Menu
Oaspeţii germani din Maramureşul medieval
(publicat în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 16, 2023)
Cuvinte cheie: Maramureș, germani, saxoni, coloniști, medieval
Despre cine erau oaspeții[2] germani din Maramureș, când și de unde au venit ori cum au dispărut aceștia, nu s-au scris multe lucruri, arhivele fiind foarte lacunare.
De la bun început trebuie spus că prezența Ordinului Cavalerilor Teutoni în Maramureșul anului 1213[3] nu se confirmă, presupusa diplomă despre acest caz dovedindu-se a fi falsă[4]. Cea mai clară dovadă că actul respectiv era contrafăcut, este că acesta, susținea „descoperitorul” său, contele Kemény József (care doar el l-ar fi văzut, și încă în original), ar fi avut inscripția sigiliului în caractere gotice, or, acest tip de litere nu era încă utilizat în acea perioadă! Kemény a fost un plastograf recunoscut, în imensul său Diplomatariu său aflându-se destul de multe documente falsificate chiar de către sine însuși, după cum a recunoscut-o parțial chiar el.
Conform datelor pe care le avem la dispoziție, cele mai timpurii așezări de coloniști străini din periferia nord-estică a Regatului Ungar au fost atestate ca atare în anul 1216. Este vorba despre satul Batar din Ugocea (azi Bratove în Ucraina, mai departe UA)[5], respectiv de orașul Sătmar, colonizat cu germani probabil pe la mijlocul secolului al XII-lea dar menționat cert în anul amintit[6].
Apoi, în 1220 aflăm de satul Sasvar (azi Trosnyk, UA) din Ugocea[7], care este reamintit, probabil, și în anul 1233[8].
Extinși spre est și nord-est, odată cu cucerirea treptată a acelor teritorii, coloniștilor le-a fost întreruptă migraţia de către invazia mongolă din 1241, mutarea fiind reluată câțiva ani după nimicitorul eveniment.
În Bereg, oaspeții din Beregszász (azi Beregovo, UA), apar menționați prima dată în anul 1247[9].
În învecinata Ugocea, coloniștii sunt pomeniți în 1261 - satul deja părăsit Gődényháza (azi Gudya, UA)[10], în anul 1262, când primesc privilegii la Seleuşul Mare (Nagyszőlős, azi Vinogradovo, UA), Tornatelek (sat dispărut) și la Szaszfalu (Sasovo, UA)[11], apoi la Felzaz (Korolevo, UA) în 1271[12] și 1272[13] şi la Feketeardó (azi Csornotysiv, UA) în 1272[14].
Germanii din Baia Mare (comitatul Sătmar) nu sunt menționați explicit ca atare, însă în oraș găsim mai târziu o serie de nume tipic nemțești[15]. Și, tot în Baia Mare, arheologii au scos la iveală un vas de bronz model Grapen, produs într-un oraș din Germania undeva în secolele XIV-XV (XIII ?), o altă posibilă dovadă a caracterului german al locuitorilor timpurii ai așezării[16].
Un alt grup de germani din apropiere, cei din Rodna (Districtul Bistriței), sunt menționați începând cu anul 1241[17], din jurul anului 1270 datând și cel mai vechi privilegiu în limba germană cunoscut în Transilvania, cel al respectivei urbe miniere[18].
Într-un asemenea context, Papa Urban al IV-lea îi scria la 13 martie 1264 din Orvieto magistrului Ioan, arhidiacon de Sătmar: „arhidiaconatul tău (...) este aşezat aşa de departe la capătul regatului Ungariei, încât între el şi regiunea tătărească nu mai este nici o aşezare omenească” („quod inter eum et regionem Tartarorum nulla hominum habitatio prorsus existat”)[19].
Afirmaţia Papei nu poate sta în picioare decât prin prisma faptului că arhidiaconatul menţionat nu îi recunoștea decât pe „oaspeţii regali” și pe ceilalţi locuitori de religie catolică, în vreme ce românii și slavii ortodocși, ori posibil și membrii altor etnii[20] ce ar fi putut exista pe atunci prin Sătmar, Ung, Ugocea, Bereg, Maramureș și în celelalte teritorii aflate sub teoretica jurisdicție a acelei instituții, nici măcar nu erau observați.
În Maramureș, coloniștii apar cel mai probabil după anul 1272 – odată cu depăşirea prisăcilor care delimitau „pădurea Maramureșului”, moment când regele Ștefan al V-lea sosește în persoană aici, probabil într-o a doua și decisivă expediție militar-vânătorească de luare în stăpânire/cucerire a acestui teritoriu, după cea din 1199. Viskul exista deja atunci, însă diploma doveditoare s-a pierdut, fiind înlocuită cu o alta în anul 1281, prin care așezarea dobândește calitatea de donaţie regală către familia Hont-Pázmány-Újhelyi[21].
Nu știm cine erau locuitorii Viskului în acei ani, dar nu poate fi exclusă varianta ca acesta să fi fost inițial o aşezare de oaspeţi stabiliți acolo anterior, de la care ar fi putut fi confiscat tacit cu acest prilej, ceea ce i-ar fi putut determina să se mute în alte locuri, mai în amonte pe Tisa.
Alți coloniști pot să fi apărut în Maramureș după anul 1280 – atunci când „aşezarea noastră regală” Seleuşul Mare din Ugocea a fost dăruită de rege unui feudal, în pofida privilegiului dat oaspeților în 1262, act despre care nu se pomenește nimic, ca și când nici n-ar fi existat vreodată (v. supra)[22].
O menţiune indirectă a implanturilor de oaspeți pe valea Tisei superioare este cea din 19 februarie 1299, atunci când regele Andrei al III-lea constata că episcopul de Agria a „sfinţit nişte locuri de cimitire în câteva sate aflate în Maramureş”[23]. Este vorba, desigur, despre satele catolice proaspăt înfiinţate de către oaspeţii germani şi maghiari.
Concluzionând, prin prisma documentelor de mai sus, pătrunderea primilor colonişti în Maramureş credem să fi avut loc între anii 1272 şi 1299.
Acum, înainte de 1299, anul când sunt menţionate, dar nenominalizate, satele lor, ar fi putut veni principalul val, care a dus la crearea majorității celor cinci colonii maramureşene al căror nume îl aflăm mai târziu: Hust, Teceu, Câmpulung și Sighet (Viskul fiind ceva mai vechi)[24].
Această strămutare poate să fi provocat și anumite mutații demografice.
Astfel, în 1261, satul Gődényháza (Gudya) din Ugocea apar ca părăsit de oaspeți: „antea hospites nostri residebant, nunc vacua et habitatoribus destituta”[25].
În anul 1284, satul Egres[26] (vecin cu Seleuşul Mare din Ugocea) era pustiu, iar în 1300 sunt menţionate trei sate slab populate ori părăsite aparţinând domeniului Visc[27], fără ca acest lucru să ne confere certitudinea că fenomenul are legătură direct de mutarea oaspeţilor pe Valea Tisei din Maramureş, pustiirile putând fi cauzate, printre multe alte posibile cauze, de atacul rutenilor petrecut fie pe parcursul, fie înainte de anul 1281.
În anul respectiv, regele Ladislau al IV-lea reîntărea magistrului Miko și lui Chepan, fiii comitelui Martaleus, satul și pământul Visk (pe atunci încă în comitatul Ugocea), deoarece privilegiul pe care-l aveau de la regele Ștefan al V-lea le fusese luat de către „rutenii ducelui Leon”[28] al Haliciului, care ocupă cu acel prilej o parte a ținuturilor de pe Tisa superioară, incluzând Muncaciul (Munkács, Mukachevo, azi UA) din Bereg, teritoriu care va fi recucerit de către maghiari pe la anul 1321.
Mai apoi, în 1307, aşezarea de oaspeţi de la Seleuşul Mare fu dăruită din nou de rege lui Beke Borsa[29], ceea ce ar fi putut provoca o nouă plecare a anumitor oaspeţi nemulţumiţi, dacă vor mai fi rămas unii din ei acolo, după confiscarea din 1280.
Aici trebuie să afirmăm că nimic nu ne îndreptăţeşte să apreciem că venirea coloniştilor în cele cinci târguri maramureşene s-a făcut într-o singură etapă şi dintr-o singură zonă, ci poate să fi avut loc în mai multe momente şi din direcţii diferite[30].
Legat de originea mai concretă a „oaspeţilor” ajunși în zona Tisei Superioare și a nordului Transilvaniei, putem emite supoziţia că cel puţin o parte a primului val era alcătuit din flamanzi („omnes Flandrenses”), atestaţi în anul 1216 în satul Batar (Bratove, azi în Ucraina) din Ugocea[31].
Teutoni („hospitibus Teutonicis”) erau denumiți coloniștii din Sătmar în anul 1230[32] și cei din Rodna - în 1241[33].
Saxoni (sași) de origine par să fi fost oaspeții din așezările Sasvar, Szaszfalu și Felzaz din Ugocea, respectiv cei din Beregszász din Bereg (v. supra), după cum le-o spune chiar numele.
La fel a fost în Maramureș, unde se vorbește permanent doar despre saxoni („Saxonum”, v. infra), care sunt în plus menționați întotdeauna primii în acte, în fața maghiarilor (v. infra)[34].
Încheiem ideea cu un ultim argument : în anul 1378, vechile sate de oaspeți regali: „Kyralhaza, Werewcze, Zazfalw” și „Ardo” din Ugocea, dăruite de rege lui Balc și Drag (împreună cu întreg domeniul cetății Nyalab) sunt numite acum doar „villae hungaricalem”[35], ceea ce ne-ar putea spune că germanii de aici se mutaseră între timp mai departe, în Maramureș.
„Oaspeții noștri strânși în Maramureșul nostru” sunt menționați explicit pentru prima dată în Maramureș în anul 1300, când aflăm că cetatea Visk este de cea mai mare trebuinţă pentru „populorum et hospitus nostrorum in terra nostra Maramors congregatorum”[36].
În 1319, Laurenţiu, fiul lui Luca, se „mută” la stăpânul său, comitele Nicolae Pok de Medieşu Aurit, „în lupta oaspeţilor din Maramureş”[37].
În anul 1329, coloniștii maramureșeni primesc de la rege privilegiul libertății, după modelul coloniștilor din Seleușul Mare, acum germanii fiind menționați pentru prima dată, lucru care se va mai repeta de-a lungul timpului de câteva ori până în anul 1453.
Iată o listă parțială a menționărilor maramureșene ulterioare fie de oaspeți, fie de cetățeni purtând nume cu rezonanță germană:
-26 aprilie 1329: „hospitum nostrorum fidelium de Maramorusio Saxonum et Hungarorum”[38].
-1336: „Corardo filio Iacobi cive de Thechew”[39].
-18 februarie 1352: „Franciscus filius Nicolai hospes de Visk et Krekanan (?) fily hedi villici de Hust in eorum et universorum hospitum seu iobagionum nostrorum Saxonum et Hungarorum in predictis villis Visk, Hust, Técsö et Hosszumezö vocatis in Maromorusio”[40].
-30 octombrie 1373: „universi hospites de Huzyumezeu”[41].
-7 octombrie 1383: „iurati ceterique Cives et hospites de Zygeth”, „iudex ac universi Cives et hospites de Longopratho”[42].
-3 iunie 1405: „hospites Saxonum et Hungarorum”[43].
-14 iulie 1424: „cives et hospites regales de Theucheu”[44].
-12 martie 1435: „Joannes dictus Kethel de Visk”[45].
-28 iunie 1435: „Blasy fily quodam Fabiani dictis Henkel de opido Zygeth”[46].
-4 aprilie 1436 : „populi et hospites de Oppido Thecew”[47].
-2 aprilie 1453: „hospitum seu iobagionum Saxonum et Hungarorum”[48].
-10 iunie 1456: „cives et hospites civitatis nostre Hwzwmezew”[49].
-9 noiembrie 1457: „cives et hospites de Hosswmezew”[50].
-17 octombrie 1459: „Paulus Einz de Hwzth”[51].
-13 ianuarie 1460: „circumspectis et honestis viris Thoma Orsoly, Gregorio Kosa et Sylo Pencz civibus de Zygeth”[52].
-1461, diplomă fragmentară: „Georgius Pontz de Zygeth”[53].
-2 august 1472: „Andreae Hintzy”[54].
-29 aprilie 1494: „cives et hospites oppidi Techew”[55].
-5 mai 1499: „hospitus et… oppidi Hozzyumezew”[56].
-14 mai 1504: „Laurentius Szasz Judex oppidi nostri Sziget„[57].
-1548: Sofia de Hust, soţia lui Michaelis Barhel[58].
Mai trebuie spus că, în afara celor cinci târguri de coroană maramureșene, oaspeții și urmașii acestora pot să se fi stabilit și în alte câteva așezări din zonă și anume la: Teceul Mic, sat întemeiat pare-se de locuitorii târgului Teceu și atestat în 1389[59], apoi la Ocna Hust, așezare salinară de lângă târgul Hust, menţionată în anul 1390[60] și dăruită în 1391 lui Luca Kun de Roszaly[61], în cvasi-necunoscutul sat Valea Judelui de pe Valea Ronișoarei, atestat deja ca părăsit în 1459[62], care aparținea oarecum de Sighet și care poate să fi constituit prima așezare a minerilor de la ocna Coștiui, respectiv în ultima localitate, atestată exact în același an[63].
Toate localitățile miniere au avut nevoie la începuturi de lucrători specializați aduși de la alte saline (nu putem intui de unde anume, deși Dejul ne este cel mai la îndemână), printre care pot să se fi aflat și germani.
Opinia că aşezările din Maramureș ale coloniştilor au fost înfiinţate pentru exploatarea sării, nu poate fi susţinută. Privilegiul din 1329 (v. supra) și cele următoare nu menţionează deloc acest aspect, care ar fi trebuit să constituie coloana vertebrală a cuprinzătorului act, vorbind încontinuu doar despre agricultură (din cele 17 puncte ale documentului, nu mai puțin de 6 se referă la lucrul pământului, însă nici măcar unul la bogățiile subsolului). A se compara cu situația de la Dej, unde sarea era elementul economic principal, subliniat în cele mai multe charte[64], ori cu cea din Rodna, unde privilegiul urbei vorbește în detaliu despre minerit (v. supra).
Prima menţiune a Cămării Sării din Maramureş datează din anul 1353[65], adică la cca jumătate de secol după înfiinţarea coloniilor de pe Tisa, iar legătura certă a coloniştilor cu sarea este surprinsă prima dată în 1390, odată cu menţionarea Ocnei Hust (v. supra).
În afara mărturiilor documentare mai mult sau mai puțin explicite, mai avem și dovezi epigrafice: este vorba despre inscripţiile din biserica reformată dispărută de la Sighet.
Prima dintre ele, semnalată sub un înger pictat în sacristie, avea următorul text : ”Anno dni M CCC… / Stephanus Durpttorf / a novo repingi fecit” (”Anul Domnului 13…/ Stephanus Durpttorf / A făcut din nou”).
Presupunem că este vorba despre un donator colonist local, personaj care poate fi legat și de cele 9 inscripții în limba germană de pe pereții pe care a fost pictat ciclul Sf. Ecaterina.
Acest grup de inscripții constituie o dovadă că, cel mai probabil în anul 1390, coloniştii germani din Sighet nu numai că erau încă departe de a fi asimilaţi de către cei maghiari, dar și că erau, dacă nu majoritari, măcar foarte influenți în târg - din moment ce au cerut să fie pictate în biserică nu mai puțin de 9 inscripții în limba lor maternă (celelalte 6 inscripții medievale aflate acolo fiind în latină și nici una în maghiară), plus că erau suficient de potenţi financiar încât să fi putut comanda ciclul de fresce[66].
Legat de forța financiară și de elite, în secolele XV-XVII două neamuri sighetene de vechi coloniști germani se remarcă din punct de vedere economic și social. Este vorba despre familiile Zaz/Szasz și Poncz/Pencz, ambele înnobilate, care dau juzi primari, dețin mori și proprietăți importante etc[67].
Bélay Vilmos a publicat o listă de nume nemţeşti din cele cinci târguri regale şi explică cum coloniştii germani din Maramureş au fost asimilaţi de maghiari începând încă din secolul al XV-lea, fenomen finalizat pe la 1600[68].
Astfel, aflăm nume germane la Hust: Koltor, la Visk: Brucz, Czebel, Duczmen, Heczel, Heder, Hemerle, Herben, Keofer, Korstien, Krisely, Manna și Stok, la Teceu: Koncz, la Câmpulung: Szasz iar la Sighet: Poncz și Herebe[69].
În același volum, istoricul Bélay realizează o listă cuprinzătoare a numelor de familie din târgurile regale, rezonanță germană având următoarele patronime:
La Câmpulung, în 1600, trăiau cetățenii Clemens Zaz, Ambrosius Celemen, Georgius Swten și Mihaly Zaz, iar în 1690, Demeter Janos[70].
La Hust, în anul 1508 sunt semnalați Clemens Zekel și Mich Herczegh, în 1525, Andreas Konth și Paulus Zekel, în 1600, Michael Karicz, Jonas Konth și Lucas Zeker, iar în 1614, Tomas Süztt[71].
La Sighet, în 1461 apare Georgius Poncz iar în 1593, Georgius Zaz[72].
La Teceu, în anul 1600 apar Paulus Lenart, Nie Menihart și Stephanus Zaz, în 1698, Nemet Istvan, iar în 1720, Martinus Nemethi[73].
În fine, la Visk în 1435 îl găsim pe Joannes dictus Kerthel, iar în 1600 pe Tomas Brucz, Nicolaus Czebel, Pauli Duczmen, Michael Heczel și Benedict Heder, Jacob Helle, Joannes Herben, Andreas Nemet, Peter Stocz și Paul Zaz[74].
Pe lângă toți cei de mai sus, numitul Mihai Zaz de Zygeth de la Cămara salinară, a fost înnobilat cu blazon pe 14 iunie 1605 de către principele Transilvaniei, Ştefan Bocskai[75].
Apoi, la 1 august 1612, diploma colectivă acordată de Gabriel Bathory unui mare număr de armalişti din cele cinci oraşe, îi cuprinde și pe: Andreas Steber, Michael Fabian, Ioannes Szekel, Stephanus Leorincz şi Ioannes Herebe din Sighet[76], numele lor având o rezonanță specifică.
Iar în anul 1673, din cei 12 membri ai consiliului Visk, nu mai puțin de 4 erau germani, acest târg fiind singurul târg cu un procent atât de serios[77].
Viskul a fost, de altfel, unica localitate în care Bel Mathias constata la începutul secolului XVIII că încă se mai folosește un „vechi idiom sau dialect saxon corupt”.[78]
Așadar, apreciem că germanii, despre care știm puține lucruri, au venit în Maramureș probabil mai multe valuri, dinspre Ugocea dar poate și din alte locuri, în a doua jumătate a secolului XIII (posibil și în secolul al XIV-lea), iar minerii sării (de vor fi fost și germani printre ei), pot să fi sosit chiar și în cel de-al XV-lea veac ori mai târziu.
Dominați peste tot de către maghiari cu excepția Viskului și inițial, probabil, și a Sighetului, Hustului și a Teceului, unde par să fi fost numeroși ori mai influenți la începuturi[79], maghiarizați treptat apoi și păstrându-și mai apoi doar numele de familie ca dovadă a originii lor etnice, menționați pentru ultima dată în calitate de saxoni în anul 1453, aceștia au dispărut prin asimilare cel mai târziu în secolul al XVI-lea.
Ulterior, în anii 1600, documentele atestă prezența în portul Sighet a unor meșteri de corăbii veniți din Passau (Germania), iar în cetatea Hust, a unor bombardieri și alți profesioniști ai războiului originari din Austria și Prusia[80], dar aceste categorii profesionale aveau puțini membri și nu credem să fi interferat prea mult cu localnicii, ori să se fi stabilit definitiv aici.
În fine, spre finele secolului al XVIII-lea, Imperiul a strămutat în Maramureș alți vorbitori de germană, în primul rând pe țipțerii specializați în exploatarea pădurilor, sosiți dinspre Zips (Slovacia), Austria[81] și Bavaria[82], dar aceasta este o cu totul altă istorie.
Bibliografie
***Arhivele Naționale Budapesta (MOL), fond Diplomatikai Levéltár (DL)
***Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Maramureş, fond 45 Prefectura judeţului Maramureş
Livia Ardelean, Die Deutschen Kolonisierung in Maramarosch im XVIII. Jh. (Colonizarea germanilor în Maramureș), în „Memoria Ethnologica”, 48-49, Baia Mare, 2013
Livia Ardelean, Istoria economică şi socială a Maramureşului între 1600-1700, Baia Mare, 2012
Matthias Bel, Historia Comitatus Maramorosiensis, manuscris, Fol. Lat. 3379, Biblioteca Națională Maghiară Budapesta, 1724
Bélay Vilmos, Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétől a XVIII század elejéig, Budapest, 1943
Johann von Csaplovics, Topographisch statistisches Archiv des Königreichs Ungern, II, Wien, 1821
***Documente privind istoria românilor (DIR), seria C, Transilvania, veacul XI-XIII, vol. 1 și urm., Bucureşti, 1951 și urm,
***Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania, XV (1376-1380), București, 2006
Sever Dumitrașcu, Iudeos, sarracenos sive ismahelitas – evreii, saracinii și ismaeliții. Arheologie și istorie, în „Analele Banatului. Istorie”, IV. 2, 1996
Andreas Eggerer, Fragment panis corvis proto-eremitici, Viennae, 1663
Fejér Georgius, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, Budae, 1829 şi urm.
Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, București, 1940
Henszlmann Imre, A Mármaros-szigeti falképekről, în „Magyar Akadémiai Értesítő”, 1847
Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, Bucureşti, I și urm., 1887 şi urm.
Gulyás László Szabolcs, Városfejlődés a középkori Máramarosban, Cluj-Napoca, 2014
Gianina-Diana Iegar, Nobilimea din comitatul Ugocea (secolele XIII-XVI), teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2013
Teofil Ivanciuc, Documente maramureșene și din alte părți (sec. XIII-XVI), în colecția Barabás Samu, în „Revista arhivei maramureșene”, nr. 13, Baia Mare, 2020
Teofil Ivanciuc, Inscripții medievale maramureșene din secolele XIV-XVI, în „Revista arhivei maramureșene”, 12, Baia Mare, 2019
Teofil Ivanciuc, Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureşene, în ”Revista Arhivei Maramureșene”, 9, 2016
Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz : Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, în „Revista Arhivei Maramureşene”, nr. 10, 2017
Teofil Ivanciuc, Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și turism, Sighetu Marmației, 2012
Iványi Béla, Bártfa szabad királyi város levéltára. 1319-1526, Budapest, 1910
Karacsonyi János, A hamis hibáskeltü és keltezetlen oklevelek jegyzéke 1400-ig, Budapest 1902
Emerico Lukinich (coord.), Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, usque ad annum 1400 p. Christum, Budapest, 1941
Mályusz Elemér, A középkori magyar nemzetiségi politika, în „Századok”, LXXIII, 1939
Mályusz Elemér, Gróf Kemény József oklevélhamisítványai, în „Levéltári Közlemények”, 59, 2, 1988
Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, Sighet, 1900
Ipolyi A., Nagy I., Véghely D., Hazai okmánytár. Codex diplomaticus patrius, VII, Budapest, 1880
Jakó Zsigmond, Erdélyi okmánytár, I (1023-1300), Budapest, 1997
Nagy Imre, Anjoukori okmánytár. Codex diplomaticus Hungaricus Andegavensis, I, Budapest, 1878
Pálóczi Horváth A., Keleti népek a középkori Magyarországon : besenyők, úzok, kunok és jászok művelődéstörténeti emlékei, Budapest – Piliscsaba, 2014
Ioan Aurel Pop (coord.), Diplome maramureşene din secolele XVI-XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, București, 2010
Radu Popa, Ţara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, 1970
Rómer Flóris, Régi falképek Magyarországon, Budapest, 1870
Szentpétery Imre, Az Árpádházi királyok okleveleinek kritikai jegyzéke, II, partea 4, Budapest, 1987
Getraude Schmitzberger, Beiträge zur Organisation der Waldwirtschaft in Oberwischau (Marmarosch) im letzten Viertel des 18. Jahrhunderts, în „Cultura materială și spirituală din bazinul Tisei Superioare. Influența populației germane asupra celorlalte etnii din regiune”, Satu Mare-Tübingen, 2003
Claus Stephani, Oben im Wassertal. Eine Zipser Chronik, București, 1970
Ioan Șchiopul, Falșurile contelui Kemeny, în „Dacia istorică”, 1, nr. 3, Cluj, 1937
Wenzel Gusztáv, Árpádkori új okmánytár, V și urm., 1290–1301, Pest, 1864 și urm.
Wenzel Gusztáv, Kritikai fejtegetések Máramaros megye tőrténetéhez, în „Magyar Akademiai Értesítő”, XVII, Pest, 1857
Zimmermann Fr., Werner K., Müller G., Gündisch G., Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Hermannstadt, 1892
Rezumat
Maramureșul a fost colonizat, probabil în mai multe etape, cu coloniști maghiari și germani (saxoni) aduși de către regele de la Buda.
Prezența cavalerilor teutoni acolo nu se confirmă, presupusa diplomă din anul 1213 dovedindu-se a fi falsă.
Sosirea primului val de nou-veniți (posibil să fi fost mai multe), dinspre Ugocea, pare să se fi petrecut între anii 1272 și 1299, oaspeții fondând sau ocupând, în primul rând grupul de așezări de pe Tisa ce mai târziu vor fi cunoscute sub numele de târguri de coroană: Visk, Hust, Teceu, Câmpulung și Sighet.
În afara dovezilor documentare, din biserica reformată demolată de la Sighet se cunosc numele unui donator german și o serie de 9 inscripții în limba germană, ceea ce dovedește că pe la 1390 saxonii erau, dacă nu dominanți, măcar foarte influenți în reședința comitatului.
Menționați ultima dată ca saxoni în 1453, coloniștii germani din Maramureș au fost maghiarizați treptat până în secolul XVI, ei păstrându-și ulterior doar numele de familie, cu excepția celor din Visk, unde au fost proporțional cei mai numeroși și unde încă mai utilizau un vechi dialect german pe la începutul secolului XVIII.
German settlers from the Medieval Maramureș
Summary
Key words: Maramureș, Germans, Saxons, settlers, Medieval
Maramureș was settled, probably in several phases, by Hungarian and German (Saxon) „guests”, brought there at the king’s request.
The presence of the Teutonic Knights there is not confirmed, the supposed charter from the year 1213 proving to be counterfeit.
The arrival, from Ugocea county, of the first group of migrants (there may have been several waves), seems to have happened between the years 1272 and 1299, the „guests” founding or occupying first, the group of settlements on the Tisa that would later be known as Royal market towns: Visk, Hust, Teceu, Câmpulung and Sighet.
Apart from the records evidence, the name of a German donor and a series of 9 inscriptions in German language, dating back in 1390, are known from the demolished reformed church of Sighet, proving that at that time the Saxons were, if not dominant, at least very influential in town.
Last mentioned under the name of Saxons in 1453, the German settlers of Maramureș were gradually Hungarised until the 16th century, subsequently retaining only their original surnames, except for those of Visk, where they were proportionally the most numerous and where they still used an old German dialect even at the beginning of the 18th century.
Bibliografie
[2] Cu acest nume sunt denumiți de obicei coloniștii aduși de către regalitatea maghiară în teritoriile intracarpatice.
[3] Publicat în Fejér Georgius, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, Budae, 1829 şi urm., X, vol. 3, p. 249, Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, Bucureşti, 1887 şi urm., 1, vol. 1, p. 60 și Wenzel Gusztáv, Kritikai fejtegetések Máramaros megye tőrténetéhez, în „Magyar Akademiai Értesítő”, XVII, Pest, 1857, p. 322.
[4] Karacsonyi János, A hamis hibáskeltü és keltezetlen oklevelek jegyzéke 1400-ig, Budapest 1902, p. 12-14, Ioan Șchiopul, Falșurile contelui Kemeny, în „Dacia istorică”, 1, nr. 3, Cluj, 1937, p. 116-117, Radu Popa, Ţara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, 1970, p. 49, Mályusz Elemér, Gróf Kemény József oklevélhamisítványai, în „Levéltári Közlemények”, 59, 2, 1988, p. 202, ș.a. Deși dovedită ca falsă, a fost acceptată ca atare de către Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 5, nota 3, Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, București, 1940, pp. 35-36, dar și de unii autori din zilele noastre.
[5] Fejér, op. cit., III, vol. 2, p. 211. În continuare, Ucraina va fi abreviată: UA.
[6] Partea locuită de germani din Sătmar, în ***Documente privind istoria românilor (în continuare DIR), seria C, Transilvania, veacul XI-XIII, vol. 1, Bucureşti, 1951, p. 159. „Villa teutonicorum in Zothmar”, în Mályusz Elemér, A középkori magyar nemzetiségi politika, în „Századok”, LXXIII, 1939, p. 278. În anul 1230: „credincioșii noștri oaspeți teutoni din Sătmar, care spuneau că au venit în Ungaria sub ocrotirea reginei Gisela”, regină între anii 996-1038 (DIR, op. cit., p 238). „Hospites nostri de Zathmar” în anul 1236: Zimmermann Fr., Werner K., Müller G., Gündisch G., Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Hermannstadt, 1892, p. 66. Orașul de peste apa Someșului, Mintiul, apare în acte în 1275, iar oaspeții de acolo, ”hospites de Nemythy”, în anul 1299: Ipolyi A., Nagy I., Véghely D., Hazai okmánytár. Codex diplomaticus patrius, VII, Budapest, 1880, p. 277.
[7] DIR, ibidem, p. 104.
[8] Ibidem, p. 268.
[9] „hospites nostri charissimi de Luprechthaza”, Fejér, Ibidem, IV, 1, pp. 455-457 și Arhivele Naționale Maghiare (în continuare MOL), cota DL 314.
[10] Fejer, op.cit., VII, vol. 3, p. 46.
[11] Wenzel Gusztáv, Árpádkori új okmánytár. Codex diplomaticus Arpadianus continuatus. VIII. 1261–1272, Pest, 1870, pp. 31-32. MOL, DL 70604 şi DL 70614. A se vedea și Fejér, op. cit., VII, 3, p. 48.
[12] Tringli István, A Perényi család levéltára 1222–1526, Budapest, 2008, p. 17.
[13] Fejér, Ibidem, V, 1, p. 176: „hospites nostri de villa Felzaz”.
[14] Szabó István, Ugocsa megye, Budapest, 1937, p. 38. În treacăt observăm că numărul așezărilor de oaspeți din Ugocea este identic cu cel al așezărilor similare de mai târziu din Maramureș.
[15] Câteva dintre acestea sunt enumerate de Gerhardt Hochstrasser în Notwendige Berichtigungen über einige Saxones aus der Marmarosch des 16. Jahrhunderts, în „Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde”, 29, 2006, pp. 66-67.
[16] Carol Kacsó, Die fruhe sachsische Prasenz in Baia Mare und in der Maramuresch, în „Marisia”, XXXI, seria Arheologie, Târgu Mureș, 2011, pp. 339-346.
[17] „Rudana, o bogată cetate a Teutonilor”, ed. Gheorghe Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, V, Cântecul de jale de Rogerius, p. 33 etc.
[18] Paul Binder, Oraşul Rodna în secolul al XIII-lea, în „Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca”, XXXI, 1992, pp. 145-149.
[19] Jakó Zsigmond, Erdélyi okmánytár I. (1023-1300), Budapest, 1997, pp. 207-208. Textul românesc în DIR, seria C, Transilvania, veacul al XIII-lea, vol. 2, București, 1952, pp. 60-61, iar cel latin în Zimmermann Fr., Werner K., Müller G., Gündisch G., op. cit., pp. 90-91. Textul fiind grafiat „Sassvar”, i-a determinat pe editorii români să creadă că este vorba despre Orăştie dar editorii maghiar au lămurit problema (nota 1): nu există atestat nicăieri vreun Ioan, arhidiacon de Orăştie, dar la 1268 este atesat unul cu același nume în Sătmar: „magister Joannes archidiaconus de Zathmar”, conform unui act original emis de Conventul din Lelesz.
[20] Ne gândim la posibile mici grupuri de cumani, de alte populații orientale, ori, de ce nu?, chiar și de băștinași păgâni, care și-ar fi putut afla un ultim refugiu prin acele zone izolate. Pálóczi Horváth A., Keleti népek a középkori Magyarországon : besenyők, úzok, kunok és jászok művelődéstörténeti emlékei, Budapest-Piliscsaba, 2014, passim; Sever Dumitrașcu, Iudeos, sarracenos sive ismahelitas – evreii, saracinii și ismaeliții. Arheologie și istorie, în „Analele Banatului. Istorie”, IV. 2, 1996, pp. 7-16 etc.
[21] Fejér, op.cit., V, vol. 3, Buda, 1830, p. 87-89, şi DIR, seria C,Transilvania, veacul XIII, vol. 2, p. 234 etc. MOL, DL 38131. Teofil Ivanciuc, Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureşene, în ”Revista Arhivei Maramureșene”, 9, 2016, pp. 13-44.
[22] Wenzel Gusztáv, Árpádkori új okmánytár,. XII, Pest, 1874, p. 291, și Radu Popa, op. cit., p. 48.
[23] Textul latin la Hurmuzaki, op. cit., vol. I, partea 1, Bucureşti, 1887, p. 540, Fejér, op.cit., VI, vol. 2, p. 192, ***DIR, op. cit., p. 461, Szentpétery Imre, Az Árpádházi királyok okleveleinek kritikai jegyzéke, II, partea 4, Budapest, 1987, p. 213 etc. La MOL, sub cota DL 26368.
[24] În timp ce Sighetul, cea mai avansată colonie în amonte pe Tisa, poate să fi fost fondat ceva mai târziu.
[25] Fejer, op.cit., VII, vol. 3, p. 46. Sigur, depopularea satului poate să fi avut ca motivație o mulțime de alte cauze.
[26] “terram vacuam et habitatoribus destitutam”, în Szabó István, op. cit., p. 39 nota 5, și la MOL, cota DL 38132.
[27] “Rokaz et Fekete Ardou, quae sunt minime populosae et Nyirtelek, quae est vacua et habitatoribus destituta”, Fejér, op.cit., tom VI, vol. 2, pp. 254-255.
[28] Ibidem, tom V, vol. 3, p. 87-89, regest în DIR, seria C, Transilvania, veacul XIII, vol. 2, p. 234.
[29] Ibidem, p. 43, nota 1.
[30] În acest sens, a se vedea mai multe diplome, precum cea dată la Sighet în 1383 (Ioan Mihalyi de Apşa, op. cit., p. 80), semnată de “Judele Nicolaus zis Bogaz, …, judele orăşenilor şi oaspeţilor din Sighet”, care judecă pricina “orăşenilor şi oaspeţilor din Câmpulung” (“cives et hospites”), expresii care par să delimiteze două categorii de locuitori, poate cu origini sau cu drepturi diferite, ce vor fi putut fi instalaţi acolo în etape distincte.
[31] ***DIR, seria C, Transilvania, veacul XI-XIII, vol. 1, Bucureşti, 1951, p. 82. Aceștia par să fi fost nimiciți cu desăvârșire în timpul invaziei mongole din 1241, deoarece satul nu mai apare în documente o bună bucată de timp, iar privilegiile de care se bucură mai apoi celelalte așezări de oaspeți nu cuprind și Batarul. V. Gianina-Diana Iegar, Nobilimea din comitatul Ugocea (secolele XIII-XVI), teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2013, p. 121.
[32] Fejér, op. cit., III, vol. 2, Budae, 1829, p. 211. Despre etnia primilor colonişti, v. mai pe larg la Szabó István, op. cit., pp. 43-53. Deși unii confundă Ordinul Cavalerilor Teutoni cu oaspeții teutoni, între acestea nu există nici o legătură.
[33] G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 33 etc.
[34] Termenii de „teuton” și „saxon” sunt deseori generice, coloniștii occidentali purtând aceste nume putând fi originari din Luxembourg, Franța, Țările de Jos, Valea Rinului, Thuringia, Bavaria etc., doar despre flandrensi putându-se afirma că erau originari, aproape cert, din Flandra. Dar faptul că germanii din Visk utilizau un dialect „saxon” (v. infra), ne dă de înțeles că patria de origine a oaspeților maramureșeni a fost undeva în teritoriile de limbă germană.
[35] (Ed. E. Lukinich), Documenta Historiam Valachorum in Hungaria Illustrantia usque ad annum 1400 p. Christum, Budapest, 1941, pp. 279-282, Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania, XV (1376-1380), București, 2006, pp. 469-471, etc., MOL, DL 26566.
[36] Fejér, ibidem., VI, vol. 2, p. 253.
[37] Nagy Imre, Anjoukori okmánytár. Codex diplomaticus Hungaricus Andegavensis, I, Budapest, 1878, p. 505. Mai pe larg despre contextul „luptei oaspeților”, vezi Teofil Ivanciuc, op. cit., pp. 29-31.
[38] Este vorba despre privilegiul târgurilor de coroană maramureșene, emis după modelul celui din Seleușul Mare. Fejér, op.cit., tom VIII, vol. 3, Buda, 1832, p. 353-356, Wenzel Gusztáv, op. cit., pp. 381-383, Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., tom 1, vol. 1, p. 611-612, Ioan Mihalyi de Apşa, op. cit., pp. 8-11, ***DIR, C, Transilvania, sec. XIV, vol. 2, p. 398-400, Teofil Ivanciuc, op. cit., pp. 23-25 etc.
[39] Ioan Mihalyi de Apșa, ibidem, p. 13.
[40] Acesta este privilegiul târgului Sighet. Teofil Ivanciuc, op. cit., pp. 30-31 și 35, unde apar și restul menționărilor. MOL, DL 2539.
[41] Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., p. 69.
[42] Ibidem, p. 80. Este vorba despre târgurile Sighet și Câmpulung.
[43] Reîntărire a privilegiului inițial din 1326. Wenzel Gusztáv, Kritikai fejtegetések Máramaros megye tőrténetéhez, în „Magyar Akademiai Értesítő”, XVII, Pest, 1857, p. 383. MOL, DL 2539 p. 25.
[44] Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., p. 264.
[45]Reîntărire a privilegiului inițial. MOL, DL 2539, p. 28-29, Gulyás László Szabolcs, Városfejlődés a középkori Máramarosban, Cluj-Napoca, 2014, p. 40, nota 138.
[46] MOL, DL 24953.
[47] Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., p. 304.
[48] Reîntărire a privilegiului inițial din 1326. Originalul se păstrează în arhivele reformate de la Debrecen, MOL, DF 275901 ; copie în arhiva Beregovo, MOL, DF 274893.
[49] Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., p. 393.
[50] Ibidem, pp. 402-404.
[51] Ibidem, p. 429.
[52] Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz : Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, în „Revista Arhivei Maramureşene”, nr. 10, 2017, pp. 15-39. MOL, DL 15428.
[53] Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., p. 434.
[54] Reîntărire a privilegiului inițial din 1326. Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., pp. 516-517, MOL, DL 22477 și DL 24898, originalul fiind păstrat la arhiva reformată din Debrecen, MOL, DF 275905.
[55] Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., pp. 605-606.
[56] Probabilă hotărnicie a târgului Câmpulung. Teofil Ivanciuc, Documente maramureșene și din alte părți (sec. XIII-XVI), în colecția Barabás Samu, în „Revista arhivei maramureșene”, nr. 13, Baia Mare, 2020, p. 21, MOL, DF 247927.
[57] Reîntărire a privilegiului inițial din 1326. Wenzel Gusztáv, Kritikai fejtegetések Máramaros megye tőrténetéhez, în „Magyar Akademiai Értesítő”, XVII, Pest, 1857, p. 384.
[58] Ioan Aurel Pop (coord.), Diplome maramureşene din secolele XVI-XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, București, 2010, p. 140.
[59] Ioan Mihalyi de Apşa, op. cit., p. 89.
[60] Ibidem, p. 101.
[61] Emerico Lukinich (coord.), Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, usque ad annum 1400 p. Christum, Budapest, 1941, p. 423.
[62] Teofil Ivanciuc, op. cit., 2017, pp. 26-30.
[63] Iványi Béla, Bártfa szabad királyi város levéltára. 1319-1526, Budapest, 1910, p. 176.
[64] Începând din anul 1290: Zimmermann Fr., Werner K., Müller G., Gündisch G., Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Hermannstadt, 1892, p. 166, apoi în 1291: Wenzel Gusztáv, Árpádkori új okmánytár, V, 1290–1301, Pest, 1864, pp. 20-22 etc.
[65] „salinis Regalibus in Maromaros constitutis”, în Andreas Eggerer, Fragment panis corvis proto-eremitici, Viennae, 1663, p. 133. După Radu Popa (op. cit., p. 130) şi alţi istorici, Cămara de sare maramureşeană a fost atestată doar în anul 1397.
[66] Teofil Ivanciuc, Inscripții medievale maramureșene din secolele XIV-XVI, în „Revista arhivei maramureșene”, 12, Baia Mare, 2019, p. 12, Rómer Flóris, Régi falképek Magyarországon, Budapest, 1870, p. 91, respectiv Henszlmann Imre, A Mármaros-szigeti falképekről, în „Magyar Akadémiai Értesítő”, 1847, p. 36.
[67] Teofil Ivanciuc, Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și turism, Sighetu Marmației, 2012, pp. 24 și 73-74.
[68] Maghiarizarea destul de timpurie a germanilor a fost dealtfel un fenomen înregistrat şi în alte oraşe din regiune, cum ar fi Sătmarul, Clujul sau Dejul.
[69] Bélay Vilmos, Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétől a XVIII század elejéig, Budapest, 1943, pp. 27-29.
[70] Ibidem, pp. 148-149.
[71] Ibidem, pp. 150-152.
[72] Ibidem, p. 197.
[73] Ibidem, p. 205-208.
[74] Ibidem, pp. 215-216.
[75] SJAN Maramureş, fond 45 Prefectura judeţului Maramureş, inventar 355 diplome privilegiale, nr. 18.
[76] Ibidem, nr. 19.
[77] Gulyás László Szabolcs, op. cit., p. 49.
[78] Matthias Bel, Historia Comitatus Maramorosiensis, 1724, manuscris, Fol. Lat. 3379, Biblioteca Națională Maghiară Budapesta, p. 68 și 71: „Supersunt apud Viskenses antiquae Saxonum dialectus quaedam reliquiae cum lingua Hungarica mala permixtae” si „Visk saxonicum oppidum, cuius incolae germanicum idioma corruptum illud ac ex Hungaria contagione ridicule foedum loquunt”.
[79] Supoziție ce ține cont de ponderea numelor germane în acele târguri, respectiv de dovezile epigrafice din biserica Sighetului. Radu Popa, op. cit., p. 48, nota 36, crede că primul val de colonizare să fi cuprins în special elemente de origine germană, ce au făcut poate o etapă intermediară în Ugocea, de unde au urcat apoi mai departe pe Tisa.
[80] Livia Ardelean, Istoria economică şi socială a Maramureşului între 1600-1700, Baia Mare, 2012, pp. 303-304 și 395.
[81] „Unii (dintre germani n.n.) sunt stabiliţi din vremurile vechi ori mai recente în oraşele de coroană, ei fiind parţial maghiarizaţi. Alţii au fost aduşi de către Fisc pentru producţia de sare, cum ar fi minerii din Coştiui, Şugatag, Slatina şi Frasin, angajaţii din Portul sării din Bocicoi şi de la Cămările Sării din Sighet şi Buştino, unii din ei locuind şi în satul Lunca. În fine, tot germani sunt şi tăietorii de lemne care au fost aduşi din zona Salzkammergut din Austria şi care au fost colonizaţi în localităţile Mokra, Königsfeld, Raho, Körösmezö și la Vişeu”. Din Johann von Csaplovics, Topographisch statistisches Archiv des Königreichs Ungern, II, Wien, 1821, p. 396.
[82]Claus Stephani, Oben im Wassertal. Eine Zipser Chronik, București, 1970, Livia Ardelean, Die Deutschen Kolonisierung in Maramarosch im XVIII. Jh. (Colonizarea germanilor în Maramureș), în „Memoria Ethnologica”, 48-49, Baia Mare, 2013, pp. 144-156, Getraude Schmitzberger, Beiträge zur Organisation der Waldwirtschaft in Oberwischau (Marmarosch) im letzten Viertel des 18. Jahrhunderts, în „Cultura materială și spirituală din bazinul Tisei Superioare. Influența populației germane asupra celorlalte etnii din regiune”, Satu Mare-Tübingen, 2003, pp. 47-64 etc.
Cuvinte cheie: Maramureș, germani, saxoni, coloniști, medieval
Despre cine erau oaspeții[2] germani din Maramureș, când și de unde au venit ori cum au dispărut aceștia, nu s-au scris multe lucruri, arhivele fiind foarte lacunare.
De la bun început trebuie spus că prezența Ordinului Cavalerilor Teutoni în Maramureșul anului 1213[3] nu se confirmă, presupusa diplomă despre acest caz dovedindu-se a fi falsă[4]. Cea mai clară dovadă că actul respectiv era contrafăcut, este că acesta, susținea „descoperitorul” său, contele Kemény József (care doar el l-ar fi văzut, și încă în original), ar fi avut inscripția sigiliului în caractere gotice, or, acest tip de litere nu era încă utilizat în acea perioadă! Kemény a fost un plastograf recunoscut, în imensul său Diplomatariu său aflându-se destul de multe documente falsificate chiar de către sine însuși, după cum a recunoscut-o parțial chiar el.
Conform datelor pe care le avem la dispoziție, cele mai timpurii așezări de coloniști străini din periferia nord-estică a Regatului Ungar au fost atestate ca atare în anul 1216. Este vorba despre satul Batar din Ugocea (azi Bratove în Ucraina, mai departe UA)[5], respectiv de orașul Sătmar, colonizat cu germani probabil pe la mijlocul secolului al XII-lea dar menționat cert în anul amintit[6].
Apoi, în 1220 aflăm de satul Sasvar (azi Trosnyk, UA) din Ugocea[7], care este reamintit, probabil, și în anul 1233[8].
Extinși spre est și nord-est, odată cu cucerirea treptată a acelor teritorii, coloniștilor le-a fost întreruptă migraţia de către invazia mongolă din 1241, mutarea fiind reluată câțiva ani după nimicitorul eveniment.
În Bereg, oaspeții din Beregszász (azi Beregovo, UA), apar menționați prima dată în anul 1247[9].
În învecinata Ugocea, coloniștii sunt pomeniți în 1261 - satul deja părăsit Gődényháza (azi Gudya, UA)[10], în anul 1262, când primesc privilegii la Seleuşul Mare (Nagyszőlős, azi Vinogradovo, UA), Tornatelek (sat dispărut) și la Szaszfalu (Sasovo, UA)[11], apoi la Felzaz (Korolevo, UA) în 1271[12] și 1272[13] şi la Feketeardó (azi Csornotysiv, UA) în 1272[14].
Germanii din Baia Mare (comitatul Sătmar) nu sunt menționați explicit ca atare, însă în oraș găsim mai târziu o serie de nume tipic nemțești[15]. Și, tot în Baia Mare, arheologii au scos la iveală un vas de bronz model Grapen, produs într-un oraș din Germania undeva în secolele XIV-XV (XIII ?), o altă posibilă dovadă a caracterului german al locuitorilor timpurii ai așezării[16].
Un alt grup de germani din apropiere, cei din Rodna (Districtul Bistriței), sunt menționați începând cu anul 1241[17], din jurul anului 1270 datând și cel mai vechi privilegiu în limba germană cunoscut în Transilvania, cel al respectivei urbe miniere[18].
Într-un asemenea context, Papa Urban al IV-lea îi scria la 13 martie 1264 din Orvieto magistrului Ioan, arhidiacon de Sătmar: „arhidiaconatul tău (...) este aşezat aşa de departe la capătul regatului Ungariei, încât între el şi regiunea tătărească nu mai este nici o aşezare omenească” („quod inter eum et regionem Tartarorum nulla hominum habitatio prorsus existat”)[19].
Afirmaţia Papei nu poate sta în picioare decât prin prisma faptului că arhidiaconatul menţionat nu îi recunoștea decât pe „oaspeţii regali” și pe ceilalţi locuitori de religie catolică, în vreme ce românii și slavii ortodocși, ori posibil și membrii altor etnii[20] ce ar fi putut exista pe atunci prin Sătmar, Ung, Ugocea, Bereg, Maramureș și în celelalte teritorii aflate sub teoretica jurisdicție a acelei instituții, nici măcar nu erau observați.
În Maramureș, coloniștii apar cel mai probabil după anul 1272 – odată cu depăşirea prisăcilor care delimitau „pădurea Maramureșului”, moment când regele Ștefan al V-lea sosește în persoană aici, probabil într-o a doua și decisivă expediție militar-vânătorească de luare în stăpânire/cucerire a acestui teritoriu, după cea din 1199. Viskul exista deja atunci, însă diploma doveditoare s-a pierdut, fiind înlocuită cu o alta în anul 1281, prin care așezarea dobândește calitatea de donaţie regală către familia Hont-Pázmány-Újhelyi[21].
Nu știm cine erau locuitorii Viskului în acei ani, dar nu poate fi exclusă varianta ca acesta să fi fost inițial o aşezare de oaspeţi stabiliți acolo anterior, de la care ar fi putut fi confiscat tacit cu acest prilej, ceea ce i-ar fi putut determina să se mute în alte locuri, mai în amonte pe Tisa.
Alți coloniști pot să fi apărut în Maramureș după anul 1280 – atunci când „aşezarea noastră regală” Seleuşul Mare din Ugocea a fost dăruită de rege unui feudal, în pofida privilegiului dat oaspeților în 1262, act despre care nu se pomenește nimic, ca și când nici n-ar fi existat vreodată (v. supra)[22].
O menţiune indirectă a implanturilor de oaspeți pe valea Tisei superioare este cea din 19 februarie 1299, atunci când regele Andrei al III-lea constata că episcopul de Agria a „sfinţit nişte locuri de cimitire în câteva sate aflate în Maramureş”[23]. Este vorba, desigur, despre satele catolice proaspăt înfiinţate de către oaspeţii germani şi maghiari.
Concluzionând, prin prisma documentelor de mai sus, pătrunderea primilor colonişti în Maramureş credem să fi avut loc între anii 1272 şi 1299.
Acum, înainte de 1299, anul când sunt menţionate, dar nenominalizate, satele lor, ar fi putut veni principalul val, care a dus la crearea majorității celor cinci colonii maramureşene al căror nume îl aflăm mai târziu: Hust, Teceu, Câmpulung și Sighet (Viskul fiind ceva mai vechi)[24].
Această strămutare poate să fi provocat și anumite mutații demografice.
Astfel, în 1261, satul Gődényháza (Gudya) din Ugocea apar ca părăsit de oaspeți: „antea hospites nostri residebant, nunc vacua et habitatoribus destituta”[25].
În anul 1284, satul Egres[26] (vecin cu Seleuşul Mare din Ugocea) era pustiu, iar în 1300 sunt menţionate trei sate slab populate ori părăsite aparţinând domeniului Visc[27], fără ca acest lucru să ne confere certitudinea că fenomenul are legătură direct de mutarea oaspeţilor pe Valea Tisei din Maramureş, pustiirile putând fi cauzate, printre multe alte posibile cauze, de atacul rutenilor petrecut fie pe parcursul, fie înainte de anul 1281.
În anul respectiv, regele Ladislau al IV-lea reîntărea magistrului Miko și lui Chepan, fiii comitelui Martaleus, satul și pământul Visk (pe atunci încă în comitatul Ugocea), deoarece privilegiul pe care-l aveau de la regele Ștefan al V-lea le fusese luat de către „rutenii ducelui Leon”[28] al Haliciului, care ocupă cu acel prilej o parte a ținuturilor de pe Tisa superioară, incluzând Muncaciul (Munkács, Mukachevo, azi UA) din Bereg, teritoriu care va fi recucerit de către maghiari pe la anul 1321.
Mai apoi, în 1307, aşezarea de oaspeţi de la Seleuşul Mare fu dăruită din nou de rege lui Beke Borsa[29], ceea ce ar fi putut provoca o nouă plecare a anumitor oaspeţi nemulţumiţi, dacă vor mai fi rămas unii din ei acolo, după confiscarea din 1280.
Aici trebuie să afirmăm că nimic nu ne îndreptăţeşte să apreciem că venirea coloniştilor în cele cinci târguri maramureşene s-a făcut într-o singură etapă şi dintr-o singură zonă, ci poate să fi avut loc în mai multe momente şi din direcţii diferite[30].
Legat de originea mai concretă a „oaspeţilor” ajunși în zona Tisei Superioare și a nordului Transilvaniei, putem emite supoziţia că cel puţin o parte a primului val era alcătuit din flamanzi („omnes Flandrenses”), atestaţi în anul 1216 în satul Batar (Bratove, azi în Ucraina) din Ugocea[31].
Teutoni („hospitibus Teutonicis”) erau denumiți coloniștii din Sătmar în anul 1230[32] și cei din Rodna - în 1241[33].
Saxoni (sași) de origine par să fi fost oaspeții din așezările Sasvar, Szaszfalu și Felzaz din Ugocea, respectiv cei din Beregszász din Bereg (v. supra), după cum le-o spune chiar numele.
La fel a fost în Maramureș, unde se vorbește permanent doar despre saxoni („Saxonum”, v. infra), care sunt în plus menționați întotdeauna primii în acte, în fața maghiarilor (v. infra)[34].
Încheiem ideea cu un ultim argument : în anul 1378, vechile sate de oaspeți regali: „Kyralhaza, Werewcze, Zazfalw” și „Ardo” din Ugocea, dăruite de rege lui Balc și Drag (împreună cu întreg domeniul cetății Nyalab) sunt numite acum doar „villae hungaricalem”[35], ceea ce ne-ar putea spune că germanii de aici se mutaseră între timp mai departe, în Maramureș.
„Oaspeții noștri strânși în Maramureșul nostru” sunt menționați explicit pentru prima dată în Maramureș în anul 1300, când aflăm că cetatea Visk este de cea mai mare trebuinţă pentru „populorum et hospitus nostrorum in terra nostra Maramors congregatorum”[36].
În 1319, Laurenţiu, fiul lui Luca, se „mută” la stăpânul său, comitele Nicolae Pok de Medieşu Aurit, „în lupta oaspeţilor din Maramureş”[37].
În anul 1329, coloniștii maramureșeni primesc de la rege privilegiul libertății, după modelul coloniștilor din Seleușul Mare, acum germanii fiind menționați pentru prima dată, lucru care se va mai repeta de-a lungul timpului de câteva ori până în anul 1453.
Iată o listă parțială a menționărilor maramureșene ulterioare fie de oaspeți, fie de cetățeni purtând nume cu rezonanță germană:
-26 aprilie 1329: „hospitum nostrorum fidelium de Maramorusio Saxonum et Hungarorum”[38].
-1336: „Corardo filio Iacobi cive de Thechew”[39].
-18 februarie 1352: „Franciscus filius Nicolai hospes de Visk et Krekanan (?) fily hedi villici de Hust in eorum et universorum hospitum seu iobagionum nostrorum Saxonum et Hungarorum in predictis villis Visk, Hust, Técsö et Hosszumezö vocatis in Maromorusio”[40].
-30 octombrie 1373: „universi hospites de Huzyumezeu”[41].
-7 octombrie 1383: „iurati ceterique Cives et hospites de Zygeth”, „iudex ac universi Cives et hospites de Longopratho”[42].
-3 iunie 1405: „hospites Saxonum et Hungarorum”[43].
-14 iulie 1424: „cives et hospites regales de Theucheu”[44].
-12 martie 1435: „Joannes dictus Kethel de Visk”[45].
-28 iunie 1435: „Blasy fily quodam Fabiani dictis Henkel de opido Zygeth”[46].
-4 aprilie 1436 : „populi et hospites de Oppido Thecew”[47].
-2 aprilie 1453: „hospitum seu iobagionum Saxonum et Hungarorum”[48].
-10 iunie 1456: „cives et hospites civitatis nostre Hwzwmezew”[49].
-9 noiembrie 1457: „cives et hospites de Hosswmezew”[50].
-17 octombrie 1459: „Paulus Einz de Hwzth”[51].
-13 ianuarie 1460: „circumspectis et honestis viris Thoma Orsoly, Gregorio Kosa et Sylo Pencz civibus de Zygeth”[52].
-1461, diplomă fragmentară: „Georgius Pontz de Zygeth”[53].
-2 august 1472: „Andreae Hintzy”[54].
-29 aprilie 1494: „cives et hospites oppidi Techew”[55].
-5 mai 1499: „hospitus et… oppidi Hozzyumezew”[56].
-14 mai 1504: „Laurentius Szasz Judex oppidi nostri Sziget„[57].
-1548: Sofia de Hust, soţia lui Michaelis Barhel[58].
Mai trebuie spus că, în afara celor cinci târguri de coroană maramureșene, oaspeții și urmașii acestora pot să se fi stabilit și în alte câteva așezări din zonă și anume la: Teceul Mic, sat întemeiat pare-se de locuitorii târgului Teceu și atestat în 1389[59], apoi la Ocna Hust, așezare salinară de lângă târgul Hust, menţionată în anul 1390[60] și dăruită în 1391 lui Luca Kun de Roszaly[61], în cvasi-necunoscutul sat Valea Judelui de pe Valea Ronișoarei, atestat deja ca părăsit în 1459[62], care aparținea oarecum de Sighet și care poate să fi constituit prima așezare a minerilor de la ocna Coștiui, respectiv în ultima localitate, atestată exact în același an[63].
Toate localitățile miniere au avut nevoie la începuturi de lucrători specializați aduși de la alte saline (nu putem intui de unde anume, deși Dejul ne este cel mai la îndemână), printre care pot să se fi aflat și germani.
Opinia că aşezările din Maramureș ale coloniştilor au fost înfiinţate pentru exploatarea sării, nu poate fi susţinută. Privilegiul din 1329 (v. supra) și cele următoare nu menţionează deloc acest aspect, care ar fi trebuit să constituie coloana vertebrală a cuprinzătorului act, vorbind încontinuu doar despre agricultură (din cele 17 puncte ale documentului, nu mai puțin de 6 se referă la lucrul pământului, însă nici măcar unul la bogățiile subsolului). A se compara cu situația de la Dej, unde sarea era elementul economic principal, subliniat în cele mai multe charte[64], ori cu cea din Rodna, unde privilegiul urbei vorbește în detaliu despre minerit (v. supra).
Prima menţiune a Cămării Sării din Maramureş datează din anul 1353[65], adică la cca jumătate de secol după înfiinţarea coloniilor de pe Tisa, iar legătura certă a coloniştilor cu sarea este surprinsă prima dată în 1390, odată cu menţionarea Ocnei Hust (v. supra).
În afara mărturiilor documentare mai mult sau mai puțin explicite, mai avem și dovezi epigrafice: este vorba despre inscripţiile din biserica reformată dispărută de la Sighet.
Prima dintre ele, semnalată sub un înger pictat în sacristie, avea următorul text : ”Anno dni M CCC… / Stephanus Durpttorf / a novo repingi fecit” (”Anul Domnului 13…/ Stephanus Durpttorf / A făcut din nou”).
Presupunem că este vorba despre un donator colonist local, personaj care poate fi legat și de cele 9 inscripții în limba germană de pe pereții pe care a fost pictat ciclul Sf. Ecaterina.
Acest grup de inscripții constituie o dovadă că, cel mai probabil în anul 1390, coloniştii germani din Sighet nu numai că erau încă departe de a fi asimilaţi de către cei maghiari, dar și că erau, dacă nu majoritari, măcar foarte influenți în târg - din moment ce au cerut să fie pictate în biserică nu mai puțin de 9 inscripții în limba lor maternă (celelalte 6 inscripții medievale aflate acolo fiind în latină și nici una în maghiară), plus că erau suficient de potenţi financiar încât să fi putut comanda ciclul de fresce[66].
Legat de forța financiară și de elite, în secolele XV-XVII două neamuri sighetene de vechi coloniști germani se remarcă din punct de vedere economic și social. Este vorba despre familiile Zaz/Szasz și Poncz/Pencz, ambele înnobilate, care dau juzi primari, dețin mori și proprietăți importante etc[67].
Bélay Vilmos a publicat o listă de nume nemţeşti din cele cinci târguri regale şi explică cum coloniştii germani din Maramureş au fost asimilaţi de maghiari începând încă din secolul al XV-lea, fenomen finalizat pe la 1600[68].
Astfel, aflăm nume germane la Hust: Koltor, la Visk: Brucz, Czebel, Duczmen, Heczel, Heder, Hemerle, Herben, Keofer, Korstien, Krisely, Manna și Stok, la Teceu: Koncz, la Câmpulung: Szasz iar la Sighet: Poncz și Herebe[69].
În același volum, istoricul Bélay realizează o listă cuprinzătoare a numelor de familie din târgurile regale, rezonanță germană având următoarele patronime:
La Câmpulung, în 1600, trăiau cetățenii Clemens Zaz, Ambrosius Celemen, Georgius Swten și Mihaly Zaz, iar în 1690, Demeter Janos[70].
La Hust, în anul 1508 sunt semnalați Clemens Zekel și Mich Herczegh, în 1525, Andreas Konth și Paulus Zekel, în 1600, Michael Karicz, Jonas Konth și Lucas Zeker, iar în 1614, Tomas Süztt[71].
La Sighet, în 1461 apare Georgius Poncz iar în 1593, Georgius Zaz[72].
La Teceu, în anul 1600 apar Paulus Lenart, Nie Menihart și Stephanus Zaz, în 1698, Nemet Istvan, iar în 1720, Martinus Nemethi[73].
În fine, la Visk în 1435 îl găsim pe Joannes dictus Kerthel, iar în 1600 pe Tomas Brucz, Nicolaus Czebel, Pauli Duczmen, Michael Heczel și Benedict Heder, Jacob Helle, Joannes Herben, Andreas Nemet, Peter Stocz și Paul Zaz[74].
Pe lângă toți cei de mai sus, numitul Mihai Zaz de Zygeth de la Cămara salinară, a fost înnobilat cu blazon pe 14 iunie 1605 de către principele Transilvaniei, Ştefan Bocskai[75].
Apoi, la 1 august 1612, diploma colectivă acordată de Gabriel Bathory unui mare număr de armalişti din cele cinci oraşe, îi cuprinde și pe: Andreas Steber, Michael Fabian, Ioannes Szekel, Stephanus Leorincz şi Ioannes Herebe din Sighet[76], numele lor având o rezonanță specifică.
Iar în anul 1673, din cei 12 membri ai consiliului Visk, nu mai puțin de 4 erau germani, acest târg fiind singurul târg cu un procent atât de serios[77].
Viskul a fost, de altfel, unica localitate în care Bel Mathias constata la începutul secolului XVIII că încă se mai folosește un „vechi idiom sau dialect saxon corupt”.[78]
Așadar, apreciem că germanii, despre care știm puține lucruri, au venit în Maramureș probabil mai multe valuri, dinspre Ugocea dar poate și din alte locuri, în a doua jumătate a secolului XIII (posibil și în secolul al XIV-lea), iar minerii sării (de vor fi fost și germani printre ei), pot să fi sosit chiar și în cel de-al XV-lea veac ori mai târziu.
Dominați peste tot de către maghiari cu excepția Viskului și inițial, probabil, și a Sighetului, Hustului și a Teceului, unde par să fi fost numeroși ori mai influenți la începuturi[79], maghiarizați treptat apoi și păstrându-și mai apoi doar numele de familie ca dovadă a originii lor etnice, menționați pentru ultima dată în calitate de saxoni în anul 1453, aceștia au dispărut prin asimilare cel mai târziu în secolul al XVI-lea.
Ulterior, în anii 1600, documentele atestă prezența în portul Sighet a unor meșteri de corăbii veniți din Passau (Germania), iar în cetatea Hust, a unor bombardieri și alți profesioniști ai războiului originari din Austria și Prusia[80], dar aceste categorii profesionale aveau puțini membri și nu credem să fi interferat prea mult cu localnicii, ori să se fi stabilit definitiv aici.
În fine, spre finele secolului al XVIII-lea, Imperiul a strămutat în Maramureș alți vorbitori de germană, în primul rând pe țipțerii specializați în exploatarea pădurilor, sosiți dinspre Zips (Slovacia), Austria[81] și Bavaria[82], dar aceasta este o cu totul altă istorie.
Bibliografie
***Arhivele Naționale Budapesta (MOL), fond Diplomatikai Levéltár (DL)
***Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Maramureş, fond 45 Prefectura judeţului Maramureş
Livia Ardelean, Die Deutschen Kolonisierung in Maramarosch im XVIII. Jh. (Colonizarea germanilor în Maramureș), în „Memoria Ethnologica”, 48-49, Baia Mare, 2013
Livia Ardelean, Istoria economică şi socială a Maramureşului între 1600-1700, Baia Mare, 2012
Matthias Bel, Historia Comitatus Maramorosiensis, manuscris, Fol. Lat. 3379, Biblioteca Națională Maghiară Budapesta, 1724
Bélay Vilmos, Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétől a XVIII század elejéig, Budapest, 1943
Johann von Csaplovics, Topographisch statistisches Archiv des Königreichs Ungern, II, Wien, 1821
***Documente privind istoria românilor (DIR), seria C, Transilvania, veacul XI-XIII, vol. 1 și urm., Bucureşti, 1951 și urm,
***Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania, XV (1376-1380), București, 2006
Sever Dumitrașcu, Iudeos, sarracenos sive ismahelitas – evreii, saracinii și ismaeliții. Arheologie și istorie, în „Analele Banatului. Istorie”, IV. 2, 1996
Andreas Eggerer, Fragment panis corvis proto-eremitici, Viennae, 1663
Fejér Georgius, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, Budae, 1829 şi urm.
Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, București, 1940
Henszlmann Imre, A Mármaros-szigeti falképekről, în „Magyar Akadémiai Értesítő”, 1847
Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, Bucureşti, I și urm., 1887 şi urm.
Gulyás László Szabolcs, Városfejlődés a középkori Máramarosban, Cluj-Napoca, 2014
Gianina-Diana Iegar, Nobilimea din comitatul Ugocea (secolele XIII-XVI), teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2013
Teofil Ivanciuc, Documente maramureșene și din alte părți (sec. XIII-XVI), în colecția Barabás Samu, în „Revista arhivei maramureșene”, nr. 13, Baia Mare, 2020
Teofil Ivanciuc, Inscripții medievale maramureșene din secolele XIV-XVI, în „Revista arhivei maramureșene”, 12, Baia Mare, 2019
Teofil Ivanciuc, Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureşene, în ”Revista Arhivei Maramureșene”, 9, 2016
Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz : Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, în „Revista Arhivei Maramureşene”, nr. 10, 2017
Teofil Ivanciuc, Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și turism, Sighetu Marmației, 2012
Iványi Béla, Bártfa szabad királyi város levéltára. 1319-1526, Budapest, 1910
Karacsonyi János, A hamis hibáskeltü és keltezetlen oklevelek jegyzéke 1400-ig, Budapest 1902
Emerico Lukinich (coord.), Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, usque ad annum 1400 p. Christum, Budapest, 1941
Mályusz Elemér, A középkori magyar nemzetiségi politika, în „Századok”, LXXIII, 1939
Mályusz Elemér, Gróf Kemény József oklevélhamisítványai, în „Levéltári Közlemények”, 59, 2, 1988
Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, Sighet, 1900
Ipolyi A., Nagy I., Véghely D., Hazai okmánytár. Codex diplomaticus patrius, VII, Budapest, 1880
Jakó Zsigmond, Erdélyi okmánytár, I (1023-1300), Budapest, 1997
Nagy Imre, Anjoukori okmánytár. Codex diplomaticus Hungaricus Andegavensis, I, Budapest, 1878
Pálóczi Horváth A., Keleti népek a középkori Magyarországon : besenyők, úzok, kunok és jászok művelődéstörténeti emlékei, Budapest – Piliscsaba, 2014
Ioan Aurel Pop (coord.), Diplome maramureşene din secolele XVI-XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, București, 2010
Radu Popa, Ţara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, 1970
Rómer Flóris, Régi falképek Magyarországon, Budapest, 1870
Szentpétery Imre, Az Árpádházi királyok okleveleinek kritikai jegyzéke, II, partea 4, Budapest, 1987
Getraude Schmitzberger, Beiträge zur Organisation der Waldwirtschaft in Oberwischau (Marmarosch) im letzten Viertel des 18. Jahrhunderts, în „Cultura materială și spirituală din bazinul Tisei Superioare. Influența populației germane asupra celorlalte etnii din regiune”, Satu Mare-Tübingen, 2003
Claus Stephani, Oben im Wassertal. Eine Zipser Chronik, București, 1970
Ioan Șchiopul, Falșurile contelui Kemeny, în „Dacia istorică”, 1, nr. 3, Cluj, 1937
Wenzel Gusztáv, Árpádkori új okmánytár, V și urm., 1290–1301, Pest, 1864 și urm.
Wenzel Gusztáv, Kritikai fejtegetések Máramaros megye tőrténetéhez, în „Magyar Akademiai Értesítő”, XVII, Pest, 1857
Zimmermann Fr., Werner K., Müller G., Gündisch G., Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Hermannstadt, 1892
Rezumat
Maramureșul a fost colonizat, probabil în mai multe etape, cu coloniști maghiari și germani (saxoni) aduși de către regele de la Buda.
Prezența cavalerilor teutoni acolo nu se confirmă, presupusa diplomă din anul 1213 dovedindu-se a fi falsă.
Sosirea primului val de nou-veniți (posibil să fi fost mai multe), dinspre Ugocea, pare să se fi petrecut între anii 1272 și 1299, oaspeții fondând sau ocupând, în primul rând grupul de așezări de pe Tisa ce mai târziu vor fi cunoscute sub numele de târguri de coroană: Visk, Hust, Teceu, Câmpulung și Sighet.
În afara dovezilor documentare, din biserica reformată demolată de la Sighet se cunosc numele unui donator german și o serie de 9 inscripții în limba germană, ceea ce dovedește că pe la 1390 saxonii erau, dacă nu dominanți, măcar foarte influenți în reședința comitatului.
Menționați ultima dată ca saxoni în 1453, coloniștii germani din Maramureș au fost maghiarizați treptat până în secolul XVI, ei păstrându-și ulterior doar numele de familie, cu excepția celor din Visk, unde au fost proporțional cei mai numeroși și unde încă mai utilizau un vechi dialect german pe la începutul secolului XVIII.
German settlers from the Medieval Maramureș
Summary
Key words: Maramureș, Germans, Saxons, settlers, Medieval
Maramureș was settled, probably in several phases, by Hungarian and German (Saxon) „guests”, brought there at the king’s request.
The presence of the Teutonic Knights there is not confirmed, the supposed charter from the year 1213 proving to be counterfeit.
The arrival, from Ugocea county, of the first group of migrants (there may have been several waves), seems to have happened between the years 1272 and 1299, the „guests” founding or occupying first, the group of settlements on the Tisa that would later be known as Royal market towns: Visk, Hust, Teceu, Câmpulung and Sighet.
Apart from the records evidence, the name of a German donor and a series of 9 inscriptions in German language, dating back in 1390, are known from the demolished reformed church of Sighet, proving that at that time the Saxons were, if not dominant, at least very influential in town.
Last mentioned under the name of Saxons in 1453, the German settlers of Maramureș were gradually Hungarised until the 16th century, subsequently retaining only their original surnames, except for those of Visk, where they were proportionally the most numerous and where they still used an old German dialect even at the beginning of the 18th century.
Bibliografie
[2] Cu acest nume sunt denumiți de obicei coloniștii aduși de către regalitatea maghiară în teritoriile intracarpatice.
[3] Publicat în Fejér Georgius, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, Budae, 1829 şi urm., X, vol. 3, p. 249, Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, Bucureşti, 1887 şi urm., 1, vol. 1, p. 60 și Wenzel Gusztáv, Kritikai fejtegetések Máramaros megye tőrténetéhez, în „Magyar Akademiai Értesítő”, XVII, Pest, 1857, p. 322.
[4] Karacsonyi János, A hamis hibáskeltü és keltezetlen oklevelek jegyzéke 1400-ig, Budapest 1902, p. 12-14, Ioan Șchiopul, Falșurile contelui Kemeny, în „Dacia istorică”, 1, nr. 3, Cluj, 1937, p. 116-117, Radu Popa, Ţara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, 1970, p. 49, Mályusz Elemér, Gróf Kemény József oklevélhamisítványai, în „Levéltári Közlemények”, 59, 2, 1988, p. 202, ș.a. Deși dovedită ca falsă, a fost acceptată ca atare de către Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 5, nota 3, Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, București, 1940, pp. 35-36, dar și de unii autori din zilele noastre.
[5] Fejér, op. cit., III, vol. 2, p. 211. În continuare, Ucraina va fi abreviată: UA.
[6] Partea locuită de germani din Sătmar, în ***Documente privind istoria românilor (în continuare DIR), seria C, Transilvania, veacul XI-XIII, vol. 1, Bucureşti, 1951, p. 159. „Villa teutonicorum in Zothmar”, în Mályusz Elemér, A középkori magyar nemzetiségi politika, în „Századok”, LXXIII, 1939, p. 278. În anul 1230: „credincioșii noștri oaspeți teutoni din Sătmar, care spuneau că au venit în Ungaria sub ocrotirea reginei Gisela”, regină între anii 996-1038 (DIR, op. cit., p 238). „Hospites nostri de Zathmar” în anul 1236: Zimmermann Fr., Werner K., Müller G., Gündisch G., Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Hermannstadt, 1892, p. 66. Orașul de peste apa Someșului, Mintiul, apare în acte în 1275, iar oaspeții de acolo, ”hospites de Nemythy”, în anul 1299: Ipolyi A., Nagy I., Véghely D., Hazai okmánytár. Codex diplomaticus patrius, VII, Budapest, 1880, p. 277.
[7] DIR, ibidem, p. 104.
[8] Ibidem, p. 268.
[9] „hospites nostri charissimi de Luprechthaza”, Fejér, Ibidem, IV, 1, pp. 455-457 și Arhivele Naționale Maghiare (în continuare MOL), cota DL 314.
[10] Fejer, op.cit., VII, vol. 3, p. 46.
[11] Wenzel Gusztáv, Árpádkori új okmánytár. Codex diplomaticus Arpadianus continuatus. VIII. 1261–1272, Pest, 1870, pp. 31-32. MOL, DL 70604 şi DL 70614. A se vedea și Fejér, op. cit., VII, 3, p. 48.
[12] Tringli István, A Perényi család levéltára 1222–1526, Budapest, 2008, p. 17.
[13] Fejér, Ibidem, V, 1, p. 176: „hospites nostri de villa Felzaz”.
[14] Szabó István, Ugocsa megye, Budapest, 1937, p. 38. În treacăt observăm că numărul așezărilor de oaspeți din Ugocea este identic cu cel al așezărilor similare de mai târziu din Maramureș.
[15] Câteva dintre acestea sunt enumerate de Gerhardt Hochstrasser în Notwendige Berichtigungen über einige Saxones aus der Marmarosch des 16. Jahrhunderts, în „Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde”, 29, 2006, pp. 66-67.
[16] Carol Kacsó, Die fruhe sachsische Prasenz in Baia Mare und in der Maramuresch, în „Marisia”, XXXI, seria Arheologie, Târgu Mureș, 2011, pp. 339-346.
[17] „Rudana, o bogată cetate a Teutonilor”, ed. Gheorghe Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, V, Cântecul de jale de Rogerius, p. 33 etc.
[18] Paul Binder, Oraşul Rodna în secolul al XIII-lea, în „Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca”, XXXI, 1992, pp. 145-149.
[19] Jakó Zsigmond, Erdélyi okmánytár I. (1023-1300), Budapest, 1997, pp. 207-208. Textul românesc în DIR, seria C, Transilvania, veacul al XIII-lea, vol. 2, București, 1952, pp. 60-61, iar cel latin în Zimmermann Fr., Werner K., Müller G., Gündisch G., op. cit., pp. 90-91. Textul fiind grafiat „Sassvar”, i-a determinat pe editorii români să creadă că este vorba despre Orăştie dar editorii maghiar au lămurit problema (nota 1): nu există atestat nicăieri vreun Ioan, arhidiacon de Orăştie, dar la 1268 este atesat unul cu același nume în Sătmar: „magister Joannes archidiaconus de Zathmar”, conform unui act original emis de Conventul din Lelesz.
[20] Ne gândim la posibile mici grupuri de cumani, de alte populații orientale, ori, de ce nu?, chiar și de băștinași păgâni, care și-ar fi putut afla un ultim refugiu prin acele zone izolate. Pálóczi Horváth A., Keleti népek a középkori Magyarországon : besenyők, úzok, kunok és jászok művelődéstörténeti emlékei, Budapest-Piliscsaba, 2014, passim; Sever Dumitrașcu, Iudeos, sarracenos sive ismahelitas – evreii, saracinii și ismaeliții. Arheologie și istorie, în „Analele Banatului. Istorie”, IV. 2, 1996, pp. 7-16 etc.
[21] Fejér, op.cit., V, vol. 3, Buda, 1830, p. 87-89, şi DIR, seria C,Transilvania, veacul XIII, vol. 2, p. 234 etc. MOL, DL 38131. Teofil Ivanciuc, Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureşene, în ”Revista Arhivei Maramureșene”, 9, 2016, pp. 13-44.
[22] Wenzel Gusztáv, Árpádkori új okmánytár,. XII, Pest, 1874, p. 291, și Radu Popa, op. cit., p. 48.
[23] Textul latin la Hurmuzaki, op. cit., vol. I, partea 1, Bucureşti, 1887, p. 540, Fejér, op.cit., VI, vol. 2, p. 192, ***DIR, op. cit., p. 461, Szentpétery Imre, Az Árpádházi királyok okleveleinek kritikai jegyzéke, II, partea 4, Budapest, 1987, p. 213 etc. La MOL, sub cota DL 26368.
[24] În timp ce Sighetul, cea mai avansată colonie în amonte pe Tisa, poate să fi fost fondat ceva mai târziu.
[25] Fejer, op.cit., VII, vol. 3, p. 46. Sigur, depopularea satului poate să fi avut ca motivație o mulțime de alte cauze.
[26] “terram vacuam et habitatoribus destitutam”, în Szabó István, op. cit., p. 39 nota 5, și la MOL, cota DL 38132.
[27] “Rokaz et Fekete Ardou, quae sunt minime populosae et Nyirtelek, quae est vacua et habitatoribus destituta”, Fejér, op.cit., tom VI, vol. 2, pp. 254-255.
[28] Ibidem, tom V, vol. 3, p. 87-89, regest în DIR, seria C, Transilvania, veacul XIII, vol. 2, p. 234.
[29] Ibidem, p. 43, nota 1.
[30] În acest sens, a se vedea mai multe diplome, precum cea dată la Sighet în 1383 (Ioan Mihalyi de Apşa, op. cit., p. 80), semnată de “Judele Nicolaus zis Bogaz, …, judele orăşenilor şi oaspeţilor din Sighet”, care judecă pricina “orăşenilor şi oaspeţilor din Câmpulung” (“cives et hospites”), expresii care par să delimiteze două categorii de locuitori, poate cu origini sau cu drepturi diferite, ce vor fi putut fi instalaţi acolo în etape distincte.
[31] ***DIR, seria C, Transilvania, veacul XI-XIII, vol. 1, Bucureşti, 1951, p. 82. Aceștia par să fi fost nimiciți cu desăvârșire în timpul invaziei mongole din 1241, deoarece satul nu mai apare în documente o bună bucată de timp, iar privilegiile de care se bucură mai apoi celelalte așezări de oaspeți nu cuprind și Batarul. V. Gianina-Diana Iegar, Nobilimea din comitatul Ugocea (secolele XIII-XVI), teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2013, p. 121.
[32] Fejér, op. cit., III, vol. 2, Budae, 1829, p. 211. Despre etnia primilor colonişti, v. mai pe larg la Szabó István, op. cit., pp. 43-53. Deși unii confundă Ordinul Cavalerilor Teutoni cu oaspeții teutoni, între acestea nu există nici o legătură.
[33] G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 33 etc.
[34] Termenii de „teuton” și „saxon” sunt deseori generice, coloniștii occidentali purtând aceste nume putând fi originari din Luxembourg, Franța, Țările de Jos, Valea Rinului, Thuringia, Bavaria etc., doar despre flandrensi putându-se afirma că erau originari, aproape cert, din Flandra. Dar faptul că germanii din Visk utilizau un dialect „saxon” (v. infra), ne dă de înțeles că patria de origine a oaspeților maramureșeni a fost undeva în teritoriile de limbă germană.
[35] (Ed. E. Lukinich), Documenta Historiam Valachorum in Hungaria Illustrantia usque ad annum 1400 p. Christum, Budapest, 1941, pp. 279-282, Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania, XV (1376-1380), București, 2006, pp. 469-471, etc., MOL, DL 26566.
[36] Fejér, ibidem., VI, vol. 2, p. 253.
[37] Nagy Imre, Anjoukori okmánytár. Codex diplomaticus Hungaricus Andegavensis, I, Budapest, 1878, p. 505. Mai pe larg despre contextul „luptei oaspeților”, vezi Teofil Ivanciuc, op. cit., pp. 29-31.
[38] Este vorba despre privilegiul târgurilor de coroană maramureșene, emis după modelul celui din Seleușul Mare. Fejér, op.cit., tom VIII, vol. 3, Buda, 1832, p. 353-356, Wenzel Gusztáv, op. cit., pp. 381-383, Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., tom 1, vol. 1, p. 611-612, Ioan Mihalyi de Apşa, op. cit., pp. 8-11, ***DIR, C, Transilvania, sec. XIV, vol. 2, p. 398-400, Teofil Ivanciuc, op. cit., pp. 23-25 etc.
[39] Ioan Mihalyi de Apșa, ibidem, p. 13.
[40] Acesta este privilegiul târgului Sighet. Teofil Ivanciuc, op. cit., pp. 30-31 și 35, unde apar și restul menționărilor. MOL, DL 2539.
[41] Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., p. 69.
[42] Ibidem, p. 80. Este vorba despre târgurile Sighet și Câmpulung.
[43] Reîntărire a privilegiului inițial din 1326. Wenzel Gusztáv, Kritikai fejtegetések Máramaros megye tőrténetéhez, în „Magyar Akademiai Értesítő”, XVII, Pest, 1857, p. 383. MOL, DL 2539 p. 25.
[44] Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., p. 264.
[45]Reîntărire a privilegiului inițial. MOL, DL 2539, p. 28-29, Gulyás László Szabolcs, Városfejlődés a középkori Máramarosban, Cluj-Napoca, 2014, p. 40, nota 138.
[46] MOL, DL 24953.
[47] Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., p. 304.
[48] Reîntărire a privilegiului inițial din 1326. Originalul se păstrează în arhivele reformate de la Debrecen, MOL, DF 275901 ; copie în arhiva Beregovo, MOL, DF 274893.
[49] Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., p. 393.
[50] Ibidem, pp. 402-404.
[51] Ibidem, p. 429.
[52] Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz : Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, în „Revista Arhivei Maramureşene”, nr. 10, 2017, pp. 15-39. MOL, DL 15428.
[53] Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., p. 434.
[54] Reîntărire a privilegiului inițial din 1326. Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., pp. 516-517, MOL, DL 22477 și DL 24898, originalul fiind păstrat la arhiva reformată din Debrecen, MOL, DF 275905.
[55] Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., pp. 605-606.
[56] Probabilă hotărnicie a târgului Câmpulung. Teofil Ivanciuc, Documente maramureșene și din alte părți (sec. XIII-XVI), în colecția Barabás Samu, în „Revista arhivei maramureșene”, nr. 13, Baia Mare, 2020, p. 21, MOL, DF 247927.
[57] Reîntărire a privilegiului inițial din 1326. Wenzel Gusztáv, Kritikai fejtegetések Máramaros megye tőrténetéhez, în „Magyar Akademiai Értesítő”, XVII, Pest, 1857, p. 384.
[58] Ioan Aurel Pop (coord.), Diplome maramureşene din secolele XVI-XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, București, 2010, p. 140.
[59] Ioan Mihalyi de Apşa, op. cit., p. 89.
[60] Ibidem, p. 101.
[61] Emerico Lukinich (coord.), Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, usque ad annum 1400 p. Christum, Budapest, 1941, p. 423.
[62] Teofil Ivanciuc, op. cit., 2017, pp. 26-30.
[63] Iványi Béla, Bártfa szabad királyi város levéltára. 1319-1526, Budapest, 1910, p. 176.
[64] Începând din anul 1290: Zimmermann Fr., Werner K., Müller G., Gündisch G., Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Hermannstadt, 1892, p. 166, apoi în 1291: Wenzel Gusztáv, Árpádkori új okmánytár, V, 1290–1301, Pest, 1864, pp. 20-22 etc.
[65] „salinis Regalibus in Maromaros constitutis”, în Andreas Eggerer, Fragment panis corvis proto-eremitici, Viennae, 1663, p. 133. După Radu Popa (op. cit., p. 130) şi alţi istorici, Cămara de sare maramureşeană a fost atestată doar în anul 1397.
[66] Teofil Ivanciuc, Inscripții medievale maramureșene din secolele XIV-XVI, în „Revista arhivei maramureșene”, 12, Baia Mare, 2019, p. 12, Rómer Flóris, Régi falképek Magyarországon, Budapest, 1870, p. 91, respectiv Henszlmann Imre, A Mármaros-szigeti falképekről, în „Magyar Akadémiai Értesítő”, 1847, p. 36.
[67] Teofil Ivanciuc, Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și turism, Sighetu Marmației, 2012, pp. 24 și 73-74.
[68] Maghiarizarea destul de timpurie a germanilor a fost dealtfel un fenomen înregistrat şi în alte oraşe din regiune, cum ar fi Sătmarul, Clujul sau Dejul.
[69] Bélay Vilmos, Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétől a XVIII század elejéig, Budapest, 1943, pp. 27-29.
[70] Ibidem, pp. 148-149.
[71] Ibidem, pp. 150-152.
[72] Ibidem, p. 197.
[73] Ibidem, p. 205-208.
[74] Ibidem, pp. 215-216.
[75] SJAN Maramureş, fond 45 Prefectura judeţului Maramureş, inventar 355 diplome privilegiale, nr. 18.
[76] Ibidem, nr. 19.
[77] Gulyás László Szabolcs, op. cit., p. 49.
[78] Matthias Bel, Historia Comitatus Maramorosiensis, 1724, manuscris, Fol. Lat. 3379, Biblioteca Națională Maghiară Budapesta, p. 68 și 71: „Supersunt apud Viskenses antiquae Saxonum dialectus quaedam reliquiae cum lingua Hungarica mala permixtae” si „Visk saxonicum oppidum, cuius incolae germanicum idioma corruptum illud ac ex Hungaria contagione ridicule foedum loquunt”.
[79] Supoziție ce ține cont de ponderea numelor germane în acele târguri, respectiv de dovezile epigrafice din biserica Sighetului. Radu Popa, op. cit., p. 48, nota 36, crede că primul val de colonizare să fi cuprins în special elemente de origine germană, ce au făcut poate o etapă intermediară în Ugocea, de unde au urcat apoi mai departe pe Tisa.
[80] Livia Ardelean, Istoria economică şi socială a Maramureşului între 1600-1700, Baia Mare, 2012, pp. 303-304 și 395.
[81] „Unii (dintre germani n.n.) sunt stabiliţi din vremurile vechi ori mai recente în oraşele de coroană, ei fiind parţial maghiarizaţi. Alţii au fost aduşi de către Fisc pentru producţia de sare, cum ar fi minerii din Coştiui, Şugatag, Slatina şi Frasin, angajaţii din Portul sării din Bocicoi şi de la Cămările Sării din Sighet şi Buştino, unii din ei locuind şi în satul Lunca. În fine, tot germani sunt şi tăietorii de lemne care au fost aduşi din zona Salzkammergut din Austria şi care au fost colonizaţi în localităţile Mokra, Königsfeld, Raho, Körösmezö și la Vişeu”. Din Johann von Csaplovics, Topographisch statistisches Archiv des Königreichs Ungern, II, Wien, 1821, p. 396.
[82]Claus Stephani, Oben im Wassertal. Eine Zipser Chronik, București, 1970, Livia Ardelean, Die Deutschen Kolonisierung in Maramarosch im XVIII. Jh. (Colonizarea germanilor în Maramureș), în „Memoria Ethnologica”, 48-49, Baia Mare, 2013, pp. 144-156, Getraude Schmitzberger, Beiträge zur Organisation der Waldwirtschaft in Oberwischau (Marmarosch) im letzten Viertel des 18. Jahrhunderts, în „Cultura materială și spirituală din bazinul Tisei Superioare. Influența populației germane asupra celorlalte etnii din regiune”, Satu Mare-Tübingen, 2003, pp. 47-64 etc.