Greu să vorbeşti, din nou, la trecut despre cineva.
Ştiţi de ce-i spunea Pupăză? A zis-o chiar el: un bunic de-al său, Mihai Mihăieş, se ducea la Sighet şi, în apropierea târgului, ochea căruţa unui negustor, se învârtea pe lângă ea până ameţea stăpânul şi-o vămuia de câte-o legătură de pâinişoare împletite, numite "pupeze", pe care le împărţea apoi cu ceilalţi copii. Aşa s-a ales cu porecla "Pupăză", transmisă apoi mai departe în neam, până la Pătru Godja "Pupăză", care tocmai ne-a părăsit. Când era întrebat ce este, meşter ori artist, răspundea doar "zi-mi lemnar, şi pace bună!" A intrat în istorie prin trei tipuri de lucrări măiestre: fusurile monumentale cu zurgălăi (la Sighet puteţi vedea exemplare la Grădina Morii şi Muzeul Satului), "nodul" sau "cheia dracului", o alcătuire din paralelipipede de lemn care, odată îmbinate, se desfac cumva, dar este aproape imposibil să le recompui dacă nu le ştii secretul, un adevărat cub Rubik maramureşean şi, ultimul lucru, "bota cu horincă", acel baston de o măreţie voievodală, cioplit în şase muchii din lemn greu de stejar, înstruţat cu semne din bătrâni, găurit pe dinăuntru şi umplut cu o anume licoare arzătoare de prune. Pupăză s-a dus, moştenirea sa artistică a rămas. A lăsat şi ucenici care-i continuă munca. Dar, tare mi-e teamă, spiritul său, felul său de-a fi, venit din alte vremuri şi tipuri de educaţie, nu va mai fi perpetuat de nimeni. Maramureşul este mai sărac fără el. Rămas bun, Moş Pupăză!
0 Comments
Leave a Reply. |
Archives
March 2024
|