism etc. Link-ul către articol: www.scena9.ro/article/maramures-sighetu-marmatiei-marmatia-festival-traditii-reportaj Redescoperirea uneia dintre cele mai vechi biserici de lemn ale ucrainenilor din România
(din „Binevestitorul” - revista Vicariatului Ortodox Ucrainean din România, 17 ianuarie 2024) Cunoscutul istoric maramureșean Teofil Ivanciuc, adunând fărâme de informații legate de soarta bisericii de lemn din Rona de Sus, aranjându-le asemenea unor piese de puzzle, a făcut o descoperire remarcabilă: bârnele care alcătuiau vechea biserică de lemn, demontată în 1895, considerate dispărute, au fost redescoperite de către dânsul, în anul 2023. Despre epopeea acestei redescoperiri ne vorbește însuși Dl. Ivanciuc în captivantul interviu de mai jos. Pr. Marius N. Lauruc: Domnule Teofil Ivanciuc, ați făcut o descoperire importantă nu doar pentru comunitatea ucraineană din Rona de Sus, dar pentru toți ucrainenii din România, pentru istoria lor. Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre această descoperire. Teofil Ivanciuc: Este vorba despre identificarea celor două părți care au constituit biserica de lemn din Rona de Sus. Prima parte, prima serie de lemne se află în apropierea bisericii din Rona, deci se află la fața locului, remontată, reasamblată sub forma unei șuri cu grajd, o practică curentă. În Maramureș avem o mulțime de biserici care au fost deconsacrate și lemnele lor folosite ba la construirea de case, ba la șuri cu grajduri, deci nu este nimic șocant în această situație. Al doilea grup de lemne a fost montat la casa parohială din Rona de Sus, sub forma unei alte șuri, iar această parte a lemnăriei nu se mai află acolo, la fața locului, ci în Muzeul Satului din Sighet. La prima vedere, după cum pare volumul de lemn din cele două construcții, dă senzația că ar fi întreaga biserică. Sunt lemne suficiente pentru o biserică întreagă. Acum, chiar și dacă nu este așa, chiar dacă sunt și adaosuri ulterioare, dacă lemnele unor alte construcții au fost incluse în aceste două clădiri, oricum am lua-o, acest grup de lemne constituie cel mai mare fond. Oricum, din toate bisericile demolate, niciuna demolată și salvată parțial, nu are mai mult lemn original decât aceste două construcții puse împreună. Mă refer la Maramureș. Așadar, din acest punct de vedere, situația este absolut specială. Cum am aflat? O să râdeți. În monografia Comunei Rona de Sus, apărută în 2010, la istoricul bisericii, scrie că biserica actuală, construită în 1895, a fost construită peste biserica veche, la sfârșit, cea veche a fost demolată, o parte dată la familia cutare, la Rona de Sus, nr 12**, și cealaltă la parohie. Deci scrie acolo, în monografia Ronei. Eu știam informația încă de atunci, de când a apărut monografia, dar n-am ținut cont de ea. În noiembrie, anul trecut, în 16 noiembrie, făcând o cercetare de teren, am ajuns la Slătioara și, întotdeauna când treceam prin Slătioara, treceam pe la grajdul cu șură, care este construit din lemnele vechii biserici din Slătioara. Când ajung, în 16 noiembrie, cu o lună înainte am mai fost, nu era nimic schimbat, aoleu, proprietarul începuse lucrări masive, cu drujba secționa lemnele într-o veselie, spunând că el transformă grajdul într-o construcție mult mai arătoasă, pentru că este prea veche și urâtă și îi e rușine. I-am spus: „Știi că e biserică?” – „Da”. Bun. Am dat telefon rapid la Baia Mare, Consiliul Județean Direcția de Cultură, Muzeul Județean de Etnografie, pe toată lumea am alertat-o. Omul s-a oprit. A doua zi au și venit cei de la Baia Mare; s-a discutat. Peste patru zile lemnele fostei biserici au fost demontate din grajd și duse la Baia Mare în siguranță. A doua zi după ce am văzut grajdul, am zis „Stai. Mai este o construcție în pericol. Cea din Rona de Sus, pe care tot am omis s-o caut. Să văd, nu cumva am întârziat vreo 13 ani și deja e demolată și făcută praf? Ia să mă duc eu până la Rona”. M-am dus la Rona, la familia respectivă. Un grajd masiv, bârne masive, în curte, cu șură. Vine proprietarul și zice „Da știu. E din biserică”. Mă duce înăuntru și îmi arată acea cruce inscripționată în interior. Apoi am luat legătura cu dumneavoastră, preotul Marius Lauruc. În paralel, în Monografia Ronei scria că acea construcție din curtea parohiei Rona, care a fost ridicată din lemnele fostei biserici, a fost vândută Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”, din București. Era o informație complet eronată, care te deruta și te arunca complet departe. Am verificat. În București nu au nici un fel de construcție din Rona de Sus. Și atunci mi-a picat fisa. „Măi, păi cea mai masivă construcție din Muzeul Satului din Sighet, cea mai masivă șură este din Rona de Sus”. Vorbesc cu directoarea Muzeului, cu dna Mirela Barz, zic „Uită-te, te rog frumos, în fișă, ce zice acolo la șură?” Zice. „Da. E cumpărată de la parohie în 1970”. De acolo încolo totul a fost legat. Pr. Marius N. Lauruc: Pe baza materialului existent, pentru că spuneați că s-a păstrat aproape tot materialul care a intrat în componența bisericii, se poate face o estimare asupra dimensiunilor, asupra particularităților arhitecturale, dacă a fost ceva deosebit sau nu, legat de biserica din Rona? Teofil Ivanciuc: Revenind la cele două grupuri de lemne, șura din Rona și șura din Muzeu, la șura din Rona, în momentul reconstrucției, în 1895, în acea proprietate locuia primarul de atunci. Practic, s-a împărțit între parohie și primărie lemnăria veche, pentru că erau niște bârne foarte frumoase, foarte masive. Și în ziua de astăzi, iată, la atâtea sute de ani, încă arată impecabil. Sunt salvate ca atare. Acolo îmbinările sunt, cum spunem noi, în coadă de rândunică, îmbinare nemțească, o îmbinare mai sofisticată. În timp ce șura din Muzeul Satului este în îmbinarea veche, cheotoare românească, cum i se spune, acea îmbinare mai primitivă. Asta i-a derutat pe toți. Și de aceea nu a băgat nimeni în seamă șura de la Muzeul Satului. Dată fiind această îmbinare simplă, care de obicei era folosită la casele oamenilor simpli sau la grajduri, nimeni nu s-a gândit că poate să fie îmbinare de biserică. Apropo, aceste îmbinări par să fie originale, de la șură; o parte dintre ele. Și celelalte au fost tăiate după același model. Dar, lumea nu știe, în Ucraina, în Maramureșul de Nord, există, în picioare, acum, trei biserici vechi, de secol 16-17, 17-18, cu acest tip de îmbinare. Așadar, acest tip de îmbinare, cheotoarea românească, a fost folosită și la biserici și avem martori în picioare. Când i-am spus dlui Alexandru Baboș (arhitect, expert în cercetarea patrimoniului, n.r.) că l-am contactat și pe cel mai mare expert în biserici de lemn din România, care trăiește în Suedia, a rămas și el ultra-surprins, pentru că nici el nu s-a așteptat ca acea șură din Muzeul Satului să fie parte de biserică și că acel tip de cheotoare a putut fi folosit și la Sud de Tisa. Deci, încă un motiv pentru care această biserică este unică și specială. Nu știu să mai existe undeva, în România, o biserică cu acest tip de cheotoare, care dintr-un anumit punct de vedere pare simplă, dar este mult mai deosebită, pentru că, iată, face legătura între casă și biserică. Aceea a fost prima etapă. Când credincioșii au ieșit din casa în care se rugau la început și și-au construi o biserică. Indiferent ce vechime au lemnele. Dar principiul, tipul de construcție este, clar, prima etapă pe care o putem semnala. Revenind din nou, la întrebarea dumneavoastră, da, un expert, și mă refer neapărat la Alexandru Baboș și la ceilalți pe care îi mai avem pe teritoriu românesc, trebuie mai întâi să facă expertizarea dendrocronologică a lemnelor. Din câte am dedus, după ce am trimis un articol scris despre bisericile pierdute ale Maramureșului, care este acum în curs de publicare la Baia Mare, la Muzeul Etnografic al Maramureșului, am aflat ce vă spun acum. Șura de la Muzeul Satului a fost datată dendrocronologic. Eu nu am știut, așadar articolul nu conține această poveste. În articol vorbesc despre faptul că, în conformitate cu tradiția satului, biserica a fost construită în anul 1640. Eu am găsit un Șematism din anii 1760-1774 care zice că biserica a fost construită în anul 1646, Șematismul fiind, așadar, scris la 100 și ceva de ani după și că a fost reparată în anul 1745. Aia spune Șematismul. Datarea dendrocronolgică despre care n-am știut la momentul potrivit, dar acum știu, a descoperit, iarăși, o situație neobișnuită. Au scos 30 de mostre de lemn din acele bârne de la Muzeul Satului și constatăm că primul lemn, cel mai vechi, are datare 1485, există alte trei lemne din jurul anilor 1540-1550. Deci, la prima senzație, credem că s-a refolosit lemnăria veche ori a unei case, ori a unei alte biserici, datate de la 1550. După care avem un alt grup de lemne, de la anii 1630, 1640, 1690 și un grup mare de lemne din jurul anilor 1740. Deci, ar bate cumva, ceea ce a spus tradiția istorică semnalată în acel Șematism cu aceste datări făcute la Muzeul Satului care, cred eu, ar trebui repetate într-un alt laborator, cu o altă serie de inele dendrocronologice pentru acuratețe; la fel și toate lemnele din Rona de Sus, din grajdul din Rona, trebuie obligatoriu datate. După ce avem datările știm odată perioada, după care, un expert ca Dl. Baboș trebuie să vadă îmbinările, ce a fost tăiat atunci, ce a fost salvat din îmbinările vechi. Dacă s-au păstrat îmbinări vechi, da, automat, deja putem vedea. Eu am văzut minuni făcute de Baboș, chestii incredibile; el, din trei bârne, a fost în stare să refacă tot iconostasul, reconstituirea virtuală. Din trei bârne. Deci am toată încrederea că dacă Alexandru Baboș vine și vede cele două corpuri de lemn ale fostei biserici, o va putea reconstitui. Atunci când s-a făcut datarea dendrocronologică la șura din Muzeul Satului, care conține bârnele bisericii de la Rona de Sus, s-a mai constatat un lucru care, cred că este unicat pe teritoriul național: dimensiunea lemnelor. Aceasta se referă nu neapărat la câți centimetri grosime are o bârnă, ci câte inele se află în acea bârnă, deci ce vârstă avea lemnul acela. Dacă mergem să vedem bârnele celor mai vechi biserici, cum ar fi altarul bisericii din Cornești, care este datat ferm 1515, sau altele, vom vedea, de cele mai multe ori, că bârnele au 80 de inele, 60 de inele, 100 de inele, deci vârsta lemnului bun. Pentru că s-a scos exteriorul, cu coaja și ce era sub coajă. Ei bine, la Rona există cred că 10 sau 12 bârne care au peste 200 de ani și este una de 282 de ani, deci 282 de inele. Asta sunt aproape sigur că nu mai există nicăieri în România. E ceva fabulos. Fabulos. Pr. Marius N. Lauruc: În încheiere, o întrebare puțin mai amplă. Știm că tradițiile și obiceiurile unui popor sunt într-o continuă fluctuație, chiar dacă lucrul acesta este mai puțin sesizabil de-a lungul unei singure generații. Credeți că trecerea de la arhitectura în lemn la arhitectura în zidărie a avut și are anumite efecte în tradițiile și cultura unei etnii, unui popor? Teofil Ivanciuc: Foarte greu să mă hazardez să dau un răspuns. În acest stadiu îmi este imposibil să spun. Chiar nu știu. Și da și nu. Pr. Marius N. Lauruc: Toate bisericile de lemn poartă amprenta particularităților arhitecturii zonale. Bisericile noi, construite de la începutul secolului al 19-lea încoace, poartă deja amprenta unor curente arhitecturale moderne. Este mai puțin vizibilă amprenta locală. Teofil Ivanciuc: Da. În acest context, la arhitectura bisericească, da. Pr. Marius N. Lauruc: Această întrebare este legată și de arhitectura bisericească dar și de arhitectura oamenilor de rând. Teofil Ivanciuc: Este, clar o rupere. Noi am emigrat la noi acasă. Aceasta este formula. Noi nu am părăsit teritoriul acesta, ne aflăm în locul de unde avem rădăcinile, dar noi am emigrat într-o altă lume. Am părăsit lumea aceea simplă, cu ferma de subzistență în care noi ne asiguram totul. Am asistat la inaugurarea primului supermarket în Maramureșul istoric în 2003, Artima, și a fost un moment istoric, că toată lumea era fericită iar mie îmi venea să plâng, pentru că știam că de aici încolo începe sfârșitul. Iar acum, așa cum ați văzut, în toate comunele există supermarketuri. Încet – încet am fost obligați și de societate, de modul de trai și de asimilare a tot ce vrem noi. Am fost și obligați, dar și voluntar facem aceste modificări. Dar nu atât exteriorul mă doare pe mine la construcții. Mergem la Săpânța și vedem că acolo 90% din fondul construit sunt case noi, cu geamuri termopan și așa mai departe. Dar sunt cel puțin 100 de case noi în care există o cameră tradițională, integrală. Nu numai că au mutat din casa veche tot ce au avut textil și mobilă și altele, dar în Săpânța pereții sunt zugrăviți într-o manieră specială. Costă enorm. Sunt pictați, practic. Se pictează toți pereții și tavanul. Sunt doi meșteri în Săpânța care fac acele picturi în continuare. Costă enorm. Și au făcut eforturi să-și mute esența, până la urmă, legătura lor cu trecutul, în casa nouă. Ei bine, acest lucru, în alte comunități, este aproape dispărut. Deci, pur și simplu, ne-am luat lucrurile vechi, obiectele strămoșești și le-am aruncat la gunoi. Le-am dat la anticari, în cel mai bun caz, la muzeu, dar de cele mai multe ori le-am aruncat. Am șters cu buretele tot. Și lucrul acesta are efect distructiv total asupra noii generații, care nu are cum să se regăsească în trecut. Nu are cum copilul care apare acum. El trăiește într-o comunitate modernă, merge într-o școală modernă, nu are un obiect de care să se lege, nu are o poză de familie, nu are trăistuța bunicului, cum o am eu. Eu am trăistuța bunicului dinainte de Primul Război Mondial. Am primit-o, am reușit să îmi conving rudeniile să o salvez să îmi rămână mie. Înainte ca bunicul meu să meargă la război, avea trăistuța lui de fecior și uite, o am și eu și vreau să o transmit mai departe. E o legătură cu trecutul esențială. Dar câtă lume are așa ceva? Extrem de puțină. Și pierdem foarte mult pentru că ajungem ca și oșenii. Acesta e riscul. Nu e vorba de arhitectură, e vorba de mentalitate. Putem vorbi mult pe această temă. Dar aceasta este ideea: am emigrat la noi acasă și asta va avea efecte catastrofale în viitor. Pr. Marius N. Lauruc: Vă mulțumim foarte frumos pentru interviu și vă felicităm pentru descoperirea făcută. Teofil Ivanciuc: Mulțumesc, dar nu am făcut chiar nimic. Acest amplu interviu ne-a fost acordat vineri, 12.01.2024, la sediul Vicariatului și la Muzeul Satului din Sighetu Marmației. Părintele Vicar Nicolae Lauruc i-a înmânat Dlui Teofil Ivanciuc o Diplomă de Onoare, pentru prețuirea pe care o are față de istoria acestor meleaguri, în numele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. La sfârșit, Părintele Vicar a spus: „Este o zi deosebită, pentru că am văzut cu ochii mei această clădire (șura de la Muzeul Satului, n.r.), pentru că domnul Teofil Ivanciuc a făcut o descoperire în premieră, care va bucura pe locuitorii din Rona de Sus, iubitori de istorie și de cultură. Dar cel mai mult va bucura Vicariatul nostru Ortodox Ucrainean, pentru că de multe ori suntem întrebați: „Ce aveți din istoricul dumneavoastră? Ce păstrați dumneavoastră din valorile trecutului?” Astăzi a fost o zi deosebit de importantă datorită faptului că ne-am dus cu domnul Teofil Ivanciuc exact acolo la șura de la Muzeul Satului, iar lemnul vechi, foarte, foarte vechi, de aproape 3-400 de ani, este luat din fosta biserică de la Rona de Sus. Știam de la domnul Pipaș (Nicolae Pipaș, proprietarul impresionantului Muzeu de la Tisa, n.r.) că în aproape toate localitățile erau biserici vechi și, cu timpul, ele au fost ori distruse, ori strămutate. Spunea chiar și de Sighet „Și la dumneavoastră, părinte, au fost alte două biserici vechi”. Și e normal să credem acestor cuvinte, pentru că avem, în Biblioteca noastră, a parohiei noastre Ortodoxe din Sighet, cărți vechi, de la 1650, 1601. Așa cred că este și la Rona de Sus și în alte localități. Or, cărțile acestea n-au stat în văzduh, ci au fost folosite în bisericile vechi, care nu știm cum au fost demolate, cum au fost distruse. Să rămână această descoperire un imbold puternic pentru părintele de la Rona de Sus, Cinar Yura, pentru locuitorii din Rona de Sus, pentru intelectualitatea de acolo, și pentru întregul Vicariat, în a prețui trecutul, cum spune și psalmistul în psalmul 101, „să se scrie acestea pentru neamul ce va să vină”. Să știe tinerii noștri că au o istorie foarte bogată. Să fie această zi și această descoperire spre bucuria Ronei de Sus, spre bucuria Vicariatului și spre slava lui Dumnezeu.” Datarea bârnelor păstrate la Muzeul Satului din Sighetu Marmației ne îndreptățește să afirmăm că în această construcție au fost încorporate bârne dintr-o altă biserică, mai veche, posibil cea mai veche biserică a ucrainenilor din România, cu câteva decenii mai veche decât biserica de lemn din Poienile de sub Munte (1595). Însă cercetarea rămășițelor acestei biserici de abia acum începe. pr. Consilier Marius N. Lauruc Cuvinte cheie: păstorit, Preistorie, Maramureș, Palinologie, „focul viu”, carâmb, abri, sacrificiu ritualic
Lucrarea, publicată în (”Anuarul Centrului de Cercetări”, III, Giulești, 2023) menționează, pe scurt: -existența foarte timpurie a păstoritului în Maramureș (acum 5-7000 de ani), dovedită cu ajutorul palinologiei, -tehnicile folosite de către păstori pentru obținerea „focului viu”, -realizarea și utilizarea și astăzi a curmeielor din fibre de lemn sau din iarbă, -„carâmbul” (răbojul) pentru măsurarea laptelui, -abriul și colibele de piatră folosite până nu cu foarte mult timp în urmă de către păstori, -foarfecele de tuns oile, de tip celtic și frecvent folosite și astăzi, -ritualul apotropaic al înfiptului securii în pământ, practicat și acum, respectiv sacrificiile rituale ale oilor, dovedite doar arheologic. Continuarea, AICI: |
Archives
April 2025
|