Menu
Pe cea mai lungă stradă din Maramureş
Pe strada Preluca Tătarilor nr. 67 din Borşa se află singurul punct muzeal al orăşelului de munte, unul particular, proprietate a lui Ştefan Grec zis Iepure: “Muzeul rădăcinilor”. Cu toată adresa precisă, locaţia acestuia este greu de dibuit. Pentru că, de la casa cu numărul 66 până la nr. 67 - muzeul lui Grec, se întinde cale lungă de mai bine de 20 de kilometri, peste pasul Prislop, locul propriu-zis aflându-se aproape de limita cu judeţul Suceava, la confluenţa Bistriţei Aurii cu valea Vâlcănescu! Acolo este cea mai lungă stradă din Maramureş.
De jur împrejur sunt doar păduri de brad, vecini fiindu-i vârfurile Măgura Geamănu şi Piciorul Şesului din Munţii Maramureşului pe de o parte, pe de alta înălţându-se Tomnaticul şi Capul Muntelui din Munţii Rodnei, culmi înalte de 1500-1700 de metri altitudine. Unchieşul Iepure (70 de ani) a fost lucrător la pădure şi e un om curios din fire. Locuieşte din 1946 în aceeaşi bătătură, unde au trăit şi părinţii săi, care au fost împroprietăriţi în urma reformei agrare de după război, acolo “unde şi-a înţărcat mutu’ iapa”. Are o Asociaţie Familială care-i poartă numele, de fapt un mic magazin forestier în care comercializează produse de bază pentru oamenii munţilor (forestieri, ciobani, culegători de fructe de pădure), de pe urma căruia trăieşte. Ce-i drept, are şi niţică pensie de pe urma butinăritului, şi mai creşte şi o oaie (numai una!) şi câteva vite.
Casa pitită pe vale este acoperită cu draniţă, iar muzeul ocupă camerele din faţă. Colecţia a fost expusă începând din anul 1980, iniţial sub numele de “Muzeu de artă populară”, ca apoi să devină “Muzeul Dracula”, ispravă pentru care “tovarăşii” l-au certat aspru. Atunci s-a decis să-l boteze simplu, “Muzeul rădăcinilor”, nume sub care a rămas până azi.
“Şarpele Boua”
“Lucrând la pădure vedeam tăt felu’ de forme de rădăcini. Vara le adunam şi iarna le lucram”, spune acesta. Rădăcinile sunt cioplite înduioşător de naiv, apoi sunt etichetate şi botezate: Şarpele Boua, Bibironu’ Doamnii, Buricu’ Pământului, Crocodil, Zâna Nopţii, Ion cel Mare, Jirinoski, Dinozaur, Creieru’ Pădurii, Bota Pădurii, Arici de Mare, Pui de Drac sau Luntre. Iscoditorul colecţionar a adunat şi eşantioane mineralogice, icoane pe sticlă, blide de lut, lămpaşe de miner, un ciocan pentru marcat lemnul (datând din 1940), proiectile, o cască şi o mască de gaze din vremea celui de-al doilea război (găsite pe Prislop, unde a stat frontul vreme îndelungată), multe unelte forestiere (interesante sunt colţarele, adică potcoavele de umblat pe lemnele alunecoase sau ude), fotografii vechi (unele imortalizând plutele de pe Bistriţa Aurie, care porneau an de an la vale de aici de la Şesuri, până pe la începutul anilor 1960) şi o ulcică.
Aceasta, confecţionată manual dintr-o pastă albă, care pare de factura dacică, are istoria ei (notă, 2013: între timp datarea acesteia a fost atribuită de arheologi epocii bronzului). A fost găsită pe vârful Geamănu în urmă cu mulţi ani. Pe tăpşanul din vârf a funcţionat, timp de secole, o nedeie (adică un târg oieresc şi păstoresc românesc de tradiţie arhaică) în care se adunau o dată pe an, de Sfântul Ilie, oamenii din Maramureş, Ardeal şi Moldova. Nimeni nu mai ştie când s-a oprit a se mai ţine târgul muntenilor de pe Geamănu, poate prin secolul al XVIII-lea ori, cel mai târziu, al XIX-lea. Acea cană stă mărturie că nedeia de pe Geamănu a existat cândva (altfel ce ar fi căutat în vârf de munte, într-un punct aflat la zeci de kilometri de locurile propice vieţuirii?) şi că nu e de domeniul legendelor.
La capătul pământului
De la familia Grec am aflat că pădure pe valea Vâlcănescu nu se mai taie deloc, pentru că “nu s-o gătat cu împărţăşana pământului”. Şi mi-au mai spus că nu mai se găsesc aproape deloc sălbăticiuni prin bogaţii codri ai văii cu nume ciudat (termen care vine poate din vechiul slavon “vylk”, care înseamnă “lup”).
Cei de-ai lui Iepure n-au curent electric (cea mai apropiată reţea de distribuţie se găseşte la vreo 15 kilometri distanţă) şi folosesc lămpaşul cu petrol. N-au nici cai sau plug, şi de aceea nu şi-au arat încă micul teren smuls pădurii ca să planteze “baraboi” (cartofi). Solul e sărac şi trebuie îngrăşat cu gunoiul de la grajd. Bălegarul este urcat la deal cu o ingenioasă instalaţie pe cablu, acţionată cu manivela, confecţionată din rămăşiţele funicularului care scobora cândva buştenii văii.
Din jos de casă, lângă podul de beton de pe DN 18 unde se află confluenţa cu Bistriţa Aurie, stă încă în picioare un alt pod, vechi tare, o boltă din piatră, înierbat acum şi ocolit de trafic. A aparţinut “Drumului lui Manţ”, cale pentru căruţe, construită pe la jumătatea secolului al XIX-lea ca rută de transport a minereului cuprifer de la Baia Borşa la Cârlibaba, peste munţii neumblaţi. În susul pârâului, la vreo trei kilometri, se află un alt lucru ce merită gustat, un borcut care face toţi banii, feruginos, carbogazos şi rece ca gheaţa, un deliciu atunci când soarele prăjeşte cu putere.
Oameni primitori, cei ai lui Iepure, ne-au invitat insistent în casă pentru ca să “servim” şi s-au scuzat că produsele micului magazin costă mai scump cu două-trei mii de lei decât în oraş. Am plecat, promiţându-mi că voi reveni, la capătul celei mai lungi străzi din judeţ, în fundul Maramureşului.
©2003, Teofil Ivanciuc
De jur împrejur sunt doar păduri de brad, vecini fiindu-i vârfurile Măgura Geamănu şi Piciorul Şesului din Munţii Maramureşului pe de o parte, pe de alta înălţându-se Tomnaticul şi Capul Muntelui din Munţii Rodnei, culmi înalte de 1500-1700 de metri altitudine. Unchieşul Iepure (70 de ani) a fost lucrător la pădure şi e un om curios din fire. Locuieşte din 1946 în aceeaşi bătătură, unde au trăit şi părinţii săi, care au fost împroprietăriţi în urma reformei agrare de după război, acolo “unde şi-a înţărcat mutu’ iapa”. Are o Asociaţie Familială care-i poartă numele, de fapt un mic magazin forestier în care comercializează produse de bază pentru oamenii munţilor (forestieri, ciobani, culegători de fructe de pădure), de pe urma căruia trăieşte. Ce-i drept, are şi niţică pensie de pe urma butinăritului, şi mai creşte şi o oaie (numai una!) şi câteva vite.
Casa pitită pe vale este acoperită cu draniţă, iar muzeul ocupă camerele din faţă. Colecţia a fost expusă începând din anul 1980, iniţial sub numele de “Muzeu de artă populară”, ca apoi să devină “Muzeul Dracula”, ispravă pentru care “tovarăşii” l-au certat aspru. Atunci s-a decis să-l boteze simplu, “Muzeul rădăcinilor”, nume sub care a rămas până azi.
“Şarpele Boua”
“Lucrând la pădure vedeam tăt felu’ de forme de rădăcini. Vara le adunam şi iarna le lucram”, spune acesta. Rădăcinile sunt cioplite înduioşător de naiv, apoi sunt etichetate şi botezate: Şarpele Boua, Bibironu’ Doamnii, Buricu’ Pământului, Crocodil, Zâna Nopţii, Ion cel Mare, Jirinoski, Dinozaur, Creieru’ Pădurii, Bota Pădurii, Arici de Mare, Pui de Drac sau Luntre. Iscoditorul colecţionar a adunat şi eşantioane mineralogice, icoane pe sticlă, blide de lut, lămpaşe de miner, un ciocan pentru marcat lemnul (datând din 1940), proiectile, o cască şi o mască de gaze din vremea celui de-al doilea război (găsite pe Prislop, unde a stat frontul vreme îndelungată), multe unelte forestiere (interesante sunt colţarele, adică potcoavele de umblat pe lemnele alunecoase sau ude), fotografii vechi (unele imortalizând plutele de pe Bistriţa Aurie, care porneau an de an la vale de aici de la Şesuri, până pe la începutul anilor 1960) şi o ulcică.
Aceasta, confecţionată manual dintr-o pastă albă, care pare de factura dacică, are istoria ei (notă, 2013: între timp datarea acesteia a fost atribuită de arheologi epocii bronzului). A fost găsită pe vârful Geamănu în urmă cu mulţi ani. Pe tăpşanul din vârf a funcţionat, timp de secole, o nedeie (adică un târg oieresc şi păstoresc românesc de tradiţie arhaică) în care se adunau o dată pe an, de Sfântul Ilie, oamenii din Maramureş, Ardeal şi Moldova. Nimeni nu mai ştie când s-a oprit a se mai ţine târgul muntenilor de pe Geamănu, poate prin secolul al XVIII-lea ori, cel mai târziu, al XIX-lea. Acea cană stă mărturie că nedeia de pe Geamănu a existat cândva (altfel ce ar fi căutat în vârf de munte, într-un punct aflat la zeci de kilometri de locurile propice vieţuirii?) şi că nu e de domeniul legendelor.
La capătul pământului
De la familia Grec am aflat că pădure pe valea Vâlcănescu nu se mai taie deloc, pentru că “nu s-o gătat cu împărţăşana pământului”. Şi mi-au mai spus că nu mai se găsesc aproape deloc sălbăticiuni prin bogaţii codri ai văii cu nume ciudat (termen care vine poate din vechiul slavon “vylk”, care înseamnă “lup”).
Cei de-ai lui Iepure n-au curent electric (cea mai apropiată reţea de distribuţie se găseşte la vreo 15 kilometri distanţă) şi folosesc lămpaşul cu petrol. N-au nici cai sau plug, şi de aceea nu şi-au arat încă micul teren smuls pădurii ca să planteze “baraboi” (cartofi). Solul e sărac şi trebuie îngrăşat cu gunoiul de la grajd. Bălegarul este urcat la deal cu o ingenioasă instalaţie pe cablu, acţionată cu manivela, confecţionată din rămăşiţele funicularului care scobora cândva buştenii văii.
Din jos de casă, lângă podul de beton de pe DN 18 unde se află confluenţa cu Bistriţa Aurie, stă încă în picioare un alt pod, vechi tare, o boltă din piatră, înierbat acum şi ocolit de trafic. A aparţinut “Drumului lui Manţ”, cale pentru căruţe, construită pe la jumătatea secolului al XIX-lea ca rută de transport a minereului cuprifer de la Baia Borşa la Cârlibaba, peste munţii neumblaţi. În susul pârâului, la vreo trei kilometri, se află un alt lucru ce merită gustat, un borcut care face toţi banii, feruginos, carbogazos şi rece ca gheaţa, un deliciu atunci când soarele prăjeşte cu putere.
Oameni primitori, cei ai lui Iepure, ne-au invitat insistent în casă pentru ca să “servim” şi s-au scuzat că produsele micului magazin costă mai scump cu două-trei mii de lei decât în oraş. Am plecat, promiţându-mi că voi reveni, la capătul celei mai lungi străzi din judeţ, în fundul Maramureşului.
©2003, Teofil Ivanciuc