Menu
Ţara celor cinci frontiere (Maramureşul între anii 1918-1920)
"Primul război mondial a izbucnit în Maramureş pe 28 septembrie 1914, după şase zile de lupte disperate Sighetul fiind cucerit de armata ţaristă, şi ocupat vreme de trei zile, muscalii jefuind oraşul. La 17 octombrie, armata germană ajunge la Sighet, iar pe 5 decembrie, datorită presiunii ruseşti, a fost adus la Sighet primul tren blindat maghiar, ce intră în luptă cu armatele ţariste, pe linia râului Tisa. În septembrie 1915, armatele ruseşti ale generalului Brussiloff reuşesc să „taie” şoseaua Câmpulung-Sighet, punând în pericol oraşul, fapt care se repetă în august 1916, apoi frontul s-a stabilizat. Pe 21 ianuarie 1917, a avut loc o luptă aeriană, un avion rusesc fiind forţat de un aparat austro-ungar să aterizeze forţat la Slatina, pasagerii scăpând şi fiind apoi arestaţi.
În octombrie 1916, primul ministru român, Ion. I. C. Brătianu, a semnat Tratatul cu Antanta, prin care se revendica doar Maramureşul de la sud de Tisa, act ce a stat la baza destrămării Maramureşului în 1920.
La 11 noiembrie 1918, războiul se termină oficial, prin capitularea Puterilor Centrale. Pe 22 noiembrie s-a înfiinţat Sfatul Naţional Român Comitatens şi Garda Naţională Română din Maramureş. În paralel, s-au constituit consilii naţionale maghiare, ucrainene şi evreieşti. La 1 decembrie a avut loc Unirea cu România.
Pe 18 decembrie, la Sighet s-a întrunit un Consiliu ucrainean care a decis alipirea regiunii la Republica Huţulia (entitate nerecunoscută internaţional, înfiinţată pe 8 ianuarie 1919). Ca urmare, trupele ucrainene conduse de lt.col. Vorobeţ, au ocupat Sighetul pe 16 ianuarie. A doua zi, armata română trecu Gutinul şi-i atacă pe ucraineni, învingându-i după lupte grele (în care au fost ucişi 32 ucraineni, 55 fiind răniţi, peste 100 căzând prizonieri, restul fugind cu trenul pe Tisa în amonte). Republica a căzut la începutul lunii iunie, fiind desfiinţată de armatele române.
În paralel, pe 21 ianuarie, cetăţenii din Hust au votat unirea cu Republica Ucraina de Vest (altă republică nerecunoscută internaţional), deşi de fapt, regiunea se afla sub controlul Republicii Sfaturilor a lui Béla Kun, fiind controlată cu ajutorul trupelor de secui ale Directoratului Comunist Satu Mare. Ofensiva Detaşamentului mixt Olteanu contra celor 3.000 de secesionişti huţuli şi 1.700 de comunişti maghiari cu 4 guri de artilerie ce controlau părţi din Maramureşul de nord, a început în aprilie, pe data de 20 fiind atins aliniamentul Hust-Satu Mare, la nord de acest punct stabilindu-se ocupaţia cehoslovacă. Tot acum, s-a înfiinţat plasa românească Sighet, lucru nerecunoscut de cehoslovaci.
Pe 7 mai 1919, la Paris, s-a stabilit graniţa provizorie dintre Cehoslovacia şi România, prima luând linia ferată Csop-Sighet (!), cu o extindere posibilă de 4 km spre sud, lăsând doar oraşul în mâna românilor! În iulie, o ofensivă bolşevică maghiară reocupă întreg Maramureşul de nord, fiind apoi respinsă de cehoslovaci. Abia în iulie, întregul Maramureşul a fost pacificat.
Pe 3 aprilie 1920, guvernul român a solicitat o rectificare a graniţei, odată cu acceptarea evacuării Maramureşului de nord de către trupele române, iar pe 5 mai s-a semnat convenţia de la Satu Mare pentru utilizarea căii ferate Halmeu-Sighet-Valea Vişeului şi a şoselei Săpânţa-Sighet-Bocicoi. Aceasta prevedea tranzit reciproc, în care românii puteau circula fără probleme pe şoseaua cehoslovacă Huta-Remeţi-Săpânţa!
La 4 iunie a avut loc scindarea oficială a Maramureşului, în urma tratatelor de pace de la Trianon-Paris: partea nordică (7.119 km2) a revenit Cehoslovaciei, iar cea sudică (3.381 km2) României. Armata română, la ordinul premierului Mareşal Averescu, s-a retras la sud de Tisa, Sighetul şi întreg Maramureşul devenind pentru trei decenii izolate, deoarece unica cale ferată de legătură rămânea în Cehoslovacia şi Polonia. Pe 8 iunie, generalul român Petala a cerut la întrunirea cu cehii modificarea frontierei pe Tisa, pentru a se salva şoseaua Sighet- Săpânţa-Huta-Satu Mare. Pe 21 iulie, evacuarea Maramureşului de nord era terminată, ultimii jandarmi români părăsind acel teritoriu.
La 20 august 1920, la Sevres-Paris, s-a semnat Tratatul final de frontieră dintre România şi Cehoslovacia, care a lăsat întreg Maramureşul de la sud de Tisa în România, iar cel nordic în Cehoslovacia (de unde a încăput apoi în mâinile horthiştilor, apoi în cele sovietice, iar azi este teritoriu ucrainean)."
(©Teofil Ivanciuc, din cartea „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi turism", ed. Valea Verde, 2012).
În octombrie 1916, primul ministru român, Ion. I. C. Brătianu, a semnat Tratatul cu Antanta, prin care se revendica doar Maramureşul de la sud de Tisa, act ce a stat la baza destrămării Maramureşului în 1920.
La 11 noiembrie 1918, războiul se termină oficial, prin capitularea Puterilor Centrale. Pe 22 noiembrie s-a înfiinţat Sfatul Naţional Român Comitatens şi Garda Naţională Română din Maramureş. În paralel, s-au constituit consilii naţionale maghiare, ucrainene şi evreieşti. La 1 decembrie a avut loc Unirea cu România.
Pe 18 decembrie, la Sighet s-a întrunit un Consiliu ucrainean care a decis alipirea regiunii la Republica Huţulia (entitate nerecunoscută internaţional, înfiinţată pe 8 ianuarie 1919). Ca urmare, trupele ucrainene conduse de lt.col. Vorobeţ, au ocupat Sighetul pe 16 ianuarie. A doua zi, armata română trecu Gutinul şi-i atacă pe ucraineni, învingându-i după lupte grele (în care au fost ucişi 32 ucraineni, 55 fiind răniţi, peste 100 căzând prizonieri, restul fugind cu trenul pe Tisa în amonte). Republica a căzut la începutul lunii iunie, fiind desfiinţată de armatele române.
În paralel, pe 21 ianuarie, cetăţenii din Hust au votat unirea cu Republica Ucraina de Vest (altă republică nerecunoscută internaţional), deşi de fapt, regiunea se afla sub controlul Republicii Sfaturilor a lui Béla Kun, fiind controlată cu ajutorul trupelor de secui ale Directoratului Comunist Satu Mare. Ofensiva Detaşamentului mixt Olteanu contra celor 3.000 de secesionişti huţuli şi 1.700 de comunişti maghiari cu 4 guri de artilerie ce controlau părţi din Maramureşul de nord, a început în aprilie, pe data de 20 fiind atins aliniamentul Hust-Satu Mare, la nord de acest punct stabilindu-se ocupaţia cehoslovacă. Tot acum, s-a înfiinţat plasa românească Sighet, lucru nerecunoscut de cehoslovaci.
Pe 7 mai 1919, la Paris, s-a stabilit graniţa provizorie dintre Cehoslovacia şi România, prima luând linia ferată Csop-Sighet (!), cu o extindere posibilă de 4 km spre sud, lăsând doar oraşul în mâna românilor! În iulie, o ofensivă bolşevică maghiară reocupă întreg Maramureşul de nord, fiind apoi respinsă de cehoslovaci. Abia în iulie, întregul Maramureşul a fost pacificat.
Pe 3 aprilie 1920, guvernul român a solicitat o rectificare a graniţei, odată cu acceptarea evacuării Maramureşului de nord de către trupele române, iar pe 5 mai s-a semnat convenţia de la Satu Mare pentru utilizarea căii ferate Halmeu-Sighet-Valea Vişeului şi a şoselei Săpânţa-Sighet-Bocicoi. Aceasta prevedea tranzit reciproc, în care românii puteau circula fără probleme pe şoseaua cehoslovacă Huta-Remeţi-Săpânţa!
La 4 iunie a avut loc scindarea oficială a Maramureşului, în urma tratatelor de pace de la Trianon-Paris: partea nordică (7.119 km2) a revenit Cehoslovaciei, iar cea sudică (3.381 km2) României. Armata română, la ordinul premierului Mareşal Averescu, s-a retras la sud de Tisa, Sighetul şi întreg Maramureşul devenind pentru trei decenii izolate, deoarece unica cale ferată de legătură rămânea în Cehoslovacia şi Polonia. Pe 8 iunie, generalul român Petala a cerut la întrunirea cu cehii modificarea frontierei pe Tisa, pentru a se salva şoseaua Sighet- Săpânţa-Huta-Satu Mare. Pe 21 iulie, evacuarea Maramureşului de nord era terminată, ultimii jandarmi români părăsind acel teritoriu.
La 20 august 1920, la Sevres-Paris, s-a semnat Tratatul final de frontieră dintre România şi Cehoslovacia, care a lăsat întreg Maramureşul de la sud de Tisa în România, iar cel nordic în Cehoslovacia (de unde a încăput apoi în mâinile horthiştilor, apoi în cele sovietice, iar azi este teritoriu ucrainean)."
(©Teofil Ivanciuc, din cartea „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi turism", ed. Valea Verde, 2012).