Menu
Fotografii vechi din Maramureş de Tache Papahagi
Fotografiile etnografului şi lingvistului Tache Papahagi (1892-1977, a cărui monografie de profil, "Graiul şi folklorul Maramureşului", poate fi studiată aici) pe lângă faptul că reprezintă întâia descriere picturală a vechiului Maramureş rural, au reuşit să surprindă lucruri excepţionale: ultimul haiduc, o vrăjitoare, un chimir atât de lat încât este cert că demult acest tip de "harnaşament" uman reprezenta o armură eficace, având darul de a opri posibila înţepătură a "cuţâtului", jocuri de copii ori de adolescenţi demult dispărute, un cântar cu greutăţi din piatră, case acoperite cu paie (în 1910, din cele 72 mii de case maramureşene recenzate, peste 13 mii erau acoperite cu paie, fân sau stuf şi nu cu şindrilă!), o stână ce pare coborâtă din munţii Daciei, ghiozdanul de lemn al unui copil, un coş din nuiele căptuşite cu lut utilizat ca mobilier etc. Impresionează cea mai veche serie de imagini cunoscută a "Tânjalei" de pe Mara (realizată în 1928 la Sat Şugatag, care pare să fi fost satul preferat al autorului). Toate aceste cadre (şi multe altele) sunt purtătoare de încărcătură ştiinţifică, stimulându-ne să subliniem lucruri fie omise, fie neştiute:
Puţinele lucrări etnografice despre Ţara Maramureşului publicate până în prezent sunt departe de a fi exhaustive. Trebuie spus că Maramureşul nu a fost doar "Ţara lemnului", ci şi Ţara lutului, a pietrei, a nuielelor şi cojii de copac, a pieilor şi blănurilor, a fierului şi cuprului... Aici s-au confecţionat opinci din lemn, pantaloni, genţi, învelitori de acoperiş şi sfoară din scoarţă de copac şi multe altele... Varietatea arhitecturală şi cea a design-ului (atât a interioarelor cât şi a exterioarelor) a fost realmente impresionantă, şi nu s-a supus decât rareori formulelor etnografice care ne sunt sugerate cu insistenţă ("când intri în cameră, în dreapta se desfăşoară faptele de viaţă, iar în stânga se află locul faptelor de ritual"). Ceramica a fost mult mai variată decât se crede (deşi se vorbeşte despre maxim 6 centre de olărit, subsemnatul a identificat 18 centre, active în urmă cu un secol).
La fel a fost şi cu costumele tradiţionale, de o diversitate mult mai ridicată decât susţin etnologii consacraţi (priviţi doar costumul săpânţanului din colecţia Papahagi) dar şi cu toate celelalte aspecte ale vieţii de odinioară. Argumentez cu doar două exemple. Unu: reşedinţa fortificată a Bogdăneştilor de la Cuhea (de fapt o casă sau turn-locuinţă din lemn, cu etaj, datând din prima jumătate a secolului XIV) a folosit pentru încălzire o sobă de cahle, nicidecum cuptorul tradiţional. Doi: costumele ctitorilor bisericii din acelaşi sat, Ivona şi Vasile Săpânţan (conform portretelor celor doi, cele mai vechi cunoscute în Maramureş), nu conţin nici cele mai vagi urme de elemente tradiţionale ci sunt, în întregime, costume occidentale tipice pentru epoca respectivă. Deci, atunci când situaţia financiară a permis-o, moroşenii au abandonat tradiţia în favoarea modei timpului. Vă mai miraţi că azi asistăm la demolarea şi dispariţia patrimoniului local? Eu sunt surprins de altceva: cu toate exemplele de mai sus, Cuhea a rămas până azi unul dintre cele mai conservatoare sate ale regiunii!
Muzeele etnografice maramureşene contemporane par de multe ori seci şi standardizate, pentru că au refuzat să preia şi să expună piese şi decoruri apreciate în mod rigid ca fiind kitsch-uri. Dar putem noi oare departaja arta de kitsch atunci când vorbim despre lucruri vechi? Adrian Marino şi alţii, considerau că Cimitirul Vesel este un kitsch, doar pentru că ei nu ştiau că odinioară lemnul se picta în Maramureş. De fapt, avem dovezi despre pictarea lemnului, nu numai în în domeniul religios ci şi în cel laic, încă de prin secolul XVII! Moroşenii, începând cu cromatica şi desenul scoarţelor străvechi ori cu multitudinea de simboluri şi semne cioplite în lemn, au avut o imaginaţie debordantă, utilizând o mulţime de materiale şi creând o diversitate de forme, aranjamente, croieli, culori şi ornamente, pe care le-au creat, modificat sau anulat de-a lungul timpului (de exemplu, pe vremea lui Papahagi nu existau încă minusculele şi ţuguiatele clopuri de paie devenite azi "brand"!).
Aceasta este lumea care a avut şansa să fie surprinsă fragmentar de Tache Papahagi în textele sale, respectiv în imaginile pe care le-a realizat în Maramureşul anilor 1920, 1921, 1923, 1926, 1928 şi 1929.
Vă invit să răsfoiţi mini-galeria foto, eliberându-vă de stereotipuri şi privind vechiul Maramureş tradiţional ca pe ceva mult mai complex decât vi s-a sugerat până acum că ar fi fost.
©Teofil Ivanciuc, noiembrie 2013.
Fotografiile etnografului şi lingvistului Tache Papahagi (1892-1977, a cărui monografie de profil, "Graiul şi folklorul Maramureşului", poate fi studiată aici) pe lângă faptul că reprezintă întâia descriere picturală a vechiului Maramureş rural, au reuşit să surprindă lucruri excepţionale: ultimul haiduc, o vrăjitoare, un chimir atât de lat încât este cert că demult acest tip de "harnaşament" uman reprezenta o armură eficace, având darul de a opri posibila înţepătură a "cuţâtului", jocuri de copii ori de adolescenţi demult dispărute, un cântar cu greutăţi din piatră, case acoperite cu paie (în 1910, din cele 72 mii de case maramureşene recenzate, peste 13 mii erau acoperite cu paie, fân sau stuf şi nu cu şindrilă!), o stână ce pare coborâtă din munţii Daciei, ghiozdanul de lemn al unui copil, un coş din nuiele căptuşite cu lut utilizat ca mobilier etc. Impresionează cea mai veche serie de imagini cunoscută a "Tânjalei" de pe Mara (realizată în 1928 la Sat Şugatag, care pare să fi fost satul preferat al autorului). Toate aceste cadre (şi multe altele) sunt purtătoare de încărcătură ştiinţifică, stimulându-ne să subliniem lucruri fie omise, fie neştiute:
Puţinele lucrări etnografice despre Ţara Maramureşului publicate până în prezent sunt departe de a fi exhaustive. Trebuie spus că Maramureşul nu a fost doar "Ţara lemnului", ci şi Ţara lutului, a pietrei, a nuielelor şi cojii de copac, a pieilor şi blănurilor, a fierului şi cuprului... Aici s-au confecţionat opinci din lemn, pantaloni, genţi, învelitori de acoperiş şi sfoară din scoarţă de copac şi multe altele... Varietatea arhitecturală şi cea a design-ului (atât a interioarelor cât şi a exterioarelor) a fost realmente impresionantă, şi nu s-a supus decât rareori formulelor etnografice care ne sunt sugerate cu insistenţă ("când intri în cameră, în dreapta se desfăşoară faptele de viaţă, iar în stânga se află locul faptelor de ritual"). Ceramica a fost mult mai variată decât se crede (deşi se vorbeşte despre maxim 6 centre de olărit, subsemnatul a identificat 18 centre, active în urmă cu un secol).
La fel a fost şi cu costumele tradiţionale, de o diversitate mult mai ridicată decât susţin etnologii consacraţi (priviţi doar costumul săpânţanului din colecţia Papahagi) dar şi cu toate celelalte aspecte ale vieţii de odinioară. Argumentez cu doar două exemple. Unu: reşedinţa fortificată a Bogdăneştilor de la Cuhea (de fapt o casă sau turn-locuinţă din lemn, cu etaj, datând din prima jumătate a secolului XIV) a folosit pentru încălzire o sobă de cahle, nicidecum cuptorul tradiţional. Doi: costumele ctitorilor bisericii din acelaşi sat, Ivona şi Vasile Săpânţan (conform portretelor celor doi, cele mai vechi cunoscute în Maramureş), nu conţin nici cele mai vagi urme de elemente tradiţionale ci sunt, în întregime, costume occidentale tipice pentru epoca respectivă. Deci, atunci când situaţia financiară a permis-o, moroşenii au abandonat tradiţia în favoarea modei timpului. Vă mai miraţi că azi asistăm la demolarea şi dispariţia patrimoniului local? Eu sunt surprins de altceva: cu toate exemplele de mai sus, Cuhea a rămas până azi unul dintre cele mai conservatoare sate ale regiunii!
Muzeele etnografice maramureşene contemporane par de multe ori seci şi standardizate, pentru că au refuzat să preia şi să expună piese şi decoruri apreciate în mod rigid ca fiind kitsch-uri. Dar putem noi oare departaja arta de kitsch atunci când vorbim despre lucruri vechi? Adrian Marino şi alţii, considerau că Cimitirul Vesel este un kitsch, doar pentru că ei nu ştiau că odinioară lemnul se picta în Maramureş. De fapt, avem dovezi despre pictarea lemnului, nu numai în în domeniul religios ci şi în cel laic, încă de prin secolul XVII! Moroşenii, începând cu cromatica şi desenul scoarţelor străvechi ori cu multitudinea de simboluri şi semne cioplite în lemn, au avut o imaginaţie debordantă, utilizând o mulţime de materiale şi creând o diversitate de forme, aranjamente, croieli, culori şi ornamente, pe care le-au creat, modificat sau anulat de-a lungul timpului (de exemplu, pe vremea lui Papahagi nu existau încă minusculele şi ţuguiatele clopuri de paie devenite azi "brand"!).
Aceasta este lumea care a avut şansa să fie surprinsă fragmentar de Tache Papahagi în textele sale, respectiv în imaginile pe care le-a realizat în Maramureşul anilor 1920, 1921, 1923, 1926, 1928 şi 1929.
Vă invit să răsfoiţi mini-galeria foto, eliberându-vă de stereotipuri şi privind vechiul Maramureş tradiţional ca pe ceva mult mai complex decât vi s-a sugerat până acum că ar fi fost.
©Teofil Ivanciuc, noiembrie 2013.