Aceasta este sursa "oficială" al râului Iza, Izvorul Albastru, rezervaţie naturală aflată în Munţii Rodnei.
De fapt, izvorul propriu-zis al celui mai emblematic râu al Maramureşului se află mai departe cu câţiva km, sub Tarniţa Bătrânii, purtând numele de valea Măgurii. Aceasta intră în subteran în Peştera Izei (cca 3,7 km lungime) continuată apoi, în amonte de resurgenţa Izvorul Albastru, cu Peştera de la Izbuc (500 m lungime). Zona de izvor a Izei, sculptată în calcare şi de o frumuseţe rară, merită din plin vizitată.
2 Comments
Obuzier Skoda de 305 mm amplasat la est de Pasul Prislop, în anul 1917. Cea mai masivă piesă de artilerie utilizată în regiune de către Puterile Centrale avea o bătaie de 10 km, utilizând proiectile grele de 387 kg, capabile să perforeze beton armat gros de 2 m, ori să ucidă soldaţi aflaţi la distanţa de 400 m. Pe data de 18 iulie 2014, în Sighetul Marmaţiei a fost lansat volumul „Maramureşul şi maramureşenii în primul război mondial” de Laurenţiu Batin (ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2014). Mărturisesc că, pentru mine, cartea respectivă a reprezentat o mare şi plăcută surpriză. Aceasta abordează una dintre perioadele cele mai puţin cunoscute, cea dintre anii 1914-1920, care este una foarte complexă, utilizând ca surse lucrări atât româneşti cât şi maghiare, germane, poloneze, americane sau franceze (unele dintre titluri fiind puţin sau deloc cunoscute istoricilor şi amatorilor români de istorie), la care se adaugă documente de arhivă româneşti, poloneze şi maghiare (se remarcă prin inedit „Jurnalul de operaţii al Regimentului de infanterie 14 Roman”, păstrat în Arhivele militare de la Piteşti, care lămureşte multe dintre momentele instaurării administraţiei româneşti în Maramureşul anului 1919). Rezultatul cercetării masivului material a fost editarea unei lucrări de peste 470 de pagini, care include sute de fotografii de epocă, tabele şi planuri. Principalele aspecte lămurite în paginile acesteia sunt: invazia rusească din Maramureş din octombrie 1914, istoria Regimentului 85 infanterie austro-ungară (principala unitate militară a regiunii), frontul şi luptele din anii 1916-1917 din sectorul central al Munţilor Maramureşului apărat de către Regimentul 3 Vânători germani (parte a Karpathenkorps), precum şi eliberarea Maramureşului, respectiv mişcările de trupe de aici din anii 1919-1920. Au mai fost abordate parţial şi teme precum: voluntarii maramureşeni în armata română, drumul spre Alba Iulia al participanţilor la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, fiind prezentate câteva dintre cimitirele militare ale epocii şi imaginile-document realizate de către fotoreporterul german Erich Hoffmann. Laurenţiu Batin a demonstrat în paginile ultimei sale cărţi că are o aplecare nativă către istoria militară, pe care o abordează la standarde profesionale şi fără nici un fel de accent naţionalist (din nefericire atât de frecvent în istoriografia autohtonă). „Maramureşul şi maramureşenii în primul război mondial” şi-a câştigat merituos şi pe deplin un loc de cinste în bibliotecile tuturor amatorilor de istorie recentă, intrând fără doar şi poate în topul celor mai valoroase volume de istorie scrise până acum despre Maramureş. ©Teofil Ivanciuc, iulie 2014 În timpul staţionării frontului pe creasta Munţilor Maramureşului (vezi postarea precedentă), trupele Puterilor Centrale au construit mai multe linii de funicular, utilizate pentru ridicarea materialelor, precum cele de la Copilaşu, Cârlibaba etc. În imaginea de mai jos (datată în 1917) se află staţia terminus a instalaţiei de transport pe cablu (cvasi-necunoscută istoricilor români) de pe vârful Zimbroslaviile (1616 m altitudine), care domină masivul omonim aflat la est de Pasul Prislop şi care a constituit un important punct strategic în perioada primei conflagraţii mondiale.
©Teofil Ivanciuc, iulie 2014 În timpul Primului Război Mondial, linia frontului dintre Puterile Centrale şi Antanta a fost stabilită pe creasta Munţilor Maramureşului. Acolo, Armata a 7-a K.u.K. (austro-ungară, care includea şi unităţile germane Karpathenkorps) a construit o linie fortificată cu cazemate şi tranşee, accesibilă cu precădere dinspre Leordina-Poienile de sub Munte, respectiv de pe aliniamentul Borşa-Cârlibaba.
Astfel, în doar câteva luni, în inima munţilor au apărut, cu munca multor mii de prizonieri ruşi şi italieni, două căi ferate militare (Leordina-Poienile de sub Munte-Luhei respectiv Borşa-Pasul Prislop-Cârlibaba-Iacobeni), şosele (cea în serpentine de pe muntele Copilaşu, ori cele de pe creasta Prislop-Tarniţa Bălăsinii şi de pe văile Cisla şi Ţibău), funicularul Luhei-Copilaşu şi două orăşele de barăci: Pasul Prislop şi Muntele Copilaşu, fiecare adăpostind permanent câteva sute de soldaţi. La sfârşitul războiului, cele două tabere militare au fost părăsite (Prislopul fiind incendiat), funicularul Copilaşu a fost desfiinţat, linia ferată Borşa-Iacobeni a rămas abandonată vreme de un deceniu fiind apoi demontată şi mutată pe Vaser (acolo unde se află şi azi) iar calea ferată de pe valea Ruscovei a fost convertită în linie industrială (până la inundaţiile din anii 1970 ce i-au adus sfârşitul). Sistemul defensiv de pe creasta Munţilor Maramureşului a fost refăcut de către armata horthistă în timpul celui de-al doilea război mondial (ca parte a liniei fortificate "Arpada"). După războiul care a distrus majoritatea amenajărilor, şoselele de acces au fost fie abandonate, fie convertite în drumuri forestiere. Rămăşiţele unora dintre aceste obiective militare (buncăre, tranşee) au început recent să fie scoase la iveală în cadrul unui proiect derulat de către Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş din Baia Mare împreună cu Institutul de Arheologie "Vasile Pârvan" al Academiei Române din Bucureşti. Mai multe despre căile ferate maramureşene vor putea fi citite nu peste mult timp într-o carte care va aborda doar acest subiect, în timp ce date mult mai complete despre primul război vor fi cuprinse într-un proiect editorial de viitor, pe care l-am intitulat, provizoriu, "O istorie ilustrată a Ţării Maramureşului". ©Teofil Ivanciuc, iulie 2014 Marele ceteraş Mihai Covaci Diavolul, surprins în timp ce „zâcea din ceteră” în anul 2008. I se zicea Diavolul pentru că reuşea performanţe excepţionale deşi avea un deget lipsă. A plecat dintre noi pentru totdeauna în anul 2013.
|
Archives
October 2023
|