Menu
Muzica autentică maramureşeană este pe cale de dispariţie
Muzica tradiţională maramureşeană este pe cale de dispariţie. Deşi judeţul este plin de ceteraşi şi zonguraşi, muzica acestora este departe de spiritul arhaic al Maramureşului, iar imitaţia de factură îndoielnică face ravagii. Plagiatorii nici măcar nu recunosc faptul că folclorul care le aduce bani şi celebritate a fost furat de la deschizătorii de drumuri plecaţi dintre noi.
Primele culegeri de folclor maramureşean au fost compilate de folcloriştii locali Ioan Bârlea şi Alexandru Ciplea, pe la începutul secolului XX. Dar mai înainte încă, în câteva vechi manuscrise se consemnează poezii şi cântece populare: amintim doar Codicele de la Petrova (de secol XVII), Codicele Coman, manuscrisul lui Ţicală (de secol XVIII) etc.
În anul 1910, Tiberiu Brediceanu a cules 170 de melodii maramureşene. În 1913, profesorul Academiei budapestane de muzică, Bela Bartok, a sosit în Maramureş, unde va mai reveni de câteva ori în deceniile următoare.
Rezultatul muncii sale s-a sintetizat în culegerea câtorva sute de melodii autentice, parte a acestora fiind publicate în 1923 la Munchen, sub titlul "Cântecele poporului român din Maramureş". Câteva zeci de ani mai târziu, în SUA vede lumina tiparului o culegere cuprinzând cinci volume de folclor românesc, printre care mult folclor maramureşean, editate pe baza materialului cules de Bela Bartok.
În paralel, în perioada interbelică, Take Papahagi, urmat de mai mulţi cercetători, a cules în teren folclor maramureşean. După război, "moda" culegerilor de cântece moroşeneşti a fost reluată, printre cei care au publicat culegeri de acest tip fiind N.I. Dumitraşcu, Petre Lenghel-Izanu, Dumitru Pop, Vasile Doniga etc.
Aşadar, "material documentar" există din plin, mii de cântece moroşeneşti fiind salvate de-a lungul secolului trecut, de la dispariţie.
Cetera, zongura şi doba
Muzica populară maramureşeană are o rezonanţă aparte, dată de dialectul muzical propriu (la fel ca atunci când ne referim la vorbirea dialectală, sau "în grai"). Sunetele muzicii sunt arhaice, provenind probabil din fondul precreştin şi înrudindu-se parţial cu muzica din Oaş.
Cântul local cuprinde intregul repertoriu popular, începând de la doine şi balade, până la muzica de dans ("joc"), descântece, strigături ("ţâpurituri") sau bocete. Instrumentele tradiţionale maramureşene cele mai cunoscute sunt cetera, zongura şi doba. Conform tradiţiei locale, încă înainte de anul 1700, meşterii populari confecţionau viorile interpreţilor locali.
Cetera este de fapt o vioară acordată niţel altfel decât cea standard şi susţine partitura armonică. Zongura (sau zongora) este chitara care asigură partea ritmică a melodiei, cu ajutorul a două sau patru coarde, acordate, de asemenea, atipic. Doba (sau toba), compusă dintr-o tobă mare şi un cinel (zis tingalau sau cingeteu), imprimă, de asemenea, ritmul melodiei.
Materialele folosite pentru confecţionarea respectivelor instrumente erau bine definite: cetera era cioplită din lemn de brad sau din molid de rezonanţă, la fel ca şi zongura, iar strunele erau manufacturate din intestine de animale sau din păr de cal. Membrana dobei era lucrată din piele de ied sau viţel, iar cinelul - dintr-un simplu blid de metal.
În afara acestor binecunoscute instrumente, maramureşenii au mai folosit până recent frunza, fluierul ciobănesc (tilinca), drâmba, cimpoiul şi buciumul din coajă de copac. Doar frunza, fluierul şi trâmbiţa ciobăneasca (trâmbdiţa) au mai supravieţuit până azi mutaţiilor din muzica locului. Astăzi se folosesc tot mai frecvent instrumentele de suflat gen saxofon, clarinet sau taragot, contrabasul, acordeonul sau orga electronica.
Dar, în paralel, în unele sate mai există încă meşteri care confecţioneaza instrumente muzicale, adică fluiere, ceteri şi dobe.
Virtuozii
Părintele ceterii moderne este incontestabil Gheorghe Covaci, zis Cioată, din Vadu Izei, cel care a activat în paralel cu Stângău din Borşa, până aproape de zilele noastre. Ei au prestat muzică moroşenească începând din anii războiului şi până în ultimul deceniu al veacului al XX-lea.
Discipoli ai acestora, unii formaţi la Şcoala Populară din Sighet, au fost fraţii Petreuş din Glod, fraţii Florea din Poienile Izei, soţii Tudorovici din Rozavlea, Pop din Săpânţa. La Iapa, ceteraşul Miţiţi Pipaş cu zonguraşul Vasalia lui Puţoc au păstrat fondul vechi al muzicii tradiţionale până prin anii 1950-1960 (urmaşii direcţi ai acestora le continuă meseria şi în zilele noastre).
Azi, aceşti autentici artişti populari s-au dus de pe lume, ori nu mai cântă, iar locul lor a fost luat de o pleiadă de nou-veniţi dintre care, din randul "vedetelor" de certă valoare par a fi doar soţii Giurgi (originari din Poienile Izei). Desigur, Ion Popicu din Hoteni sau atâţi alţi necunoscuţi publicului larg, cântă o muzică curată şi rafinată, în cvasianonimat.Alte mari neamuri de instrumentişti au activat şi mai continuă să o facă la Săliştea de Sus, Dragomireşti, Bârsana, Leordina etc.
Televiziunile etalează o mulţime de cântăreţi maramureşeni, prezentaţi ca fiind "autentici". Să-mi fie cu iertare, dar toţi aceştia nu sunt în stare să producă nici măcar o melodie arhaică ori inedită, culeasă din satele maramureşene, ei rezumându-se la repetarea la infinit a aceloraşi melodii preluate (sau furate) de pe discurile de vinil imprimate cândva de maeştrii Cioată sau Petreuş.
Repertoriul "noilor" s-a diminuat drastic din punct de vedere stilistic, iar muzica maramureşeană suferă, însă prea puţini sunt cei care observă, aşa că problema nu pare a fi încă gravă. Şi nici nu este de speriat, cât timp în arhive mai există mii de melodii inedite, care aşteaptă doar să fie reinterpretate de către artiştii pe care-i va produce viitorul.
Oare când vom putea asculta din gura virtuozilor melodii ca Hora Bădiţei, Balada lui Pătru Roman sau cântecele despre Strige? Prea curând, nu.
©2004, Teofil Ivanciuc
(publicat pe Hotnews.ro şi "Gazeta de Maramureş")
Primele culegeri de folclor maramureşean au fost compilate de folcloriştii locali Ioan Bârlea şi Alexandru Ciplea, pe la începutul secolului XX. Dar mai înainte încă, în câteva vechi manuscrise se consemnează poezii şi cântece populare: amintim doar Codicele de la Petrova (de secol XVII), Codicele Coman, manuscrisul lui Ţicală (de secol XVIII) etc.
În anul 1910, Tiberiu Brediceanu a cules 170 de melodii maramureşene. În 1913, profesorul Academiei budapestane de muzică, Bela Bartok, a sosit în Maramureş, unde va mai reveni de câteva ori în deceniile următoare.
Rezultatul muncii sale s-a sintetizat în culegerea câtorva sute de melodii autentice, parte a acestora fiind publicate în 1923 la Munchen, sub titlul "Cântecele poporului român din Maramureş". Câteva zeci de ani mai târziu, în SUA vede lumina tiparului o culegere cuprinzând cinci volume de folclor românesc, printre care mult folclor maramureşean, editate pe baza materialului cules de Bela Bartok.
În paralel, în perioada interbelică, Take Papahagi, urmat de mai mulţi cercetători, a cules în teren folclor maramureşean. După război, "moda" culegerilor de cântece moroşeneşti a fost reluată, printre cei care au publicat culegeri de acest tip fiind N.I. Dumitraşcu, Petre Lenghel-Izanu, Dumitru Pop, Vasile Doniga etc.
Aşadar, "material documentar" există din plin, mii de cântece moroşeneşti fiind salvate de-a lungul secolului trecut, de la dispariţie.
Cetera, zongura şi doba
Muzica populară maramureşeană are o rezonanţă aparte, dată de dialectul muzical propriu (la fel ca atunci când ne referim la vorbirea dialectală, sau "în grai"). Sunetele muzicii sunt arhaice, provenind probabil din fondul precreştin şi înrudindu-se parţial cu muzica din Oaş.
Cântul local cuprinde intregul repertoriu popular, începând de la doine şi balade, până la muzica de dans ("joc"), descântece, strigături ("ţâpurituri") sau bocete. Instrumentele tradiţionale maramureşene cele mai cunoscute sunt cetera, zongura şi doba. Conform tradiţiei locale, încă înainte de anul 1700, meşterii populari confecţionau viorile interpreţilor locali.
Cetera este de fapt o vioară acordată niţel altfel decât cea standard şi susţine partitura armonică. Zongura (sau zongora) este chitara care asigură partea ritmică a melodiei, cu ajutorul a două sau patru coarde, acordate, de asemenea, atipic. Doba (sau toba), compusă dintr-o tobă mare şi un cinel (zis tingalau sau cingeteu), imprimă, de asemenea, ritmul melodiei.
Materialele folosite pentru confecţionarea respectivelor instrumente erau bine definite: cetera era cioplită din lemn de brad sau din molid de rezonanţă, la fel ca şi zongura, iar strunele erau manufacturate din intestine de animale sau din păr de cal. Membrana dobei era lucrată din piele de ied sau viţel, iar cinelul - dintr-un simplu blid de metal.
În afara acestor binecunoscute instrumente, maramureşenii au mai folosit până recent frunza, fluierul ciobănesc (tilinca), drâmba, cimpoiul şi buciumul din coajă de copac. Doar frunza, fluierul şi trâmbiţa ciobăneasca (trâmbdiţa) au mai supravieţuit până azi mutaţiilor din muzica locului. Astăzi se folosesc tot mai frecvent instrumentele de suflat gen saxofon, clarinet sau taragot, contrabasul, acordeonul sau orga electronica.
Dar, în paralel, în unele sate mai există încă meşteri care confecţioneaza instrumente muzicale, adică fluiere, ceteri şi dobe.
Virtuozii
Părintele ceterii moderne este incontestabil Gheorghe Covaci, zis Cioată, din Vadu Izei, cel care a activat în paralel cu Stângău din Borşa, până aproape de zilele noastre. Ei au prestat muzică moroşenească începând din anii războiului şi până în ultimul deceniu al veacului al XX-lea.
Discipoli ai acestora, unii formaţi la Şcoala Populară din Sighet, au fost fraţii Petreuş din Glod, fraţii Florea din Poienile Izei, soţii Tudorovici din Rozavlea, Pop din Săpânţa. La Iapa, ceteraşul Miţiţi Pipaş cu zonguraşul Vasalia lui Puţoc au păstrat fondul vechi al muzicii tradiţionale până prin anii 1950-1960 (urmaşii direcţi ai acestora le continuă meseria şi în zilele noastre).
Azi, aceşti autentici artişti populari s-au dus de pe lume, ori nu mai cântă, iar locul lor a fost luat de o pleiadă de nou-veniţi dintre care, din randul "vedetelor" de certă valoare par a fi doar soţii Giurgi (originari din Poienile Izei). Desigur, Ion Popicu din Hoteni sau atâţi alţi necunoscuţi publicului larg, cântă o muzică curată şi rafinată, în cvasianonimat.Alte mari neamuri de instrumentişti au activat şi mai continuă să o facă la Săliştea de Sus, Dragomireşti, Bârsana, Leordina etc.
Televiziunile etalează o mulţime de cântăreţi maramureşeni, prezentaţi ca fiind "autentici". Să-mi fie cu iertare, dar toţi aceştia nu sunt în stare să producă nici măcar o melodie arhaică ori inedită, culeasă din satele maramureşene, ei rezumându-se la repetarea la infinit a aceloraşi melodii preluate (sau furate) de pe discurile de vinil imprimate cândva de maeştrii Cioată sau Petreuş.
Repertoriul "noilor" s-a diminuat drastic din punct de vedere stilistic, iar muzica maramureşeană suferă, însă prea puţini sunt cei care observă, aşa că problema nu pare a fi încă gravă. Şi nici nu este de speriat, cât timp în arhive mai există mii de melodii inedite, care aşteaptă doar să fie reinterpretate de către artiştii pe care-i va produce viitorul.
Oare când vom putea asculta din gura virtuozilor melodii ca Hora Bădiţei, Balada lui Pătru Roman sau cântecele despre Strige? Prea curând, nu.
©2004, Teofil Ivanciuc
(publicat pe Hotnews.ro şi "Gazeta de Maramureş")