Menu
Influenţe orientale asupra covoarelor maramureşene
Studiu publicat în "Memoria Ethnologica", nr. 66-67, 2018, p. 54-69.
Cuvinte cheie: covor, Maramureş, Anatolia, ornamentică, kilim, karamani, ţesut, noduri.
Covoarele sau scoarţele maramureşene („ţolurile”, în graiul local) reprezintă un vârf al artei populare româneşti (fapt recunoscut recent prin introducerea acestora în Patrimoniul imaterial UNESCO), ale căror origini continuă să rămâne un mister.
Covoarele maramureşene au fost analizate destul de superficial, doar câţiva cercetători aplecându-se asupra studiului lor (îi amintim pe Boris Zderciuc, Paul Petrescu şi Paul Stahl, Tancred Bănăţeanu şi Ioana Dăncuş[1]), fără ca vechimea acelor piese, totalitatea tehnicilor de lucru sau similitudinile cu alte centre de producţie a covoarelor să fie elucidate concludent. Probabil cel mai frumos studiu comparat dedicat acestora a fost întocmit de către eruditul cercetător (cu studii la Sorbona) I. D. Ştefănescu[2].
„Ţolul” - ţesut uneori, odinioară, numai din cânepă, cele mai vechi covoare având urzeala de in, următoarele de cânepă, iar cele contemporane nouă de lână, cânepă sau bumbac, băteala fiind întotdeauna de lână ţesută subţire, a avut şi are o funcţie preponderent decorativă, fiind etalat pe „rudă”, pe pat, pe masă, pe pereţi şi uneori fiind aşezat chiar pe jos. Dimensiunile acestuia pot ajunge la peste 4 m lungime, lăţimea sa fiind în general de de 0,6 - 1,2 m, design-ul fiind structurat de obicei cu un chenar pe două sau patru laturi, care mărgineşte un câmp central.
Ca ornamente tipice distingem figuri antropomorfe: femei ţinându-se de mână („hora”), soldaţi („cătane”), călăreţi (poate „cavaleri danubieni”?), mâini stilizate, motive geometrice („colţi”, dinţi de fierăstrău, „unda apei”, cârlige, linia frântă — „corigău”, romburi – „roate”, rotiţe); ornamente astrale, vegetale (frunze, flori, brăduţi), avimorfe, zoomorfe (fluturi, lilieci, cai, cerbi, coarne de berbec)[3] etc.
Covoarele păstrate până azi se crede că datează cel puţin din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar, câtă vreme nu au fost datate ştiinţific, iar multe dintre covoarele vechi, inclusiv cele fragmentare din colecţiile muzeale, nu au fost publicate, această problemă rămâne deschisă.
Nici măcar un singur covor nu a fost analizat cu carbon 14 sau alţi izotopi radioactivi[4], metodele de datare fiind mai mult empirice, lipsite de o acurateţe adecvată (în timp ce covoarele orientale pot fi datate şi prin inscripţii ori prin comparaţia cu unele modele reproduse în picturile de epocă). Aşadar, la momentul datării s-ar putea să apară surprize, exact cum s-a petrecut cu covoarele anatoliene din Transilvania, unele din acelea fiind mult mai vechi decât s-a crezut iniţial (câteva inclusiv din secolul al XV-lea), aşa cum au apărut surprize şi la momentul datării dendrocronologice ale bisericilor de lemn maramureşene, care au „coborât” în mai multe cazuri cu până la 2-3 secole vârsta absolută a monumentalelor construcţii.
Deocamdată, nu se cunosc covoare maramureşene cu inscripţii anterioare anului 1834[5] (Fig. 1). Pe de altă parte, două inele cneziale româneşti descoperite în necropola la Giuleşti, datând aproximativ din anii 1450, respectiv 1550, prezintă un model existent şi pe covoare (triunghiuri ori jumătăţi de romburi terminate cu coarne, având la bază linii paralele[6]), ornament care a fost interpretat de Radu Popa ca reprezentând „însăşi Maramureşul, cuprins între munţii reprezentaţi de triunghiuri şi străbătut de văile reprezentate de liniile dintre triunghiuri”[7], o pistă care ar merita aprofundată. Pe străvechile kilim-uri anatoliene, însă, acest simbol este însă interpretat ca dragon, diavol, motivul fiind menit a oferi protecţia (vezi Tabelul).
O altă pistă care are merita dezvoltată este cea a brâurilor pictate pe pereţii bisericilor de la Hărniceşti (Fig. 2) şi Breb, databile poate undeva între secolele XVII-XIX, care au formele, culorile şi ornamentele tipice ţolurilor „de rudă”. Este imposibil de spus care au fost primele, covoarele sau brâurile pictate, dar tindem să credem că zugrăvelile respective au fost gândite să imite sau să completeze covoarele votive menite a înfrumuseţa bisericile şi a umple golurile de pe pereţi.
Tot de mare vechime pare a fi şi legenda ultimei invazii tătăreşti (din 1717) de la Săliştea de Sus, care menţionează ţolurile care au împodobit uriaşa bute de varză în care o localnică vitează ar fi înecat mai mulţi păgâni[8].
În inventarele şi conscripţiile de arhivă din regiune, covoarele încep să fie pomenite în secolul al XVII-lea. Astfel, în târgul Koson din Bereg, într-un inventar din anul 1673 este menţionat un „covor vechi”[9], iar în anul 1675, la Baia Mare sunt pomenite „patru covoare, din care unul slujeşte pentru închinare în biserică”[10]. Şi în arhivele fostului comitat Maramureş ar trebui să se afle asemenea însemnări, pe care viitorul le vor aduce probabil la suprafaţă.
Se apreciază că perioada „clasică” a scoarţelor maramureşene a fost cuprinsă între finele secolului al XVIII-lea şi Primul Război Mondial. În rest, covoarele locale au început să iasă din anonimat în unele descrieri de la începutul secolului al XIX-lea[11], respectiv prin imagini realizate pe la începutul secolului XX.
La fel de imprecisă şi necesitând clarificări suplimentare este şi originea culorilor folosite pe covoarele vechi, cu precădere a nuanţelor de albastru, verde şi roşu, uneori obţinute din compuşi minerali, nu vegetali[12], lipsind studiile chimice aplicate. I. D. Ştefănescu observa că verdele şi albastrul din covoarele cele mai vechi erau de origine minerală[13], dar azi, se apreciază, uneori „ochiometric”, acei coloranţi ca fiind compuşi chimici.
Majoritatea covoarelor vechi au dispărut în timp, multe fiind transportate în afara acestei zone. Într-o periegheză superficială, am descoperit că, în afara celor 471 de „ţoluri” de la Muzeului Maramureşului, colecţii importante sunt păstrate la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” (cel puţin 93 de covoare), Muzeul Ţăranului Român (cel puţin 22 de piese, de exemplu cea din Fig. 3) şi în alte muzee din Bucureşti, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare, Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale „Astra” din Sibiu, în alte colecţii muzeale publice sau private din Maramureş şi din restul ţării, la Muzeul Naţional de Etnografie din Budapesta (unde se află câteva dintre cele mai vechi covoare maramureşene păstrate, Fig. 4 şi 5), la Muzeul Morav din Brno (Cehia), alte covoare aflându-se azi în muzee şi colecţii particulare din Ungaria, Ucraina, Cehia, Slovacia, Franţa, Germania, SUA etc.
Nu în ultimul rând, prin anumite case şi biserici maramureşene se mai păstrează covoare vechi, deşi, încă prin anii 1920, era deplânsă totala dispariţie a „ţolurilor” de pe văile Marei şi Cosăului, de unde „luaseră calea străinătăţii, a Gherlei sau a Bucureştiului”. Ion Bârlea compara prin aceiaşi ani covoarele maramureşene cu cele persane şi se plângea că mari cantităţi luau drumul Cehoslovaciei[14], acelaşi lucru remarcându-l şi Gheorghe Vornicu.
Colecţiile vechiului Muzeu al Comitatului Maramureş au dispărut în Primul Război Mondial, iar cele ale Muzeului etnografic sighetean interbelic – care în 1930 conţineau peste 70 de covoare – au fost transportate la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti la începerea celui de-al Doilea Război Mondial şi recuperate, parţial, destul de recent.
Mai ales colecţiile străine şi cele particulare de covoare maramureşene nu au fost practic studiate deloc de către cercetătorii noştri, astfel că limitele sunt evidente în ceea ce priveşte clasificarea sistematică şi studiul lor aprofundat.
Pe plan euroasiatic, istoria covoarelor începe acum mii de ani, dar cea mai veche carpetă păstrată până azi este cea de la Pazyryk (Republica Altai, Rusia), veche de cca 2400 de ani[15] (Fig. 6). Se consideră că patria covoarelor din Asia şi Europa este Asia Centrală, de unde au migrat încet spre toate colţurile celor două continente. Deşi covoarele sud-americane şi cele africane împărtăşesc anumite simboluri comune cu cele eurasiatice, diferenţele dintre ele sunt suficient de importante ca acestea să nu poată fi considerate ca aparţinând aceleiaşi mari familii.
Dinspre Asia Centrală covoarele au ajuns apoi în Anatolia, unde cele mai vechi exemplare cunoscute datează din secolele XII-XIII (şi în acel caz cele mai vechi carpete nu se mai află astăzi în locul de baştină, ci la mari depărtări, cu precădere în Transilvania şi Europa Occidentală). Covoarele din spaţiul turcesc sunt turcomane de origine, de unde au împrumutat motivele geometrice, în timp ce ornamentele florale aparţinând stratului anatolian.
Covoarele orientale au început să fie importate în Europa încă din perioada cruciadelor, proces care a continuat vreme de secole. Abia în secolele XVI-XVII, în ţări precum Franţa şi Anglia (dar nu şi în Spania, care a fost un fief al culturii islamice în mileniul I d. Hr.) a început manufacturarea covoarelor, după modele cu precădere anatoliene.
În Transilvania, începând cu secolul al XV-lea au început să fie cumpărate covoare anatoliene, care, precum în Occident, indicau un statut economic şi social înalt. Procesul a fost înlesnit apoi de faptul că provincia a făcut parte din Imperiul Otoman între anii 1526-1699.
Covoarele anatoliene intrau prin comerţ dinspre sud mai ales în oraşul Braşov, unde într-un singur an au fost tranzacţionate 500 de bucăţi[16]. Covoarele erau apoi revândute în interiorul Transilvaniei, ori oferite cadou, multe fiind donate bisericilor[17] - unele piese de secol XVII purtând chiar inscripţii de donator . Azi, mari colecţii se păstrează la Bisericile Neagră din Braşov, la Mediaş, Sighişoara, Cluj sau Sibiu.
În perioada interbelică, numai în biserica evanghelică din Bistriţa se păstrau 68 de covoare otomane vechi (unele datând din secolul al XVI-lea iar majoritatea din secolele XVII-XVIII), ajunse apoi la Nuremberg – unde azi se mai află 55 de bucăţi[18].
Prin intermediul intensului comerţ cu saşii de la Bistriţa, covoarele vor fi ajuns în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi la Sighet, în acei ani biserica reformată sigheteană şi patricienii din oraş ajungând la apogeul financiar. Nu mult timp după aceea, probabil pe la 1700, credem că a început producţia scoarţelor de tipul celor pe care le catalogăm astăzi ca fiind maramureşene[19]. Dealtfel, din secolul al XVII-lea datează şi cel mai vechi covor păstrat în Basarabia, regiune cu care covorul maramureşean are multe puncte în comun.
Aceasta este filiaţia prin care am putea explica de ce unele „țoluri” maramureşene vechi au fost țesute în tehnici orientale.
Conform analizelor atentului cercetător I. D. Ştefănescu (studiu efectuat probabil în perioada interbelică) pe un eşantion limitat ca număr dar foarte valoros de scoarţe maramureşene (31 de piese, deţinute pe atunci de Muzeul Ţăranului Român), a reieşit că un număr de 7 covoare din acel total erau realizate în noduri Ghiordes sau Soumak, cu densităţi până la 28 de noduri pe cm pătrat, fiind atât de bine lucrate încât țineau apa[20]!
Atentul cercetător a mai observat în unele scoarţe găsite prin satele regiunii motive orientale preistorice, trecute apoi în arta bizantină şi de acolo în cea moldovenească, semne liniare de scris, pătrate şi dreptunghiuri de blazoane medievale, răşchitoare orientale folosite la lucrul covoarelor, compoziţii ce aminteau grădinile covoarelor indiene şi persane; „alte teme par inspirate din fântâni şi bazine stilizate, de genul celor ce întâlnim în covoarele şi picturile persane, precum şi alte motive împrumutate din Karamanii, Ladik-uri şi Sine-uri”, constata el.
El a încercat o clasificare cronologică a acestora, conform căreia, cele mai vechi scoarţe erau cele lipsite de chenar, cu decoruri geometrice şi figuri rectangulare, cu origini primitive. Într-o a doua etapă ar fi apărut decorurile vegetale şi simbolurile antro şi zoomorfe, cu certe înrâuriri orientale dar şi apusene[21].
Apreciem că influenţele orientale ale covoarelor maramureşene sunt date de: tehnicile de ţesut, tipul, câteva forme modele de dispunere ale câmpurilor covoarelor, precum şi mai multe motive decorative (vezi exemple în figurile 7-14):
Din lumea orientală par a proveni două tipuri de noduri.
Nodul Ghiordes este un nod simetric (zis şi „turcesc” pe alte meleaguri), aplicat de obicei la capetele ţolurilor, fixând definitiv şi înfrumuseţând firele de urzeală. Alte noduri de tip Ghiordes apar pe unele cergi „cu biţe”, tipic maramureşene (fig. 17-18).
Apoi este nodul Soumak, care se alege cu mâna peste patru iţe, întorcându-se înapoi două, rezultatul fiind uşor de confundat cu ţesutul „în prinse”, fără a crea impresia că ar fi neapărat vorba despre noduri (fig. 16).
Ţolul” maramureşean este în general din categoria Kilim-ului, care înseamnă o piesă textilă cu băteală şi urzeală ascunsă, în cunoscuta tehnică a firelor întrepătrunse („în prinse”).
În unele cazuri, însă, „ţolul” este însă o carpetă (deasemenea tehnică pur orientală), realizată exclusiv din noduri, tehnică folosită până recent şi în Republica Moldova, unde firele netăiate ale nodurilor „miţoaselor” ajungeau la 3-4 cm, semănând mult cu cergile „cu biţe” din Maramureş, după cum am văzut mai sus.
Drept urmare, greutatea covoarelor studiate de I.D. Ştefănescu, doar din categoria celor care aveau urzeală şi băteală de lână – criteriu extrem de important privind calitatea dar şi vechimea pieselor - era între 0,81 kg şi 1,32 kg de lână pe metrul pătrat ţesut[22]. Pentru comparaţie, covoare anatoliene ţesute cu noduri au o greutate cifrată între 1-3 kg/mp
Ţesutul oriental de tip Karamani, „în ciur” sau „cu găurele” cum se numeşte la noi, se practică şi azi în Maramureş la scară largă. Tehnica este originară din Anatolia sudic-centrală, loc care a dat numele operaţiunii în cadrul căreia găurelele sau spaţiile libere delimitează ornamentele date de băteală (Fig. 15).
O altă asemănare cu covoarele orientale este dată de formă şi de aranjarea câmpului. Chenarele sau bordurile care mărginesc Kilim-urile anatoliene se regăsesc în majoritatea pieselor maramureşene, la fel ca împărţirea câmpului central în două, patru, opt (etc.) planuri.
Un tip de de covor anatolian reîntâlnit frecvent şi în arta maramureşeană, este cel cu dublă nişă cu bordură şi câmp central, încărcat cu motive astrale sau vegetale.
Ornamentele comune atât covoarelor anatoliene cât şi celor maramureşene se regăsesc în Tabelul de la finele lucrării. Desigur, unele dintre aceste motive apar şi în alte culturi, inclusiv de pe alte continente, în timp ce altele, nemenţionate în Tabel, nu se regăsesc decât în unul din cele două locuri. Totuşi, asemănările acestora sunt frapante şi dau de gândit, cu atât mai mult cu cât dosarul influenţelor orientale în „ţolul” maramureşean mai are şi alte piese, după cum s-a văzut mai sus.
Desigur, unii cercetători consideră că anumite motive sunt doar de origine străveche autohtonă, cum ar fi „nodul dacic”[23]. În acest caz punctual, observăm însă că motivul respectiv – steaua cu opt colţuri, este întâlnit de asemenea în covoarele anatoliene, unde poartă numele „stea” („Yildiz”) – v. infra Tabelul, specialiştii în covoarele turceşti apreciind că este similar cu străvechea „pecete a lui Solomon”, acest simbol fiind utilizat în Orient încă din cele mai vechi timpuri, mult anterioare regelui Solomon...
În afara acelor ornamente, motivele florale ale covoarelor Ushak pare să le fi influenţat pe cele din Moldova şi apoi, prin Ucraina, au ajuns până în Maramureşul de nord, iar romburile persianelor Sine par a fi similiare cu cele din Maramureş (fig. 19-20).
Desigur, influenţele orientale amintite mai sus şi-au pus amprenta nu numai asupra covoarelor maramureşene ci şi a celor din alte spaţii mai mult sau mai puţin învecinate geoistoric, cum ar fi Năsăudul, Bihorul, Banatul, Ţara Românească sau Moldova.
În privinţa similitudinilor cu piese din alte zone, părerile sunt împărţite. Tache Papahagi considera că acestea prezintă o asemnănare remarcabilă cu cele din Basarabia, „atât numai că sunt aspre la pipăit” din cauza lânii din care sunt făcute, cele mai frumoase exemplare fiind, după el, cele de pe Mara şi Cosău[24].
„Covorul maramureşean prezintă anumite înrudiri compoziţionale cu cel din Moldova de Nord şi unele afinităţi cu elementele ornamentale ale covoarelor din ţări nordice îndepărtate – Norvegia, Finlanda, Suedia. Cu celelalte zone etnografice ale Transilvaniei – cum ar fi de pildă Năsăudul, Hunedoara, Bihorul, Aradul şi Banatul, înrudirile sunt greu de evidenţiat” aprecia Boris Zderciuc, în timp ce I. D. Ştefănescu constata asemănări cu scoarţele din Banat şi cu piesele vechi din Ţara Românească şi Moldova .
Pe baza comparaţiilor de mai sus, credem că, în afara înrudirilor menţionate supra, „ţolurile” maramureşene au foarte multe în comun cu covoarele anatoliene.
În loc de concluzii, apreciem că, din punctul de vedere al influenţelor suferite, „ţolurile” maramureşene pot fi categorisite ca:
-piese de origine străveche autohtonă – cum ar fi „ţolurile” cu „unda apei” în varianta veche cu colţi, sau varianta mai recentă, alcătuită din puncte rectangulare şi împodobită cu alte elemente de ordin geometric, astrale şi protective. Dacă influenţele orientale par mai uşor de observat, originea pieselor de tip vechi rămâne pentru noi un mister total.
-piese în care se disting influenţele anatoliene: tehnicile Karamani şi nodurile Soumak şi Ghiordes, respectiv unele din motivele din Tabel, motive care pot să fie foarte bine autohtone ori sosite aici pe altă filieră.
-piese mai recente, în care se amestecă elemente regăsite şi în Moldova, Ardeal sau Ungaria.
În viitor va trebui să fie realizat un catalog cvasi complet măcar al pieselor păstrate în colecţiile publice din ţară şi străinătate şi să se dea răspunsuri argumentate ştiinţific referitoare la vechimea precisă a pieselor cunoscute, la compoziţia clară a coloranţilor utilizaţi, la totalitatea tehnicilor utilizate (în special a tehnicilor cu noduri, uşor de omis ori de confundat cu alte proceduri), în general la multiplele interferenţe şi simbioze care au dus la ceea ce cunoaştem azi sub numele de « ţolul » maramureşean.
Oriental influences on Maramureş rugs
Abstract
Key words : rug, Maramureş, Anatolia, ornamentation, kilim, karamani, weaving, knots.
The Maramureş rugs are among the best examples of this type from the Carpathians. Their age and origin is not yet cleared, but we believe the most typical ones are coming from Anatolian rugs. It seems that those rugs were produced locally first in the XVII century, even if the oldest surviving examples are dated, perhaps, in the XVIII century.
In the Middle Age, in Transylvania were imported enormous amounts of Anatolian rugs, part of them arriving up to Bistriţa and Maramureş.
An issue not very cleared yet is the old colors receipt. Most scholars appreciate today that the natural colors used for dying the wool are vegetal, but we believe some of them are not organic but mineral.
The techniques used to weave the local rugs are also not entirely unraveled. If most researchers say the only way of weaving was the plain one - using warp and weft, there are proof that in the past (and even today, in some cases) the ladies were using knotting-pile method, clearly originated from Anatolia, the most spread knots being Soumak and Ghiordes types. All researchers agree that Karamani technique was widely used, in the past as today.
Finally, the patterns used for Maramureş rugs are, at least a part of them, common (if not originary from) with the ones found on Anatolian carpets.
A complete study of the rugs was never done, it is requiring a lot of time and study, because the old rugs are spread today in many museums and private collections across Romania and Central Europe (mainly in Hungary, Czech Republic and Ukraine).
Abrevieri
-MŢR - Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti
-MNS – Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucureşti
-MMm – Muzeul Maramureşului din Sighetu-Marmaţiei
-MJBM – Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie din Baia Mare
-MNI – Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti
Bibliografie selectivă
Tancred Bănăţeanu, Arta populară din nordul Transilvaniei, Bucureşti, 1969,
Johann von Csaplovics, Topographisch-statistisches Archiv des Königreichs Ungern, vol. 2, Wien, 1821,
Peter Davies, The Visual Language of the Anatolian Kilim. Antique kilims of Anatolia, W.W. Norton & Co., London, 2000,
Ioana Dăncuş, Comori de artă populară în colecţiile Muzeului Etnografic din Sighetu Marmaţiei- Covorul maramureşean, Cluj-Napoca, 2011,
I. Hajdas, C. Cristi, G. Bonani şi M. Maurer, Textiles and radiocarbon dating, în „Radiocarbon”, Vol. 56, nr. 2, Tucson, 2014,
Stefano Ionescu, The ottoman rugs of Bistrita, în “HALI” 160, London, June 2009,
Teofil Ivanciuc, O descriere a Maramureşului şi a etniilor sale din anul 1821, în « Acta Musei Maramorosiensis », XII, 2016,
Radu Lazar, Teofil Ivanciuc, Meşteşuguri tradiţionale din Ţara Maramureşului, Baia Mare, 2016,
Tache Papahagi, Graiul şi folklorul Maramureşului, Bucureşti, 1925,
Paul Petrescu, Paul Stahl, Scoarţe româneşti, Bucureşti, 1966,
Radu Popa, Cnezatul Marei. Studii documentare şi arheologice în Maramureşul istoric, Baia Mare, 1969,
I.D. Ştefănescu, Arta veche a Maramureşului, Bucureşti, 1967,
Gh. Vornicu, Maramureşul şi Muzeul etnografic maramureşean, Cluj, 1931,
Boris Zderciuc, Covorul maramureşean, Bucureşti, 1963.
[1] În lucrările: «Covorul maramureşean» (Bucureşti, 1963), « Scoarţe româneşti » (Bucureşti, 1966), « Arta populară din nordul Transilvaniei » (Bucureşti, 1969), respectiv « Comori de artă populară în colecţiile Muzeului Etnografic din Sighetu Marmaţiei- Covorul maramureşean » (Cluj-Napoca, 2011).
[2] În „Arta veche a Maramureşului”, Bucureşti, 1967, p. 39-43.
[3] Radu Lazar, Teofil Ivanciuc: „Meşteşuguri tradiţionale din Ţara Maramureşului”, Baia Mare, 2016, p. 23.
[4] Despre acurateţea ridicată a acestui tip de datări vezi I. Hajdas, C. Cristi, G. Bonani şi M. Maurer: „Textiles and radiocarbon dating”, în „Radiocarbon”, vol. 56, nr. 2, Tucson, 2014, p. 637–643.
[5] „Mihaiu Popa Ştefan cu femeia şi fetele lui Ana şi Iuliana, să le fie lor pomană în veci, anul 1834”, v. Gh. Vornicu: „Maramureşul şi Muzeul etnografic maramureşean”, Cluj, 1931, p. 371.
[6] Ornamente prezente şi pe unele obiecte de bronz datât de la finele epocii bronzului şi din Hallstatt-ul timpuriu, dar despre purtătorii acelor culturi nu avem nici o dovadă că ar fi fi avut urmaşi care să fi locuit fără întrerupere în Maramureş.
[7] Radu Popa: “Cnezatul Marei. Studii documentare şi arheologice în Maramureşul istoric”, Baia Mare, 1969, p. 37.
[8] Tache Papahagi: „Graiul şi folklorul Maramureşului”, Bucureşti, 1925, p. 159, legendă culeasă în 1922 de la un bâtrân de 78 de ani.
[9] Arhivele Naţionale Maghiare (MOL), fond E 156 - a. - Fasc. 079. - No. 006.
[10] Arhivele Naţionale Maghiare (MOL), fond E 156 - a. - Fasc. 152. - No. 019.
[11] Cum ar fi cea din anul 1821 a lui Johann von Csaplovics, în Topographisch-statistisches Archiv des Königreichs Ungern, vol. 2, Wien, 1821, p. 394: „muntencele de la Borşa ţes covoare colorate de lână” (Teofil Ivanciuc – O descriere a Maramureşului şi a etniilor sale din anul 1821, în Acta Musei Maramorosiensis, XII, 2016, p. 137-147).
[12] Albastrul de culoarea cerului era obţinut prin anii 1920 „dintr-un soi de lutişor cumpărat la târg”, v. Gh. Vornicu, op. cit., p. 370.
[13] I. D. Ştefănescu, op. cit., p. 43.
[14] Gh. Vornicu, op. cit.
[15] Călăreţii de pe bordura acestuia îşi găsesc corespondentul mult mai târziu în Maramureş, unde unii le atribuie o semnificaţie de ordin medieval-cavaleresc. La fel de bine, însă, modelul reprezentat de aceştia poate izvorî din preistorie (vezi chiar covorul de la Pazyryk sau tema Cavalerilor Danubieni), ori, dimpotrivă, din iconografia creştină (Sf. Gheorghe sau alţi sfinţi militari).
[16] În anul 1503, cf. Stefano Ionescu, Antique Ottoman Rugs in Transylvania, Rome, 2005.
[17] Nu putem să nu constatăm frapanta asemănare cu obiceiul similar al maramureşenilor.
[18] Stefano Ionescu: “The ottoman rugs of Bistrita”, în “HALI” 160, London, June 2009.
[19] În 1717 a avut loc ultima invazie tătărească, soldată cu distrugerea armatei musulmane şi cu jefuirea acesteia la Borşa, moment care a avut ca efect intrarea în posesia localnicilor a unui mare număr de ţesături – poate şi covoare – orientale, care au putut deasemenea influenţa manufacturarea scoarţelor maramureşene.
[20] I. D. Ştefănescu, op. cit., p. 42-43, număr superior (chiar dublu în unele cazuri!) multor covoare anatoliene vechi. Primul covor din lume, cel de la Pazyryk are 36 noduri pe cm pătrat, numărul de noduri ale covoarelor variind în general între 4 şi 150 pe cm pătrat.
[21] Ibidem, p. 41.
[22] Ibidem.
[23] Ioan Marchiş, Nodul dacic, ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014, planşa XVI.
[24] Papahagi, op. cit., p. XXII. Tot acesta asemuia cergile maramureşene cu cele aromâne de pe Valea Pindului.
Cuvinte cheie: covor, Maramureş, Anatolia, ornamentică, kilim, karamani, ţesut, noduri.
Covoarele sau scoarţele maramureşene („ţolurile”, în graiul local) reprezintă un vârf al artei populare româneşti (fapt recunoscut recent prin introducerea acestora în Patrimoniul imaterial UNESCO), ale căror origini continuă să rămâne un mister.
Covoarele maramureşene au fost analizate destul de superficial, doar câţiva cercetători aplecându-se asupra studiului lor (îi amintim pe Boris Zderciuc, Paul Petrescu şi Paul Stahl, Tancred Bănăţeanu şi Ioana Dăncuş[1]), fără ca vechimea acelor piese, totalitatea tehnicilor de lucru sau similitudinile cu alte centre de producţie a covoarelor să fie elucidate concludent. Probabil cel mai frumos studiu comparat dedicat acestora a fost întocmit de către eruditul cercetător (cu studii la Sorbona) I. D. Ştefănescu[2].
„Ţolul” - ţesut uneori, odinioară, numai din cânepă, cele mai vechi covoare având urzeala de in, următoarele de cânepă, iar cele contemporane nouă de lână, cânepă sau bumbac, băteala fiind întotdeauna de lână ţesută subţire, a avut şi are o funcţie preponderent decorativă, fiind etalat pe „rudă”, pe pat, pe masă, pe pereţi şi uneori fiind aşezat chiar pe jos. Dimensiunile acestuia pot ajunge la peste 4 m lungime, lăţimea sa fiind în general de de 0,6 - 1,2 m, design-ul fiind structurat de obicei cu un chenar pe două sau patru laturi, care mărgineşte un câmp central.
Ca ornamente tipice distingem figuri antropomorfe: femei ţinându-se de mână („hora”), soldaţi („cătane”), călăreţi (poate „cavaleri danubieni”?), mâini stilizate, motive geometrice („colţi”, dinţi de fierăstrău, „unda apei”, cârlige, linia frântă — „corigău”, romburi – „roate”, rotiţe); ornamente astrale, vegetale (frunze, flori, brăduţi), avimorfe, zoomorfe (fluturi, lilieci, cai, cerbi, coarne de berbec)[3] etc.
Covoarele păstrate până azi se crede că datează cel puţin din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar, câtă vreme nu au fost datate ştiinţific, iar multe dintre covoarele vechi, inclusiv cele fragmentare din colecţiile muzeale, nu au fost publicate, această problemă rămâne deschisă.
Nici măcar un singur covor nu a fost analizat cu carbon 14 sau alţi izotopi radioactivi[4], metodele de datare fiind mai mult empirice, lipsite de o acurateţe adecvată (în timp ce covoarele orientale pot fi datate şi prin inscripţii ori prin comparaţia cu unele modele reproduse în picturile de epocă). Aşadar, la momentul datării s-ar putea să apară surprize, exact cum s-a petrecut cu covoarele anatoliene din Transilvania, unele din acelea fiind mult mai vechi decât s-a crezut iniţial (câteva inclusiv din secolul al XV-lea), aşa cum au apărut surprize şi la momentul datării dendrocronologice ale bisericilor de lemn maramureşene, care au „coborât” în mai multe cazuri cu până la 2-3 secole vârsta absolută a monumentalelor construcţii.
Deocamdată, nu se cunosc covoare maramureşene cu inscripţii anterioare anului 1834[5] (Fig. 1). Pe de altă parte, două inele cneziale româneşti descoperite în necropola la Giuleşti, datând aproximativ din anii 1450, respectiv 1550, prezintă un model existent şi pe covoare (triunghiuri ori jumătăţi de romburi terminate cu coarne, având la bază linii paralele[6]), ornament care a fost interpretat de Radu Popa ca reprezentând „însăşi Maramureşul, cuprins între munţii reprezentaţi de triunghiuri şi străbătut de văile reprezentate de liniile dintre triunghiuri”[7], o pistă care ar merita aprofundată. Pe străvechile kilim-uri anatoliene, însă, acest simbol este însă interpretat ca dragon, diavol, motivul fiind menit a oferi protecţia (vezi Tabelul).
O altă pistă care are merita dezvoltată este cea a brâurilor pictate pe pereţii bisericilor de la Hărniceşti (Fig. 2) şi Breb, databile poate undeva între secolele XVII-XIX, care au formele, culorile şi ornamentele tipice ţolurilor „de rudă”. Este imposibil de spus care au fost primele, covoarele sau brâurile pictate, dar tindem să credem că zugrăvelile respective au fost gândite să imite sau să completeze covoarele votive menite a înfrumuseţa bisericile şi a umple golurile de pe pereţi.
Tot de mare vechime pare a fi şi legenda ultimei invazii tătăreşti (din 1717) de la Săliştea de Sus, care menţionează ţolurile care au împodobit uriaşa bute de varză în care o localnică vitează ar fi înecat mai mulţi păgâni[8].
În inventarele şi conscripţiile de arhivă din regiune, covoarele încep să fie pomenite în secolul al XVII-lea. Astfel, în târgul Koson din Bereg, într-un inventar din anul 1673 este menţionat un „covor vechi”[9], iar în anul 1675, la Baia Mare sunt pomenite „patru covoare, din care unul slujeşte pentru închinare în biserică”[10]. Şi în arhivele fostului comitat Maramureş ar trebui să se afle asemenea însemnări, pe care viitorul le vor aduce probabil la suprafaţă.
Se apreciază că perioada „clasică” a scoarţelor maramureşene a fost cuprinsă între finele secolului al XVIII-lea şi Primul Război Mondial. În rest, covoarele locale au început să iasă din anonimat în unele descrieri de la începutul secolului al XIX-lea[11], respectiv prin imagini realizate pe la începutul secolului XX.
La fel de imprecisă şi necesitând clarificări suplimentare este şi originea culorilor folosite pe covoarele vechi, cu precădere a nuanţelor de albastru, verde şi roşu, uneori obţinute din compuşi minerali, nu vegetali[12], lipsind studiile chimice aplicate. I. D. Ştefănescu observa că verdele şi albastrul din covoarele cele mai vechi erau de origine minerală[13], dar azi, se apreciază, uneori „ochiometric”, acei coloranţi ca fiind compuşi chimici.
Majoritatea covoarelor vechi au dispărut în timp, multe fiind transportate în afara acestei zone. Într-o periegheză superficială, am descoperit că, în afara celor 471 de „ţoluri” de la Muzeului Maramureşului, colecţii importante sunt păstrate la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” (cel puţin 93 de covoare), Muzeul Ţăranului Român (cel puţin 22 de piese, de exemplu cea din Fig. 3) şi în alte muzee din Bucureşti, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare, Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale „Astra” din Sibiu, în alte colecţii muzeale publice sau private din Maramureş şi din restul ţării, la Muzeul Naţional de Etnografie din Budapesta (unde se află câteva dintre cele mai vechi covoare maramureşene păstrate, Fig. 4 şi 5), la Muzeul Morav din Brno (Cehia), alte covoare aflându-se azi în muzee şi colecţii particulare din Ungaria, Ucraina, Cehia, Slovacia, Franţa, Germania, SUA etc.
Nu în ultimul rând, prin anumite case şi biserici maramureşene se mai păstrează covoare vechi, deşi, încă prin anii 1920, era deplânsă totala dispariţie a „ţolurilor” de pe văile Marei şi Cosăului, de unde „luaseră calea străinătăţii, a Gherlei sau a Bucureştiului”. Ion Bârlea compara prin aceiaşi ani covoarele maramureşene cu cele persane şi se plângea că mari cantităţi luau drumul Cehoslovaciei[14], acelaşi lucru remarcându-l şi Gheorghe Vornicu.
Colecţiile vechiului Muzeu al Comitatului Maramureş au dispărut în Primul Război Mondial, iar cele ale Muzeului etnografic sighetean interbelic – care în 1930 conţineau peste 70 de covoare – au fost transportate la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti la începerea celui de-al Doilea Război Mondial şi recuperate, parţial, destul de recent.
Mai ales colecţiile străine şi cele particulare de covoare maramureşene nu au fost practic studiate deloc de către cercetătorii noştri, astfel că limitele sunt evidente în ceea ce priveşte clasificarea sistematică şi studiul lor aprofundat.
Pe plan euroasiatic, istoria covoarelor începe acum mii de ani, dar cea mai veche carpetă păstrată până azi este cea de la Pazyryk (Republica Altai, Rusia), veche de cca 2400 de ani[15] (Fig. 6). Se consideră că patria covoarelor din Asia şi Europa este Asia Centrală, de unde au migrat încet spre toate colţurile celor două continente. Deşi covoarele sud-americane şi cele africane împărtăşesc anumite simboluri comune cu cele eurasiatice, diferenţele dintre ele sunt suficient de importante ca acestea să nu poată fi considerate ca aparţinând aceleiaşi mari familii.
Dinspre Asia Centrală covoarele au ajuns apoi în Anatolia, unde cele mai vechi exemplare cunoscute datează din secolele XII-XIII (şi în acel caz cele mai vechi carpete nu se mai află astăzi în locul de baştină, ci la mari depărtări, cu precădere în Transilvania şi Europa Occidentală). Covoarele din spaţiul turcesc sunt turcomane de origine, de unde au împrumutat motivele geometrice, în timp ce ornamentele florale aparţinând stratului anatolian.
Covoarele orientale au început să fie importate în Europa încă din perioada cruciadelor, proces care a continuat vreme de secole. Abia în secolele XVI-XVII, în ţări precum Franţa şi Anglia (dar nu şi în Spania, care a fost un fief al culturii islamice în mileniul I d. Hr.) a început manufacturarea covoarelor, după modele cu precădere anatoliene.
În Transilvania, începând cu secolul al XV-lea au început să fie cumpărate covoare anatoliene, care, precum în Occident, indicau un statut economic şi social înalt. Procesul a fost înlesnit apoi de faptul că provincia a făcut parte din Imperiul Otoman între anii 1526-1699.
Covoarele anatoliene intrau prin comerţ dinspre sud mai ales în oraşul Braşov, unde într-un singur an au fost tranzacţionate 500 de bucăţi[16]. Covoarele erau apoi revândute în interiorul Transilvaniei, ori oferite cadou, multe fiind donate bisericilor[17] - unele piese de secol XVII purtând chiar inscripţii de donator . Azi, mari colecţii se păstrează la Bisericile Neagră din Braşov, la Mediaş, Sighişoara, Cluj sau Sibiu.
În perioada interbelică, numai în biserica evanghelică din Bistriţa se păstrau 68 de covoare otomane vechi (unele datând din secolul al XVI-lea iar majoritatea din secolele XVII-XVIII), ajunse apoi la Nuremberg – unde azi se mai află 55 de bucăţi[18].
Prin intermediul intensului comerţ cu saşii de la Bistriţa, covoarele vor fi ajuns în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi la Sighet, în acei ani biserica reformată sigheteană şi patricienii din oraş ajungând la apogeul financiar. Nu mult timp după aceea, probabil pe la 1700, credem că a început producţia scoarţelor de tipul celor pe care le catalogăm astăzi ca fiind maramureşene[19]. Dealtfel, din secolul al XVII-lea datează şi cel mai vechi covor păstrat în Basarabia, regiune cu care covorul maramureşean are multe puncte în comun.
Aceasta este filiaţia prin care am putea explica de ce unele „țoluri” maramureşene vechi au fost țesute în tehnici orientale.
Conform analizelor atentului cercetător I. D. Ştefănescu (studiu efectuat probabil în perioada interbelică) pe un eşantion limitat ca număr dar foarte valoros de scoarţe maramureşene (31 de piese, deţinute pe atunci de Muzeul Ţăranului Român), a reieşit că un număr de 7 covoare din acel total erau realizate în noduri Ghiordes sau Soumak, cu densităţi până la 28 de noduri pe cm pătrat, fiind atât de bine lucrate încât țineau apa[20]!
Atentul cercetător a mai observat în unele scoarţe găsite prin satele regiunii motive orientale preistorice, trecute apoi în arta bizantină şi de acolo în cea moldovenească, semne liniare de scris, pătrate şi dreptunghiuri de blazoane medievale, răşchitoare orientale folosite la lucrul covoarelor, compoziţii ce aminteau grădinile covoarelor indiene şi persane; „alte teme par inspirate din fântâni şi bazine stilizate, de genul celor ce întâlnim în covoarele şi picturile persane, precum şi alte motive împrumutate din Karamanii, Ladik-uri şi Sine-uri”, constata el.
El a încercat o clasificare cronologică a acestora, conform căreia, cele mai vechi scoarţe erau cele lipsite de chenar, cu decoruri geometrice şi figuri rectangulare, cu origini primitive. Într-o a doua etapă ar fi apărut decorurile vegetale şi simbolurile antro şi zoomorfe, cu certe înrâuriri orientale dar şi apusene[21].
Apreciem că influenţele orientale ale covoarelor maramureşene sunt date de: tehnicile de ţesut, tipul, câteva forme modele de dispunere ale câmpurilor covoarelor, precum şi mai multe motive decorative (vezi exemple în figurile 7-14):
Din lumea orientală par a proveni două tipuri de noduri.
Nodul Ghiordes este un nod simetric (zis şi „turcesc” pe alte meleaguri), aplicat de obicei la capetele ţolurilor, fixând definitiv şi înfrumuseţând firele de urzeală. Alte noduri de tip Ghiordes apar pe unele cergi „cu biţe”, tipic maramureşene (fig. 17-18).
Apoi este nodul Soumak, care se alege cu mâna peste patru iţe, întorcându-se înapoi două, rezultatul fiind uşor de confundat cu ţesutul „în prinse”, fără a crea impresia că ar fi neapărat vorba despre noduri (fig. 16).
Ţolul” maramureşean este în general din categoria Kilim-ului, care înseamnă o piesă textilă cu băteală şi urzeală ascunsă, în cunoscuta tehnică a firelor întrepătrunse („în prinse”).
În unele cazuri, însă, „ţolul” este însă o carpetă (deasemenea tehnică pur orientală), realizată exclusiv din noduri, tehnică folosită până recent şi în Republica Moldova, unde firele netăiate ale nodurilor „miţoaselor” ajungeau la 3-4 cm, semănând mult cu cergile „cu biţe” din Maramureş, după cum am văzut mai sus.
Drept urmare, greutatea covoarelor studiate de I.D. Ştefănescu, doar din categoria celor care aveau urzeală şi băteală de lână – criteriu extrem de important privind calitatea dar şi vechimea pieselor - era între 0,81 kg şi 1,32 kg de lână pe metrul pătrat ţesut[22]. Pentru comparaţie, covoare anatoliene ţesute cu noduri au o greutate cifrată între 1-3 kg/mp
Ţesutul oriental de tip Karamani, „în ciur” sau „cu găurele” cum se numeşte la noi, se practică şi azi în Maramureş la scară largă. Tehnica este originară din Anatolia sudic-centrală, loc care a dat numele operaţiunii în cadrul căreia găurelele sau spaţiile libere delimitează ornamentele date de băteală (Fig. 15).
O altă asemănare cu covoarele orientale este dată de formă şi de aranjarea câmpului. Chenarele sau bordurile care mărginesc Kilim-urile anatoliene se regăsesc în majoritatea pieselor maramureşene, la fel ca împărţirea câmpului central în două, patru, opt (etc.) planuri.
Un tip de de covor anatolian reîntâlnit frecvent şi în arta maramureşeană, este cel cu dublă nişă cu bordură şi câmp central, încărcat cu motive astrale sau vegetale.
Ornamentele comune atât covoarelor anatoliene cât şi celor maramureşene se regăsesc în Tabelul de la finele lucrării. Desigur, unele dintre aceste motive apar şi în alte culturi, inclusiv de pe alte continente, în timp ce altele, nemenţionate în Tabel, nu se regăsesc decât în unul din cele două locuri. Totuşi, asemănările acestora sunt frapante şi dau de gândit, cu atât mai mult cu cât dosarul influenţelor orientale în „ţolul” maramureşean mai are şi alte piese, după cum s-a văzut mai sus.
Desigur, unii cercetători consideră că anumite motive sunt doar de origine străveche autohtonă, cum ar fi „nodul dacic”[23]. În acest caz punctual, observăm însă că motivul respectiv – steaua cu opt colţuri, este întâlnit de asemenea în covoarele anatoliene, unde poartă numele „stea” („Yildiz”) – v. infra Tabelul, specialiştii în covoarele turceşti apreciind că este similar cu străvechea „pecete a lui Solomon”, acest simbol fiind utilizat în Orient încă din cele mai vechi timpuri, mult anterioare regelui Solomon...
În afara acelor ornamente, motivele florale ale covoarelor Ushak pare să le fi influenţat pe cele din Moldova şi apoi, prin Ucraina, au ajuns până în Maramureşul de nord, iar romburile persianelor Sine par a fi similiare cu cele din Maramureş (fig. 19-20).
Desigur, influenţele orientale amintite mai sus şi-au pus amprenta nu numai asupra covoarelor maramureşene ci şi a celor din alte spaţii mai mult sau mai puţin învecinate geoistoric, cum ar fi Năsăudul, Bihorul, Banatul, Ţara Românească sau Moldova.
În privinţa similitudinilor cu piese din alte zone, părerile sunt împărţite. Tache Papahagi considera că acestea prezintă o asemnănare remarcabilă cu cele din Basarabia, „atât numai că sunt aspre la pipăit” din cauza lânii din care sunt făcute, cele mai frumoase exemplare fiind, după el, cele de pe Mara şi Cosău[24].
„Covorul maramureşean prezintă anumite înrudiri compoziţionale cu cel din Moldova de Nord şi unele afinităţi cu elementele ornamentale ale covoarelor din ţări nordice îndepărtate – Norvegia, Finlanda, Suedia. Cu celelalte zone etnografice ale Transilvaniei – cum ar fi de pildă Năsăudul, Hunedoara, Bihorul, Aradul şi Banatul, înrudirile sunt greu de evidenţiat” aprecia Boris Zderciuc, în timp ce I. D. Ştefănescu constata asemănări cu scoarţele din Banat şi cu piesele vechi din Ţara Românească şi Moldova .
Pe baza comparaţiilor de mai sus, credem că, în afara înrudirilor menţionate supra, „ţolurile” maramureşene au foarte multe în comun cu covoarele anatoliene.
În loc de concluzii, apreciem că, din punctul de vedere al influenţelor suferite, „ţolurile” maramureşene pot fi categorisite ca:
-piese de origine străveche autohtonă – cum ar fi „ţolurile” cu „unda apei” în varianta veche cu colţi, sau varianta mai recentă, alcătuită din puncte rectangulare şi împodobită cu alte elemente de ordin geometric, astrale şi protective. Dacă influenţele orientale par mai uşor de observat, originea pieselor de tip vechi rămâne pentru noi un mister total.
-piese în care se disting influenţele anatoliene: tehnicile Karamani şi nodurile Soumak şi Ghiordes, respectiv unele din motivele din Tabel, motive care pot să fie foarte bine autohtone ori sosite aici pe altă filieră.
-piese mai recente, în care se amestecă elemente regăsite şi în Moldova, Ardeal sau Ungaria.
În viitor va trebui să fie realizat un catalog cvasi complet măcar al pieselor păstrate în colecţiile publice din ţară şi străinătate şi să se dea răspunsuri argumentate ştiinţific referitoare la vechimea precisă a pieselor cunoscute, la compoziţia clară a coloranţilor utilizaţi, la totalitatea tehnicilor utilizate (în special a tehnicilor cu noduri, uşor de omis ori de confundat cu alte proceduri), în general la multiplele interferenţe şi simbioze care au dus la ceea ce cunoaştem azi sub numele de « ţolul » maramureşean.
Oriental influences on Maramureş rugs
Abstract
Key words : rug, Maramureş, Anatolia, ornamentation, kilim, karamani, weaving, knots.
The Maramureş rugs are among the best examples of this type from the Carpathians. Their age and origin is not yet cleared, but we believe the most typical ones are coming from Anatolian rugs. It seems that those rugs were produced locally first in the XVII century, even if the oldest surviving examples are dated, perhaps, in the XVIII century.
In the Middle Age, in Transylvania were imported enormous amounts of Anatolian rugs, part of them arriving up to Bistriţa and Maramureş.
An issue not very cleared yet is the old colors receipt. Most scholars appreciate today that the natural colors used for dying the wool are vegetal, but we believe some of them are not organic but mineral.
The techniques used to weave the local rugs are also not entirely unraveled. If most researchers say the only way of weaving was the plain one - using warp and weft, there are proof that in the past (and even today, in some cases) the ladies were using knotting-pile method, clearly originated from Anatolia, the most spread knots being Soumak and Ghiordes types. All researchers agree that Karamani technique was widely used, in the past as today.
Finally, the patterns used for Maramureş rugs are, at least a part of them, common (if not originary from) with the ones found on Anatolian carpets.
A complete study of the rugs was never done, it is requiring a lot of time and study, because the old rugs are spread today in many museums and private collections across Romania and Central Europe (mainly in Hungary, Czech Republic and Ukraine).
Abrevieri
-MŢR - Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti
-MNS – Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucureşti
-MMm – Muzeul Maramureşului din Sighetu-Marmaţiei
-MJBM – Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie din Baia Mare
-MNI – Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti
Bibliografie selectivă
Tancred Bănăţeanu, Arta populară din nordul Transilvaniei, Bucureşti, 1969,
Johann von Csaplovics, Topographisch-statistisches Archiv des Königreichs Ungern, vol. 2, Wien, 1821,
Peter Davies, The Visual Language of the Anatolian Kilim. Antique kilims of Anatolia, W.W. Norton & Co., London, 2000,
Ioana Dăncuş, Comori de artă populară în colecţiile Muzeului Etnografic din Sighetu Marmaţiei- Covorul maramureşean, Cluj-Napoca, 2011,
I. Hajdas, C. Cristi, G. Bonani şi M. Maurer, Textiles and radiocarbon dating, în „Radiocarbon”, Vol. 56, nr. 2, Tucson, 2014,
Stefano Ionescu, The ottoman rugs of Bistrita, în “HALI” 160, London, June 2009,
Teofil Ivanciuc, O descriere a Maramureşului şi a etniilor sale din anul 1821, în « Acta Musei Maramorosiensis », XII, 2016,
Radu Lazar, Teofil Ivanciuc, Meşteşuguri tradiţionale din Ţara Maramureşului, Baia Mare, 2016,
Tache Papahagi, Graiul şi folklorul Maramureşului, Bucureşti, 1925,
Paul Petrescu, Paul Stahl, Scoarţe româneşti, Bucureşti, 1966,
Radu Popa, Cnezatul Marei. Studii documentare şi arheologice în Maramureşul istoric, Baia Mare, 1969,
I.D. Ştefănescu, Arta veche a Maramureşului, Bucureşti, 1967,
Gh. Vornicu, Maramureşul şi Muzeul etnografic maramureşean, Cluj, 1931,
Boris Zderciuc, Covorul maramureşean, Bucureşti, 1963.
[1] În lucrările: «Covorul maramureşean» (Bucureşti, 1963), « Scoarţe româneşti » (Bucureşti, 1966), « Arta populară din nordul Transilvaniei » (Bucureşti, 1969), respectiv « Comori de artă populară în colecţiile Muzeului Etnografic din Sighetu Marmaţiei- Covorul maramureşean » (Cluj-Napoca, 2011).
[2] În „Arta veche a Maramureşului”, Bucureşti, 1967, p. 39-43.
[3] Radu Lazar, Teofil Ivanciuc: „Meşteşuguri tradiţionale din Ţara Maramureşului”, Baia Mare, 2016, p. 23.
[4] Despre acurateţea ridicată a acestui tip de datări vezi I. Hajdas, C. Cristi, G. Bonani şi M. Maurer: „Textiles and radiocarbon dating”, în „Radiocarbon”, vol. 56, nr. 2, Tucson, 2014, p. 637–643.
[5] „Mihaiu Popa Ştefan cu femeia şi fetele lui Ana şi Iuliana, să le fie lor pomană în veci, anul 1834”, v. Gh. Vornicu: „Maramureşul şi Muzeul etnografic maramureşean”, Cluj, 1931, p. 371.
[6] Ornamente prezente şi pe unele obiecte de bronz datât de la finele epocii bronzului şi din Hallstatt-ul timpuriu, dar despre purtătorii acelor culturi nu avem nici o dovadă că ar fi fi avut urmaşi care să fi locuit fără întrerupere în Maramureş.
[7] Radu Popa: “Cnezatul Marei. Studii documentare şi arheologice în Maramureşul istoric”, Baia Mare, 1969, p. 37.
[8] Tache Papahagi: „Graiul şi folklorul Maramureşului”, Bucureşti, 1925, p. 159, legendă culeasă în 1922 de la un bâtrân de 78 de ani.
[9] Arhivele Naţionale Maghiare (MOL), fond E 156 - a. - Fasc. 079. - No. 006.
[10] Arhivele Naţionale Maghiare (MOL), fond E 156 - a. - Fasc. 152. - No. 019.
[11] Cum ar fi cea din anul 1821 a lui Johann von Csaplovics, în Topographisch-statistisches Archiv des Königreichs Ungern, vol. 2, Wien, 1821, p. 394: „muntencele de la Borşa ţes covoare colorate de lână” (Teofil Ivanciuc – O descriere a Maramureşului şi a etniilor sale din anul 1821, în Acta Musei Maramorosiensis, XII, 2016, p. 137-147).
[12] Albastrul de culoarea cerului era obţinut prin anii 1920 „dintr-un soi de lutişor cumpărat la târg”, v. Gh. Vornicu, op. cit., p. 370.
[13] I. D. Ştefănescu, op. cit., p. 43.
[14] Gh. Vornicu, op. cit.
[15] Călăreţii de pe bordura acestuia îşi găsesc corespondentul mult mai târziu în Maramureş, unde unii le atribuie o semnificaţie de ordin medieval-cavaleresc. La fel de bine, însă, modelul reprezentat de aceştia poate izvorî din preistorie (vezi chiar covorul de la Pazyryk sau tema Cavalerilor Danubieni), ori, dimpotrivă, din iconografia creştină (Sf. Gheorghe sau alţi sfinţi militari).
[16] În anul 1503, cf. Stefano Ionescu, Antique Ottoman Rugs in Transylvania, Rome, 2005.
[17] Nu putem să nu constatăm frapanta asemănare cu obiceiul similar al maramureşenilor.
[18] Stefano Ionescu: “The ottoman rugs of Bistrita”, în “HALI” 160, London, June 2009.
[19] În 1717 a avut loc ultima invazie tătărească, soldată cu distrugerea armatei musulmane şi cu jefuirea acesteia la Borşa, moment care a avut ca efect intrarea în posesia localnicilor a unui mare număr de ţesături – poate şi covoare – orientale, care au putut deasemenea influenţa manufacturarea scoarţelor maramureşene.
[20] I. D. Ştefănescu, op. cit., p. 42-43, număr superior (chiar dublu în unele cazuri!) multor covoare anatoliene vechi. Primul covor din lume, cel de la Pazyryk are 36 noduri pe cm pătrat, numărul de noduri ale covoarelor variind în general între 4 şi 150 pe cm pătrat.
[21] Ibidem, p. 41.
[22] Ibidem.
[23] Ioan Marchiş, Nodul dacic, ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014, planşa XVI.
[24] Papahagi, op. cit., p. XXII. Tot acesta asemuia cergile maramureşene cu cele aromâne de pe Valea Pindului.