Când se discută despre întinderea Ţării Maramureșului, majoritatea cercetătorilor o consideră a fi o depresiune înconjurată de un lanţ muntos continuu, cu excepţia culoarului Tisei, râu căruia i-ar fi tributare, chipurile, toate apele cunoscutei regiuni istorice.
Realitatea este însă diferită, Maramureșul incluzând, în afara respectivei depresiuni, alte trei teritorii: 1. Astfel, în vestul provinciei, limita naturală a fost depășită încă în anul 1454, prin alipirea la Maramureș a văii Bârjaba din comitatul Bereg, care aparține din punct de vedere geografic Dealurilor Beregului care mărginesc Câmpia Transcarpatică. 2. Apoi, în est, Maramureșul a ajuns să cuprindă, inițial sporadic, de pe la finele secolului XVIII, apoi, definitiv, odată cu dispariția Imperiului Austro-Ungar și apariția Poloniei, și un colțișor cu suprafața de cca 1000 ha din Pocuția, provincie cu o cu totul altă istorie și așezare geografică. Este vorba despre căldarea glaciară a Izvorului Cățelei (sursă a Ceremușului Alb, râu tributar al Prutului). 3. Și tot la răsărit, graniţa a încălecat dincolo de creasta Carpaţilor, cuprinzând și un colț din Bucovina moldoveană, cu o parte a bazinului Țibăului și a Bistriţei Aurii (tributare Siretului), teritoriu aparținând inițial mănăstirii Putna și orașului Câmpulung, fenomen ce s-a petrecut între anii 1373-1505. Bucovina maramureșeană, cum am denumit acest sector, cuprinde suprafața deloc neglijabilă de cca 17000 ha, dintre care cca 5000 ha au fost ”dați” regiunii Suceava în anul 1950, pe teritoriul maramureșean rămânând până în ziua de azi cca 12000 ha de ape, pășuni și codri de brad, fără așezări omenești. Continuarea AICI
0 Comments
Leave a Reply. |
Archives
March 2024
|